Angajamentul social-caritativ al Bisericii Ortodoxe Române (Neuendettelsau, 11 aprilie 2008)

Prelegere susținută la Diakonie Neuendettelsau, 11 aprilie 2008

1. Introducere

Mai întâi aş dori să-mi exprim mulţumirea şi bucuria de a fi împreună, în acest loc binecuvântat, pentru ca să reflectăm asupra lucrării sociale în Bisericile noastre, în teologie şi în practică şi să purtăm un dialog viu pe această temă. Este important ca diaconia (slujirea) ca dimensiune fundamentală a Bisericii şi spiritualităţii creştine să reprezinte o temă de dialog între Bisericile noastre. Pentru noi, ca ortodocşi, lucrul acesta este esenţial, chiar dacă lucrarea socială în Biserica noastră are, cel puţin în parte, alte structuri decât cele obişnuite în Bisericile din Apus şi din această cauză este mai puţin evidentă sau cunoscută public. Mulţumesc Părintelui Rector al Diaconiei din Neuendettelsau, Prof. Schoenauer, pentru această iniţiativă. Ne bucurăm pentru că parteneriatul social cu Arhiepiscopia Tomisului, extins acum şi în domeniul teologic, oferă posibilitatea unor astfel de întâlniri. Mulţumim pentru angajamentul şi interesul celor care, în România şi în Germania, s-au străduit pentru organizarea acestei întâlniri şi tuturor celor care astăzi sunt împreună cu noi, fie ca referenţi, fie ca participanţi. Printre aceştia se numără şi conducătorul Academiei evanghelice din Sibiu, Părintele Dr. Jürgen Henkel. Academia evanghelică a contribuit foarte mult în ultimii ani, prin conferinţele pe teme sociale, la cunoaşterea reciprocă a lucrării sociale din Biserica Ortodoxă şi cea Evanghelică şi prin aceasta la dialogul dintre Bisericile noastre.

 

Despre fundamentarea teologică a lucrării sociale, despre formele ei curente şi înainte de toate despre necesitatea practică a lucrării sociale în Biserică vom auzi cu siguranţa în cursul acestei conferinţe multe lucruri care ne vor angaja într-un dialog constructiv. Din punctul nostru de vedere este important ca dialogul inter-creştin să nu se limiteze la teme teologice care pot fi adeseori foarte academice şi abstracte, ci să avem mereu în vedere credinţa vie a Bisericii – fundamentată pe Învierea Domnului – şi consecinţele ei practice.

2. Diaconia ca realizare a fiinţei Bisericii şi ca iubire vie

Când vorbim despre diaconie, vorbim despre realizarea fiinţei Bisericii, adică a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, pe care o luăm în serios zi de zi, o trăim, o practicăm. Biserica oferă oamenilor în lucrarea sa diaconală şi socială tocmai această iubire a lui Dumnezeu. Fiecare creştin, fiecare om este chemat la iubirea aproapelui şi la ajutorarea lui. Acesta este un aspect esenţial al vieţii omeneşti. Dacă luăm în considerare cele mai importante curente filozofice ca şi mărturia Sf. Scripturi, potrivit cărora omul este o fiinţă socială care are nevoie de comuniunea semenilor săi pentru a putea duce o viaţă normală, compartimentul social de ajutorare a semenilor apare ca o „poruncă naturală”, care ţine de condiţia umană şi o defineşte.

Pentru creştini însă, ajutorarea semenilor care sunt în nevoi înseamnă însă mult mai mult. Pentru creştini, „celălalt” este nu numai un semen, cu demnitate şi calitate intrinsecă, ci semenul este aproapele nostru şi chipul lui Dumnezeu. De aceea, creştinii ajută nu numai din responsabilitate umană, ci şi din porunca lui Dumnezeu, privindu-i pe semeni ca împreună făpturi ale lui Dumnezeu, create după chipul şi asemănarea Sa. De aceea, creştinul nu trebuie să lase grija pentru aproapele numai pe seama instituţiilor bisericeşti pe care să le susţină prin donaţii financiare.

În Diaconie, Biserica se manifestă întotdeauna ca popor a lui Dumnezeu, ca obşte care celebrează Învierea Domnului, ca şi comuniune a sfinţilor care împreună se roagă şi săvârşesc Sfintele Taine. Diaconia este lucrarea dragostei săvârşită de o obşte de credincioşi care se roagă. Iar concretizarea rugăciunii şi a credinţei se arată tocmai în faptele iubirii, ale milei creştine. Mântuitorul Iisus Hristos şi-a dovedit mesianitatea Sa, atât în Cuvânt cât şi în faptă. Tot astfel şi comunitatea creştină trăieşte Cuvântul Evangheliei şi-l propovăduieşte prin faptele iubirii faţă de aproapele. Biserica se constituie mereu ca obşte care se roagă şi care ajută.

