DESPRE VIAȚA VIITOARE

 În articolele XI şi XII din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”. Aici se spune: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul” pământesc şi după învierea morţilor.

Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor? Pare drept să moară cei păcătoşi, pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii, curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiești?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3, 6-8).

Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16, 22-23).

Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri. Fericirea la care sunt duşi cei găsiîi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16, 22), sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8; Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui».

Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de Sfinţii îngeri şi de duhurile rele.

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui»^[1].

Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptă- te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări… şi când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi».

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de Sfinţii Îngeri şi de draci la judecata particulară?

De Sfinţii îngeri Se foloseşte Mântuitorul din milostivire faţă de noi, pentru că atunci ei se străduiesc să ne apere, mărturisind toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre, din care poate multe ne sunt nouă ascunse sau uitate. Prin aceasta ei ne dau mult curaj. Iar pe draci îi admite, pentru că vrea ca judecata ce se face cu noi să fie desăvârşit dreaptă, luând toate în considerare, deci şi greşelile pe care noi le-am uitat, sau am vrea să le uităm. Deci, îi lasă pe draci să vină ca pârâşi, care scot toate cele rele ale noastre la iveală. într-un fel, atât îngerii cât şi dracii ajută conştiinţei omului să-şi aducă aminte de toate cele bune şi de cele rele ale sale. Scriitorii din Filocalie descriu astfel acestă lucrare a îngerilor şi dracilor la ieşirea sufletului: «Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui, războindu-l şi ocărându-l şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui, pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri care îl conduc şi împrejurat ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din Ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre cinstita Lui Cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul, aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l, ca pasărea numită Oxipteri (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui»^[2].

Ce se va avea în vedere la această judecată?

Credinţa omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 16) şi faptele lui bune izvorâte din credinţă (II Cor. 5, 10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire. Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor. Căci se poate ca unii oameni să fi săvârşit foarte multe fapte rele şi apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai aibă vreme să facă tot aşa de multe fapte bune. Aceştia, totuşi, se vor mântui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfârşitul vieţii să fi căzut în necredinţă şi necurăţie. Aceştia se vor pierde. Ceea ce se are în vedere la judecată este starea cu care se duce omul din această lume. Starea de credinţă şi de iubire faţă de Domnul nostru Iisus Hristos îi aduce omului fericirea, iar starea din care lipsesc acestea îi aduce pierzania. Starea de credinţă şi de iubire care se cere nu înseamnă însă numai o simţire plăpândă, ci o stare întărită, încât omul acela aproape să nu mai poată să cadă din ea. Cu alte cuvinte, se cere ca omul să fi ajuns la virtuţi, adică credinţa lui să nu-l fi mânat numai din când în când la câte o faptă bună, ci faptele bune, în toate privinţele, să-i fi devenit deprinderi statornice.

Patimile alcătuiesc necurăţia omului. Virtuţile, curaţia lui. Cu cât a dezrădăcinat mai mult patimile din el şi cu căt a pus în locul lor mai mult virtuţile, cu atât e mai curat. Sau cu cât iese sufletul din trup mai înflăcărat de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, sau cu mai multă smerenie, cu atât e mai sigur că va merge la fericire, lângă Dumnezeu. Starea aceasta se poate căştiga uneori şi numai spre sfărşitul vieţii, printr-o căinţă cutremurătoare, ca în cazul tâlharului. Dar e bine ca omul să nu se lase în nădejdea aceasta, căci păcătuirea îndelungată îl face nesimţitor ţi anevoie va mai putea birui această nesimţire spre sfârşit.

Aşadar, la judecată, Dumnezeu ia aminte la curăţia sau la necurăţia cu care te-ai dus de aici, căci numai dacă eşti curat poţi sta în preajma Lui, eşti în stare să te apropii de curăţia Lui. Dăm numai un citat din Teognost, în care se vorbeşte atât de nepătimire, cât şi de smerenie: «îti spun un cuvânt străin şi nu te minuna: chiar dacă nu ai dobândit lipsa de patimi, pentru obişnuinţele care, poate, te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieşirii în adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără de patimi, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale împărăţiei Sale»^[3].

