Ce este Crăciunul? Repere teologice și semnificații etice

Ce este Crăciunul? Repere teologice

Etimologia substantivului „Crăciun” este neclară. Diferite ipoteze au fost propuse de-a lungul timpului: de la variante latine (crastinum/mâine, calatio/chemare sau creatio/naștere) la cea slavă (korochun) și până la ipoteza unei proveniențe dintr-un cuvânt din fondul trac, din care provine şi aromânul „crăciun”, „cărciun” (butuc aprins în noaptea şi în ajunul zilei solstițiului de iarnă), megleno-românul „cărciun” (cu același sens ca în aromână), albanezul „kercun” (doar cu sensul general de butuc), lingviștii dezbat în continuare originea etimologică a lui „Crăciun”.

În vocabularul teologic, Crăciunul reprezintă evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos (sau a Epifaniei, a arătării Sale în Trup), celebrat anual, la dată fixă, la 25 decembrie. Sărbătoarea este produsul evoluției și dezvoltării cultului și a calendarului Bisericii: pentru creștinii din Răsărit ai primelor patru secole, Teofania (6 ianuarie) ținea loc și de Nașterea Domnului, ambele sărbători având un puternic caracter epifanic: la Nașterea Domnului celebrăm „arătarea în trup” a Mântuitorului (Epifania), iar la Bobotează „arătarea Sfintei Treimi” (Teofania). Originea calendaristică a Arătării în Trup a Domnului își are probabil sursa în Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil (dies natalis solis invicti), sărbătorită de romani pe 25 decembrie. Cu scopul de a contracara liturgic heliolatria, adică cinstirea zeității Soare, Biserica apuseană introduce prima, în anul 330, sărbătoarea Nașterii Domnului. Ca „reminiscență” a sărbătorii romane, găsim în Troparul Nașterii, numirea Mântuitorului ca „Soare [al] dreptății” (Mal. 3,20), arătându-se astfel intenția de încreștinare a acestei mari sărbători. Ulterior, în 380, praznicul a fost preluat și în Constantinopol și Antiochia, iar în jurul anului 430 în Egipt. Ceva mai târziu, după un secol, praznicul Nașterii este introdus și la Ierusalim. Biserica Armeană sărbătorește în continuare Nașterea în cadrul Teofaniei.

Timpul liturgic anterior Crăciunului

Ciclul liturgic al Crăciunului începe de pe 15 noiembrie cu un post pregătitor de șase săptămâni, sedimentat în cult din secolul VII d.Hr., și se sfârșește pe 7 ianuarie, de † Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului. Din perspectivă imnografică, praznicul Nașterii este inaugurat pe 21 noiembrie, de (†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, un important imnograf al acestei perioade fiind Sfântul Cosma Hagiopolitul († 773/794).  Tot ca o particularitate a acestei perioade trebuie amintit imnul „Hristos se naște, slăviți-l! Hristos din ceruri, întâmpinați-l!, Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul!”, compus de Sfântul Grigore Teologul († 390). Caracteristic acestui timp liturgic este și prăznuirea mai multor prooroci ai Vechiului Testament (Avdie, Naum, Avacum, Agheu, Daniel, și proorocița Ana, mama proorocului Samuel), tocmai pentru a-i cinsti pe cei care au profețit arătarea în Trup a Mântuitorului. Astfel, iese în evidență caracterul pregătitor, de așteptare, al acestui post.

Durata postului de patruzeci de zile are o puternică rezonanță biblică : Moise postește patruzeci de zile în muntele Sinai înainte de a primit de la Dumnezeu cele 10 porunci (Iș 34,28); poporul lui Dumnezeu rătăcește patruzeci de ani în deșert până să intre în țara făgăduită (Num 14,33); Mântuitorul postește patruzeci de zile în pustie, după Botez, înainte de a-L birui pe demon (Mt. 4,2). Este cunoscut faptul că numărul de patruzeci conține o valoare pedagogică. El simbolizează o pregătire duhovnicească, o creștere graduală, în vederea întâmpinării cu vrednicie a unui eveniment sacru, precum este cel al Întrupării Mântuitorului.

Semnificația etică a Crăciunului și postului

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie, din Maria Fecioara, revelează înainte de toate legătura indisolubilă dintre iubire și dăruire. Iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate se concretizează faptic, se dăruiește, prin faptul că Dumnezeu îl trimite pe Fiul Său în lume, spre împlinirea planului veșnic de mântuire a omului: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal 4,4-5). Legătura dumnezeiască dintre iubire și dăruire trimite la unitatea conceptuală dintre credință și făptuire, respectiv teologie și etică, ca două părți ale aceleiași monede. Dacă Dumnezeu și-a manifestat iubirea Sa față de om prin asumarea chipului creației căzute, spre a o răscumpăra, cu atât mai mult omul credincios trebui să urmeze modelului divin de raportare la creația căzută, asumându-o la rândul său, spre a o sfinți. Astfel, Întruparea devine o chestiune de implicare concretă, trupească, în istorie, într-o societate existentă.

