Conferințe duhovnicești despre iertare și împăcare la Piacenza și Milano
Credincioșii parohiilor „Sf. Trei Ierarhi” din Piacenza și „Sf. Ambrozie” din Milano au avut parte de un sfârșit de săptămână plin de slujiri liturgice și conferințe duhovnicești, care să îi ajute la înnoirea sufletească și apropierea de Dumnezeu. La invitația Părintelui Grigore Catan și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim și a Preasfințitului Siluan al Italiei, precum și a Preasfințitului Ambrozie sub a căror jurisdicție se află cele două parohii, Părintele Med. Athanasie Ulea a slujit și aprofundat în cuvântări tema iertării și împăcării ca pași esențiali în procesul de vindecare sufletească. Punctul central a fost relația dintre vinovăție și responsabilitate, necesitatea unei iertări care izvorăște din interiorul nostru și beneficiile împăcării, atât personale trupești și sufletești, cât și comunitare.
Una dintre primele distincții subliniate de Părintele Athanasie a fost cea dintre vinovăție și responsabilitate. Vinovăția poate fi o povară grea care apasă sufletul, fiind cvasipermanentă în această lume pătată de păcat, în care orice bine uman are o umbră negativă. Dacă vinovăția presupune întotdeauna responsabilitate, responsabilitatea nu presupune mereu vinovăția pentru cele întâmplate. După ce a vorbit despre vinovăția proprie, duhovnicul medic a prezentat tulburarea de resentiment posttraumatic, ca formă de raportare greșită la vinovăția celuilalt. Resentimentul post-traumatic apare ca urmare a unor factori stresanți, de multe ori situații de viață obișnuite, care însă sunt trăite ca fiind umilitoare, degradante sau nedrepte. Au fost enumerate anumite aspecte ale terapiei înțelepciunii care presupune schimbarea perspectivei, relativizarea propriilor dorințe, idei, credințe, sisteme de valori, probleme, precum și contextualizarea și dezvoltarea emoțională proprie pentru înțelegerea celuilalt.
Următoarea temă esențială abordată a fost aceea că iertarea autentică trebuie să izvorască din inimă, ca o alegere conștientă și liberă. Nu este vorba doar despre un act formal sau despre o simplă renunțare la resentimente, ci despre o transformare lăuntrică, un proces care se antrenează și se perfecționează în timp. Atunci când iertăm, ne eliberăm pe noi înșine de lanțurile urii și ale durerii, făcând loc lucrării lui Dumnezeu în suflet, căci așa cum spune Sf. Ioan Hrisostom: „noi ne bucurăm de binefacere atunci când iertăm”. Părintele Athanasie a evidențiat că iertarea nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de putere spirituală, deoarece presupune biruința iubirii asupra orgoliului și egoismului. Dacă răzbunarea este reflexă, ținând de centri inferiori, „animalici” ai creierului, iertarea presupune funcții cognitive superioare, specifice omului. Ea se poate împărți în iertare volitivă, cognitivă și emoțională, ultima cuprinzându-le pe primele, fiind de fapt iertarea finală totală. Cu rol esențial în stabilitatea relațiilor, iertarea este un fenomen psihic și duhovnicesc care se antrenează, ducând la refacerea rănilor relaționale și la întărirea relațiilor interpersonale: „iertarea este un proces adaptativ profund uman, cu rol în restabilirea homeostaziei mentale și sociale după ofense.”
În ceea ce privește raportul dintre iertare și împăcare, Părintele Athanasie a punctat și nuanța adusă de canoanele Bisericii, și anume faptul că penitentului i se oferă iertarea fără a exista neapărat o împăcare imediată, adesea fiind nevoie de ani îndelungați pentru ca acesta să se poată apropia din nou de Sfântul Potir. Iertarea însăși nu i se poate acordă celui care persistă în greșeală fără efortul de a se schimba, deoarece astfel s-ar desconsidera îndemnul Mântuitorului: „Nu dați cele sfinte câinilor și nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie” (Matei 7,6). Noi trebuie să iertăm de șapte ori șaptezeci de ori pe zi, adică la infinit, dar să rupem relația cu cel care nu se căiește, după prima și a doua certare (cf. Mt. 18,15-17). Altfel, împăcarea în lipsa lepădării de păcat nu duce decât la afundarea agresorului în nesimțire, la facilitarea degradării lui.
Tema iertării păcatelor a fost și tema Evangheliei Duminicii a doua din Post, când Mântuitorul a iertat păcatele slăbănogului. În predica susținută, părintele Athanasie a arătat că acordarea iertării de către Mântuitorul era necesară pentru ca indirect slăbănogul să recunoască păcatul ca sursa primară a bolii, iar pocăința, adică ridicarea din păcat, ca primul pas spre vindecare. Părintele Athanasie a adăugat faptul că „deși prietenii te pot ajuta și pot purta împreună cu tine neputința ta, totuși tu însuți trebuie să te ridici din păcatele tale, trebuie să te lepezi de ele pentru a-ți reface sănătatea sufletească și trupească, pentru a-ți reface relațiile sociale deteriorate de păcat.”
Tema iertării și a împăcării rămâne mereu actuală și profundă, fiind o cale sigură spre vindecarea sufletească și restaurarea comuniunii. Prin asumarea responsabilității, printr-o iertare care izvorăște din inimă și prin dorința sinceră de împăcare, devenim mai liberi, mai aproape de Dumnezeu și mai capabili să trăim în armonie cu cei din jur.
A consemnat Diacon Ștefan Umbrărescu