Dar în omul virtuos ia chip însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci fiecare virtute e o trăsătură a chipului Lui şi se face cu puterile Lui. în omul virtuos Se arată tot mai bine Hristos care lucrează dinlăuntrul omului. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos»^[4]. Sau, tot el spune că prin virtuţi «Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici»^[5]. La judecată, Domnul nostru Iisus Hristos va lua lânga Sine pe cei ce se vor înfăţişa cu pecetea chipului Său pe fiinţa lor, pe cei ce vor fi devenit prin viaţa lor asemenea Lui^[6]. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 29).

Putem şti de la ce treaptă a virtuţilor sau a curăţiei sau a lipsei de patimi, în sus, merge cineva la rai, şi de la ce treaptă în jos, merge cineva la iad?

Aceasta n-o putem şti întocmai. Dar e de crezut că dacă cineva s-a înălţat din ce în ce mai mult pe calea virtuţii, acela merge la fericire şi, dimpotrivă, dacă s-a coborât din ce în ce mai mult în necurăţie, merge la iad.

Nu rămân vreunii într-un loc de mijloc, între rai şi iad?

Nu. Pentru că nu există om care să se afle exact la mijloc între necurăţie şi virtute. Inima lui tot are o pornire principală, chiar dacă se mai mişcă uneori şi altfel. Sau dacă ar fi un om cu totul nehotărât, acela n-ar fi vrednic de Dumnezeu.

Dar cei ce se duc în rai sau în iad sunt cu toţii pe aceeaşi treaptă de fericire sau de chinuri?

Nu. Despre rai, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „In casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” (Ioan 14, 2). Iar despre cei din iad a spus: „Iar sluga aceea care a ştiut voia Domnului sau şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult; iar cea care nu a ştiut, dar a făcut cele vrednice de bătăi, va fi bătută puţin” (Luca 12, 47-48).

În ce constă fericirea sufletelor din rai?

Noi nu ne putem da seama de felul şi de mărirea acestei fericiri. Toată fericirea vine din petrecerea sufletului cu Dumnezeu, cu Sfinţii îngeri, cu Sfinţii şi Patriarhii, în lumina şi în slava lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28, 29; Evr. 12, 22, 23; Ioan 14, 3; Luca 16, 23; II Tim. 2, 12). Hristos, Care Se uneşte tainic încă din această viaţă cu cei credincioşi, îşi va face atunci vădită unirea Lui cu ei, putând fi văzut faţă către faţă, umplându-i de strălucire, de iubire şi de cunoaştere, adică desăvârşindu-i (I Ioan 3, 2; 4, 16; I Cor. 13, 12). Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrare şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele Soarelui dumnezeiesc. Nu va mai fi în ei nici o durere, întristare, trebuinţă, grijă, ci îşi vor fi găsit în Dumnezeu desăvârşită odihna şi multumire (Apoc. 7, 16-17; Evr. 4, 3, 11).

Şi în ce constau chinurile celor păcătoşi?

Nici acestea nu ni se descriu de Sfânta Scriptură în înţelesul lor propriu, ci numai în icoane. Locul celor păcătoşi se numeşte iad (Luca 16, 23), gheena (Matei 5, 22, 29, 30), departare de la faţa lui Dumnezeu (Matei 7, 23), locul de chinuri, cuptorul de foc (Matei 13, 42-50), focul nestins (Matei 3, 12), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), întunericul cel mai din afară (Matei 8, 12; 22, 13), adâncul (Luca 8, 31). Se poate spune că nefericirea aceasta e o viaţă în întunericul minţii, departe de Hristos, „Lumina lumii”, o viaţă slăbănogită, o viaţă în moarte, departe de Hristos care e Izvorul vieţii, o viaţă fără de iubire, căci Dumnezeu este iubire.