În acest sens, cuvântul lui Wilhelm Löhe (fondatorul Diaconiei de la Neuendettelsau): Orice diaconie porneşte de la Altar” mi se pare a fi un cuvânt profetic. El este deosebit de relevant pentru unii ortodocşi. Mai mult, el este un cuvânt nu numai profetic, ci şi definiţia şi descrierea „ecumenică” a Diaconiei pe care fiecare teolog şi-o poate însuşi pentru că Diaconia nu poate fi separată de Biserică şi redusă la o operă socială pur lumească.

Diaconia este mai mult decât un ajutor lumesc. Ea este un ajutor care recunoaşte în semeni chipul lui Dumnezeu. Să ne gândim la pilda judecăţii din urmă de la Sfântul Evanghelist Matei 25, după care oamenii vor fi judecaţi tocmai în funcţie de felul în care au ajutat pe semenii lor. Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut… Şi întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40, 45). Diaconia este expresia concretă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă; aceasta din urmă restaurată şi făcută din nou posibilă prin moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos. Diaconia este adevărata împlinire a iubirii, experienţa văzută a iubirii. În acest sens, diaconia ţine de fiinţa şi viaţa Bisericii la fel ca şi misiunea şi mărturisirea credinţei înseşi. Diaconia devine chiar misiune. Să ne gândim cât de important a fost noul comportament social al creştinilor din timpurile apostolice, ca mărturie a dragostei lui Dumnezeu într-o lume caracterizată de egoism (Faptele Ap. 2, 42-47). Diaconia este alături de Liturghie, comuniunea în jurul altarului şi mărturia credinţei o caracteristică esenţială a Bisericii. (Leiturgia, Koinonia, Martyria, Diakonia).

Opera socială a Bisericii trebuie desigur să privească pe om nu doar ca obiect al disponibilităţii de ajutor, ci ca subiect al iubirii divine, ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Ajutorul semenilor nu are un scop în sine pământesc şi nici nu este motivat de o morală umană sau seculară, ci este expresia iubirii şi poruncii lui Dumnezeu, este împreună simţire şi împreună-pătimire.

3. Forme de ajutorare a omului în Tradiţia ortodoxă

Omul este creat, trup şi suflet, de Dumnezeu. Teologia ortodoxă nu cunoaşte dihotomia dintre trup şi suflet cum afirmă unele concepte filozofice şi teologice din Apus. Trupul şi sufletul sunt împreună şi formează o unitate. De aceea în parohiile noastre, Taina Sf. Maslu şi rugăciunile pentru bolnavi sunt foarte curente, ele făcând parte în modul cel mai firesc din viaţa de credinţă şi de rugăciune a Bisericii. Sf. Maslu se face cu mai mulţi preoţi, fie la biserică, fie acasă, cu participarea întregii familii, rânduiala lui constând din sfinţirea untdelemnului şi citirea a şapte pericope din Apostol şi Evanghelie, precum şi şapte lungi rugăciuni.

Biserica trebuie, după exemplul Mântuitorului Hristos, să se îngrijească atât de suflet cât şi de trup. Atunci când Biserica se adresează omului, ea îl are în vedere pe omul întreg: trup şi suflet. Hristos a predicat pocăinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu şi s-a dat pe Sine ca jertfă pentru mântuirea neamului omenesc. În acelaşi timp, El a vindecat pe bolnavi, a înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin şi a scos duhurile necurate pentru tămăduirea şi mântuirea trupului. Pentru că trupul ca şi sufletul este creat de Dumnezeu, iar Mântuitorul a dat această misiune mai departe, apostolilor. Exemplul îl avem în aceea că Mântuitorul Iisus Hristos a dat, mai întâi, celor doisprezece şi mai târziu celor şaptezeci de apostoli, în acelaşi timp, puterea de a ierta păcatele, ca misiune duhovnicească şi puterea de a vindeca pe cei bolnavi, ca misiune social-caritativă. (Marcu 3, 15; Matei 18, 18). Apostolii şi împreună cu ei întreaga Biserică, au unit de la început propovăduirea şi lucrarea misionară cu lucrarea tămăduitoare şi social caritativă. Părintele Profesor Daniel Benga ne va vorbi în referatul său istoric şi mai amănunţit pe această temă. Apostolii s-au îngrijit în Biserica primară de comunitatea bunurilor, după cum ne mărturiseşte în mai multe locuri cartea Faptele Apostolilor. În epistolele Sfinţilor Pavel şi Petru se cere mereu comunităţilor grija pentru cei săraci şi pentru văduve. O comunitate creştină este autentică numai dacă este în acelaşi timp şi o comunitate socială.