Dimensiunea socială străbate ca un fir roșu mai cu seamă prima jumătate a postului Nașterii Domnului: deja din duminica anterioară lăsatului de sec, „Pilda Bunului samarinean” (Lc 10, 25-37) anunță tema milostivirii și a salvării omului ca om, nu ca membru al unei etnii ori religii, idee ce relativizează prejudecățile socio-culturale și anticipează semnificația universală a Întrupării. În prima duminică a postului se lecturează „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina” (Lc 12,16-21). Din textul evanghelic reiese faptul că dacă surplusul de bogăție ce nu este fructificat social și uman, prin filantropie, duce la pierzare, nu la mântuire. În literatura vechi-testamentară, bogăția este înțeleasă că dar al lui Dumnezeu față de omul care, pe lângă hărnicie și abilitate, trăiește în frică de Dumnezeu. Fiind un dar de la Dumnezeu, roadele bogăției vin la pachet cu responsabilitatea și obligația de a dărui: „Pe Domnul cinstește-L din ostenelile tale cele drepte şi adu-I prinos din cele ce-ţi sunt roade ale dreptății” (Pr 3,9). Termenul ebraic „tzedek” înseamnă atât „dreptate”, cât și „milă”: bogatul care se milostivește față de săraci săvârșește „dreptate”, dă ceea ce este „drept” să dea; săracul care primește „milă” primește ceea ce este „drept” să primească, ceea ce i se cuvine. Nerespectarea acestui principiu atrage după sine consecințe dintre cele mai grave. De pildă, catastrofa exilului din 587 î.Hr. este consecința practicării idolatriei, ci și cea a indiferenței față de nedreptatea socială. În a doua duminică a postului, „Dregătorul bogat“ (Lc 18,18-27) reprezintă exemplul negativ, de neurmat, al raportării omului față de avuția materială. Încă odată se subliniază: cine pune banii mai presus de Dumnezeu și uită să fie generos cu cei săraci nu poate moșteni Împărăția cerurilor: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăția lui Dumnezeu!” (Lc 18,24). Nu bogăția în sine este problema, ci incapacitatea de a o împărți cu aproapele; lipsa de sensibilitate față de persoanele vulnerabile, aflate în sărăcie și în nevoie. Este limpede, așadar, faptul că Biserica, prin lecturile biblice duminicale, își propune să-i sensibilizeze pe creștini față de nedreptatea socială. Tema nedreptății și a excluziunii sociale culminează în ziua de Crăciun, când, potrivit textului lucanic, Pruncul sfânt a fost născut și culcat în iesle, întrucât „nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7). Postul însoțitor de patruzeci de zile devine un timp al exersării responsabilității creștine în societatea din care facem parte. Desigur că această atitudine etică nu o substituie pe cea teologică, nici nu o relativizează, ci o completează, o adeverește.

În loc de concluzii: „Burse pentru copii săraci din România”

Obligativitatea practicării milosteniei și a împărțirii avuției cu cei săraci nu și-au pierdut actualitatea: în România există copii care pun seara flămânzi capul pe pernă; copii care nu se pot bucura de o alimentație sănătoasă, nu pot spera la o masă bogată de Crăciun, din cauza condițiilor materiale precare în care trăiesc. Dreptul la o alimentație adecvată este însă un drept fundamental al omului, recunoscut în dreptul internațional (E/C.12/1999/5). Implementarea acestui drept trebuie să aibă loc indiferent de gradul de responsabilitate al părinților și al statului. Venind în întâmpinarea acestor copii, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord a dezvoltat începând cu 2013 proiectul „Burse pentru copii săraci din Moldova”, prin care 850 de copii din județele Vaslui și Botoșani sunt ajutați în fiecare lună cu un bon valoric de 30 de euro, iar 50 de copii de la Liceul „Nicolae Iorga“ din Negrești (județul Vaslui) primesc o masă caldă. Exersarea compasiunii față de cei mai puțin lipsiți de posibilități materiale, precum copiii și tinerii cuprinși în acest proiect filantropic, reprezintă un gest (obligatoriu) de pregătire duhovnicească spre întâmpinarea nașterii Fiului lui Dumnezeu în lume. Vă invit pe toți cei care ați parcurs aceste rânduri să aduceți bucuria Nașterii Domnului pe chipurile copiilor întristați de lipsuri și suferințe (datele necesare le găsiți mai jos).

Pr. Cezar Marksteiner-Ungureanu, Krems

Copyright icoană: George Rascanu – Parohia Ortodoxă Română din Krems an der Donau/Austria

****

Descrierea proiectului: https://mitropolia-ro.de/burse-copiii-moldova/

Pentru a sprijini pe mai departe efortul nostru de ajutorare a copiilor săraci din Botoșani și Vaslui, vă rugăm să trimiteți donațiile Dumneavoastră în contul deschis special pentru ei:

Rumänische Orthodoxe Metropolie (KdöR)

IBAN: DE 47 7509 0300 0401 1678 04

BIC: GENODEF1M05

Zweck/Scop: „Spende für arme Kinder in Moldau”/”Donaţie pentru copiii din Moldova”