Toate puterile sufletului vor fi atunci înţepenite, căci osânda lui Dumnezeu va fi povara cea mai grea, sub a cărei apăsare păcătoşii îşi vor vedea toată slăbiciunea minţii, a voinţei şi a simţirii, pe care au avut-o pe pământ.

Ei înşişi au făcut totul că să-şi ruineze aceste puteri: puterea de a crede, puterea de a voi, puterea de a înţelege adevărul, puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni, puterea de a se însufleţi pentru ce este bun. De aceea sufletul ajuns la chinuri nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui şi deci pentru ieşirea de acolo. Aşa tâlcuieşte Teofilact al Bulgariei cuvintele de la Matei 22, 13: „Legându-i mâinile şi picioarele”: «Căci în veacul de acum se poate face şi lucra ceva, iar în cel viitor se leagă toate puterile de lucru ale sufletului şi nu se poate face ceva bun spre ridicarea păcatelor»^[7]. Aşadar, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13) nu trebuie înţelese ca pricinuite de pocăinţă, ci de disperare. E disperarea neputinţei de a schimba ceva în starea sufletului său.

Deci învăţătura Bisericii romano-catolice despre purgatoriu, ca un foc curăţitor de păcate, este cu totul greşită şi de aceea noi nu o primim. Chinurile de acolo ar putea curăţi sufletul numai dacă ar putea naşte în el o pocăinţă, o înnoire. Dar am văzut că puterile sufletului sunt legate, sunt paralizate în iad. Se spune aceasta şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi: „Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5) sau: „Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad” (Ps. 113, 25).

Dar atunci, nu e nici o putinţă să scape vreunii din cei ce ajung la chinuri?

Este cu putinţă. Unii din ei pot scăpa de acolo prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei. în Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se faca rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). Dar dacă folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele mărturii directe din Vechiul Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42-45 se aduce jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se slobozească de păcat” (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul Lui Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil… Nu îţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri…” (3, 4, 5). în chipul cel mai limpede vorbeşte de aceste rugăciuni întreaga Sfânta Tradiţie, începând din primele timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, chiar Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenire de cei morţi: «Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă jertfă înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă»^[8].

Pot fi scoase sufletele din iad?

Da. Deoarece nu se spune nicăieri că sufletele se pot mântui prin suferinţele purgatoriului, dar se spune limpede: 1) că Jertfa răscumpărării e pentru toţi, vii şi morţi, şi 2) că Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, nu omul (Rut 2, 20; III Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 22; I Ioan 2, 2 şi Apoc. 1, 18). Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte „orice” vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.

Se poate şti sigur de un suflet că va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi ale celor vii?

Nu. întâi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur Dumnezeu are putere. Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decât să ne rugăm unii pentru alţii. Rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: se roagă pentru noi toţi îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi această sfântă unire e viaţa Bisericii». în rugăciune se arată dragostea şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii.

Iar Cel ce întreţine această dragoste, din care izvorăşte rugăciunea de obşte a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi, e Dumnezeu. Căci unde e iubire, acolo e Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu îndeamnă la orice rugăciune din iubire şi El o încălzeşte (Rom. 8, 26), desigur ca El ne dă şi El ne încălzeşte şi rugăciunea pentru cei morţi. Şi atunci nu va găsi această rugăciune ascultare la El? Căci El însuşi a zis: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă” (Marcu 11, 24). Rugăciunea pentru morţi este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mântuitorul zice: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului” (Marcu 9, 23).

Se poate spune că credinţa tare şi iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca un val de putere peste pacătosul din iad, izbutind, când binevoieşte Dumnezeu să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi: o reînnoire a puterilor sale amorţite.

Nu se poate şti măcar în general care păcătoşi se pot folosi de rugăciunile Bisericii?