4. Raportul între duhovnicie şi diaconie

Biserica ortodoxă a pus întotdeauna în cursul istoriei sale accentul pe grija de suflet şi viaţa duhovnicească. Biserica noastră este o Biserică a rugăciunii, a ascezei, a misticii şi spiritualităţii. Noi înţelegem misiunea ca fiind mistagogică: Mântuitorul Hristos ne-a însărcinat să-i aducem pe oameni la Dumnezeu şi prin aceasta la mântuire. Este o misiune care întrece orice ţel omenesc; este misiunea fiecărei Biserici care ia în serios eshatonul, viaţa veşnică.

Totuşi noi n-am uitat nici grijile şi nevoile materiale şi trupeşti ale oamenilor. Astfel grija de suflet şi grija de trup sunt mereu împreună. Ceea ce este foarte important. Cineva a spus: „drumul Bisericii este omul”; omul întreg, trup şi suflet. În Biserica noastră, ajutorarea săracilor şi, în general, lucrarea socială n-a fost atât de mult instituţionalizată şi organizată ca în Bisericile apusene. Foarte multe fapte în domeniul diaconiei şi lucrării sociale se săvârşesc de către credincioşi, de către parohii sau de către mânăstiri fără ca să fie programate sau contabilizate. Mănăstirile ortodoxe sunt, tradiţional, locuri clasice foarte importante pentru viaţa duhovnicească. În mănăstiri, rugăciunea şi iubirea de aproapele, asceza, mistica şi susţinerea concretă a celor care au nevoie de ajutor se întâlnesc într-o formă ideală. Mulţi credincioşi aduc în mănăstiri pentru slujbe diferite daruri. Mănăstirile trăiesc din cultivarea pământului şi creşterea animalelor, dar şi din astfel de daruri ale credincioşilor. Multe din aceste daruri sunt date mai departe săracilor şi celor care au nevoie. În mănăstiri deci grija pentru suflet şi diaconia sunt strâns legate.

 Ajutorarea semenilor este din punct de vedere ortodox, o faptă bună a iubirii şi a milei creştine. De faptele milei creştine ţine tot ceea ce se face pentru ajutorarea semenilor aflaţi în nevoie trupească sau sufletească. Oricum faptele bune nu trebuire să fie săvârşite pentru a atrage atenţia oamenilor, ci astfel ca „să nu ştie stânga ce face dreapta”, deci în ascuns şi fără să ne lăudăm.

5. Forme organizate de diaconie în Biserica Ortodoxă Română

Forma instituţionalizată şi organizată a lucrării diaconale este în Biserica noastră o formă modernă de diaconie. Creşterea populaţiei, marile probleme sociale şi inegalităţile au determinat o formă organizată de diaconie. Aceasta a fost instituită de la începutul secolului XX şi a funcţionat până la mijlocul secolului când, comuniştii preluând puterea în România între 1944 şi 1948, au întrerupt brusc orice fel de diaconie desfăşurată de Biserică.

În timpul dictaturii comuniste, până în decembrie 1989, Bisericii i s-a interzis orice lucrare socială şi misionară în afara zidurilor ei. Bisericile noastre n-au fost distruse sau transformate în adăposturi pentru animale, în cinematografe sau băi publice, cum a fost cazul Uniunii Sovietice. Biserica noastră a putut să desfăşoare o viaţă duhovnicească şi liturgică destul de bogată. Chiar şi multe din mănăstirile ei au putut supravieţui. Însă lucrarea diaconală şi socială a Bisericii nu putea fi nicidecum acceptată de statul socialist ateu, care a preluat monopolul puterii, atât pe linie politică cât şi socială. O angajare socială publică a Bisericii ar fi însemnat că partidul infailibil şi atotputernicul aparat de stat socialist n-ar fi fost în stare să construiască o lume nouă în sensul ideologiei socialiste. Aceasta ar fi însemnat un mare deficit pe drumul realizării societăţii comuniste, fără clase, a muncitorilor şi ţăranilor. În primul rând, deci din motive ideologice, Biserica nu putea fi activă pe linie socială. În realitate însă multe lucruri au fost totuşi posibile. Au existat mereu „portiţe” care au fost folosite, însă o diaconie instituţională a fost imposibilă.