Am văzut că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor adormiţi în credinţă. La Proscomidie (la Sfânta Liturghie), se pomenesc toţi cei adormiţi «întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci». Se poate spune deci că rugăciunile folosesc numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale Bisericii, ci având în ele o anumită credinţă ca rădăcină a virtuţilor şi oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi; celor ce au săvârşit, aşadar, unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult timp, încât să fi ajuns la deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n- au avut fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au găsit puterea să se caiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în rai. Mitropolitul Nicolae al Crutitelor spune: «Domnul nostru Iisus Hristos este atât de milostiv că nu lasă fără iubirea Lui de oameni nici acele suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc credinţa şi nici nu se pocăiesc în timpul vieţii lor pământeşti. Prin rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase, aduse pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date pentru ei, li se uşurează soarta. Aceşti păcătoşi nu sunt lipsiţi de nădejdea iertării şi a bunurilor veşnice».

Cum se face că rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mântuiască de chinuri înainte de judecata din urmă?

Aceasta se datoreşte faptului că chinurile ce le suportă păcătoşii după moarte şi înainte de învierea cu trupurile nu sunt definitive că după judecata din urma, ci provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în dragoste prin rugăciunile pentru cei morţi, care nu se mai pot ajuta ei singuri, ci sunt ajutaţi prin dragostea altora. Chinurile dinainte de judecata din urmă nu sunt nici definitive, nici aşa de mari ca cele de după acea judecată, când vor fi răbdate şi în trup.

Tot provizorie este şi starea de fericire a sufletelor drepţilor înainte de judecata din urmă? Şi tot de un grad mai mic?

Da. De aceea ele, deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă. Sfântul Grigorie Teologul, fericind pe fratele său mort, Chesarie, «Că intră în cer şi se înfăţişează Marelui împărat şi se umple de lumina de acolo», adaugă că «sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte şi gustă cu închipuirea fericirea ce o va primi de-abia după învierea trupului»^[9].

Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepţilor din cer?

Da, este o strânsă legătură de iubire şi de rugăciune între ei şi noi. Ne rugăm cu ei, slăvim pe Dumnezeu împreună cu ei. Facem parte din acelaşi Trup tainic al Domnului, din Biserică, trăind o viaţă duhovnicească comună. Deşi ei alcătuiesc Biserica biruitoare din cer, iar noi cea luptătoare de pe pământ, acestea două nu sunt despărţite, ci unite. E o necontenită trecere de la una la alta. Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi. Precum stăm în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, măcar că e nevăzut, aşa stăm şi cu Sfinţii din cer. Sfântul Apostol Pavel zice: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi” (Evr. 12, 22-23). Iar Fericitul Augustin spune: «Sufletele credincioşilor care au murit nu sunt despărţite de Biserică… ele sunt mădulare ale lui Hristos»^[10].

Această legătură prin mijlocirea Bisericii între noi şi Sfinţi, precum şi legătura noastră cu sufletele celor adormiţi, se numeşte Comuniunea Sfinţilor. De ea aminteşte Simbolul Apostolic care datează din primele veacuri ale Bisericii.

Avem temeiuri să credem că Sfinţii mijlocesc pentru noi prin rugăciunile lor?

Da. Mai întâi pentru că fiind încă în viaţă, ei s-au rugat pentru noi. Sfântul Apostol Pavel scrie filipenilor: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu bucurie” (Filip. 1, 3-4; II Cor. 13, 9; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; I Tes. 1, 2-3; II Tes. 1, 1-11; II Tim. 1, 3).

Strădania lor cea mai mare în viaţă a fost să ajute cât mai mulţi oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinţi era o dragoste mistuitoare faţă de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea lor faţă de oameni şi preocuparea de a aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu n-a încetat nici după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, şi puterile lor sufleteşti crescând, dragostea lor de oameni a crescut şi ea. Mântuitorul spune că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcatos care se pocăieşte” (Luca 15, 10). Cu cât mai mare bucurie vor avea astfel Sfinţii, care sunt mai legaţi de oameni, având aceeaşi fire? Mai ales că ei se bucură de ceea ce Se bucură şi Domnul nostru Iisus Hristos, iar bucuria cea mai mare a Lui este mântuirea noastră. Mântuitorul însuşi „Se roagă pentru noi” (Rom. 8, 34), după cum Se roagă şi Duhul (Rom. 8, 26-27). Oare nu vor face şi Sfinţii la fel, ca să facă bucurie lui Dumnezeu? Vor sta nepăsători când Iisus Se roagă pentru noi, când aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, când lasă cele 99 de oi şi aleargă să mântuiască pe cea pierdută? (Matei 18, 11-14).

Cu siguranţă că se vor ruga şi Sfinţii, mai ales că ştim că şi îngerii nu se bucură numai pentru mântuirea unui suflet pierdut, ci, fiind pururea înaintea lui Dumnezeu, se şi roagă pentru el. Căci aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi să nu defaimaţipe vreunul dintre aceşti mai mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, văd dururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 18, 10). Mântuitorul a voit să arate că îngerii acelora nu stau degeabă în faţa lui Dumnezeu, ci stau spre folosul lor, căci îndată adaugă că Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut şi dă ca exemplu parabola cu oaia cea pierdută (Matei 18, 11-14).

Dar în afară de mărturiile acestea pentru rugăciunile Sfinţilor, Sfânta Scriptură cuprinde mărturii şi mai lămurite despre ele. în Apocalipsă se spune: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (5, 8). Iată, aşadar, pe Sfinţii din cer înfăţişând înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinţilor de pe pământ. Iar prin sfinţii de pe pământ se înţelegeau pe vremea Apostolilor toţi membrii Bisericii (Col. 1, 4; Efes. 1, 1). Rugăciunea sfinţilor din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ când aceştia din urmă se roagă şi ei, adică atunci când rugăciunea sfântului din cer însoţeşte rugăciunea celui de pe pământ, deci când acesta nu stă nepăsător.

Mai aducem aici trei temeiuri cu privire la rugăciunile Sfinţilor pentru noi. Primul: Toate fiinţele cuvântătoare din cer şi de pe pământ trebuie să aducă „Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care Preaslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15). Sfinţii din cer nu lipsesc de la aceasta jertfă necontenită a rugăciunii adusă lui Dumnezeu (Apoc. 4, 10, 11).

Al doilea: în Biserică toate mădularele luptă pentru mântuirea, pentru sfinţirea tot mai deplină şi a celorlalte mădulare. E o împreunălucrare a tuturor, puterea de la unele trecând la celelalte, slăbiciunile unora fiind purtate şi de celelalte, ca să crească tot trupul lui Hristos (Efes. 4, 11-12, 15-16; Rom. 12, 4-13). Nu pot fi socotiţi sfinţii ca nişte mădulare nelucrătoare în Biserică, ca nişte mădulare amorţite. Iar lucrarea lor numai aceasta poate fi: rugăciunea şi stăruinţa pentru creşterea tuturor mădularelor trupului Domnului.

Al treilea: Sfinţii se roagă pentru noi şi sunt ascultaţi (Fac. 20, 7; Iov 42, 8; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15; Iacov 5, 16; II Petru 1, 13-15; Apoc. 8, 3-4).

Ei sut proslăviţi (Rom. 2, 10); vor judeca lumea (I Cor. 6, 2); sunt iubiţii lui Dumnezeu (Dan. 10, 19).

Simţim noi trebuinţă şi de rugăciunile Sfinţilor ca să fim ascultaţi de Dumnezeu? Nu ajung rugăciunile noastre?

Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi. Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi şi pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii. Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul, că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă, mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră, scoţând-o din amorţire.

În ce chip se mai arată legătura noastră cu sfinţii?

în aceea că nu numai Sfinţii îşi arată dragostea lor faţă de noi rugându-se pentru noi, ci şi noi ne arătşm dragostea noastra faţă de ei, pe de o parte cerându-le aceste mijlociri, pe de alta, cinstindu-i pentru faptele lor şi pentru desăvârşirea la care au ajuns şi luându-i ca pildă. Dar această cerere de mijlocire şi actele de cinstire sunt amestecate. Când îi cinstim ne şi rugăm lor să mijlocească pentru noi, şi când ne rugăm lor, pentru mijlocire, îi şi cinstim lăudând faptele şi sfinţenia lor. Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare.