După 1990 situaţia s-a schimbat imediat. Bisericile au fost repuse în toate drepturile lor. Diaconia, învăţământul religios în şcolile publice ca şi asistenţa religioasă în spitale, case de bătrâni şi de handicapaţi, închisori şi în armată a fost din nou organizată. Problemele pentru noi ortodocşii au fost şi sunt încă de ordin financiar. Bisericile catolică şi evanghelică au primit şi primesc în continuare ajutoare financiare masive de la fraţii lor din străinătate şi de la statele respective, mai ales de la Roma şi din Germania. Ceea ce este foarte bine. Dimpotrivă ortodocşii caută să organizeze o lucrare socială cu puţinele lor mijloace proprii ca şi cu ajutoare sporadice de la stat. Ceea ce nu este uşor. Cu toate acestea, s-au realizat multe lucruri.

Astăzi există în Biserica Ortodoxă Română numeroase aşezăminte sociale, atât la nivel parohial cât şi la nivel naţional, patriarhal. În fiecare eparhie există în cadrul administraţiei eparhiale un sector social pentru activităţile sociale care coordonează această lucrare la nivel local, dar şi în legătură cu eparhia şi chiar cu Patriarhia. Aceste departamente sociale, la nivel de eparhii şi de Patriarhie, sunt dotate cu birouri proprii, cu personal calificat, consilieri, inspectori, referenţi şi experţi, ca şi celelalte departamente ale administraţiei.

Tocmai aici cooperarea este foarte importantă. Ne bucurăm că Academia Evanghelică din Sibiu invită la conferinţele sale pe teme sociale toate eparhiile Bisericii noastre. De asemenea este îmbucurător faptul că la întâlnirile anuale ale „Social Care Net” (So Care Net) ale Diaconiei din Neuendettelsau au participat deja mai mulţi reprezentanţi ai Arhiepiscopiilor din Constanţa, Sibiu, Alba Iulia şi Timişoara, între ei şi Î.P.S. Arhiepiscop Teodosie. Credem că astfel de întâlniri ecumenice, la nivel naţional şi internaţional, sunt foarte importante. De aceea, am dori să mulţumim, încă odată, în numele Bisericii noastre, iniţiatorilor acestei „reţele” care ne uneşte în domeniul social, din partea Diaconiei, D-lui Rector Prof. Dr. Schoenauer şi din partea Academiei din Sibiu, D-lui Director Dr. Jürgen Henkel.

Cum am amintit deja, astăzi avem în Biserica noastră o lucrare socială la toate nivelele. Pentru pregătirea celor care lucrează în acest domeniu, unsprezece din cele cincisprezece Facultăţi de Teologie Ortodoxă din ţară au secţii speciale de „Teologie-asistenţă socială”. Diploma universitară la sfârşitul studiului dă dreptul de a lucra atât în aşezămintele sociale ale Bisericii cât şi ale Statului. Deşi şansele de câştig şi de avansare sunt foarte mici, ne bucurăm că încă mulţi tineri şi tinere se înscriu la Facultăţile care oferă posibilitatea studiului de asistenţă socială.

Nu doresc să vă prezint aici statistici; veţi primi în traducere germană cel mai actual raport (pe anul 2007) privind lucrarea socială în Patriarhia Română. În acest raport sunt cuprinse sistematic toate activităţile sociale ale Bisericii. Aici doresc să amintesc doar că lucrarea social-caritativă a Bisericii noastre se extinde în foarte multe domenii. Biserica întreţine 106 cantine pentru săraci, 52 aşezăminte medicale şi chiar spitale, 35 de case de bătrâni , 20 de puncte sociale cu diferite servicii ca şi 121 de case de copii. Suntem activi în lupta împotriva traficului de persoane şi prostituţiei ca şi împotriva extinderii A.I.D.S. şi întreţinem centre de consiliere şi puncte sociale pentru femeile abuzate. Oferim ajutor femeilor tinere care-şi cresc singure copiii, familiilor sărace şi celor cu pensii foarte mici. Un vast program de colectare de fonduri am avut în anii 2005 şi 2006 când România a fost încercată de mari inundaţii. În anul 2007, s-au bucurat de ajutorul instituţionalizat al Bisericii peste 268.511 persoane şi familii, din care 93.408 copii, 17.546 handicapaţi, bolnavi sau persoane în dificultate. În 2007, Patriarhia Română a semnat un Protocol de colaborare cu Guvernul.

Astfel înţelege Biserica Ortodoxă Română să-şi împlinească datoria sa în domeniul social, cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în limitele posibilităţii.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Mitropolitul Serafim