Dar rugăciunea şi închinarea nu se cuvin numai lui Dumnezeu? Nu dăm, aşadar, oamenilor ceva ce se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. Căci alta e rugăciunea şi închinarea ce se dă lui Dumnezeu. Sfinţilor ne rugăm numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar când ne dau şi ei ceva, ne dau prin puterea lui Dumnezeu care e în ei şi potrivit cu voia lui Dumnezeu pe care ei o împlinesc când ne dau acel bun, aşa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea şi cu voia lui Dumnezeu. Deci când le cerem Sfinţilor mijlocirea (Fapte 9, 32-42; 20, 9-11; 28, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu îl slăvim. Pe Dumnezeu îl rugăm ca El însuşi să ne dea de la Sine tot ce cerem, ca Acela care este izvorul tuturor bunurilor.

Cât priveşte cinstirea sfinţilor, deşi se numeşte uneori şi închinare, ea se deosebeşte de închinarea data lui Dumnezeu. Când vrem să arătăm şi în cuvinte deosebirea, spunem că pe sfinţi îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu îi slujim (latrie, adorare, închinare). Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte oameni care ne-au dat pildă de slujire lui Dumnezeu, şi pentru aceasta Dumnezeu i-a cinstit şi stau aproape de Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi slujim ca Aceluia ce e Stapânul atotputernic şi Făcătorul nostru, de la Care avem totul, primim totul şi atârnăm întru totul.

O scriere de la începutul Bisericii, Martiriul Sfântului Policarp, spune: «Noi ne închinăm lui Hristos pentru că e Fiul lui Dumnezeu; cât despre martirii care sunt ucenicii şi următorii Domnului, le mărturisim iubirea care li se cuvine din pricina cinstei fără seamăn pe care au adus-o împăratului lor».

Avem temeiuri în Sânta Scriptură pentru aceste cereri de măjlocire şi pentru cinstirea sfinţilor?

Da, avem. Am văzut că însuşi Sfântul Apostol Pavel cere, în nenumărate rânduri, creştinilor să se roage pentru el. Cu atât mai mult vom cere noi sfinţilor astfel de rugăciuni pentru noi.

Cât despre cinstire, în Faptele Apostolilor se spune ca temnicerul din Filipi „cerând Lumina, s-a repezit înlăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila” (16, 29). în Vechiul Testament citim că ucenicii proorocilor, în urma unei minuni a lui Elisei, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei. Şi au venit înaintea lui Elisei şi i s-au plecat până la pământ” (IV Regi 2, 15). închinarea ce se dă în aceste locuri sfinţilor se datoreşte faptului că puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în ei. Deci tot spre Dumnezeu se înalţă cugetul celui care se închină.

Dacă e cu dreptate să li se dea o asemenea cinstire sfinţilor cât sunt pe pământ, cu atăt mai mult li se cuvine aceasta după ce, prin moarte, sunt sălăşluiţi în preajma şi în lumina împăratului tuturor. O spune însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13, 7).

Un temei pentru cinstirea sfinţilor din ceruri e şi cinstirea ce li se dă îngerilor, asemenea cu care au ajuns sfinţii. „Şi a căzut Iosua cu faţa la pământ şi s-a închinat Lui şi a zis: Stăpâne, ce porunceşti slugii Tale?” (Iosua 5, 14). Iar când părinţii lui Samson au adus o jertfă, „ Şi când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ” (Jud. 13, 20).

Nu cumva umbrim, prin această cinstire a sfinţilor, slava care se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. întâi, pentru că am văzut că ea e cu totul deosebită de slujirea ce o aducem lui Dumnezeu. Apoi, pentru că însuşi Dumnezeu le-a dat lor cinstire, îmbrăcându-i în slava Sa, şi ne-a poruncit şi nouă să-i cinstim. Deci cinstea ce o dăm sfinţilor trece oarecum tot asupra lui Dumnezeu. „ Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una, suntem” (Ioan 17, 22). Sau: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapadă” (Luca 10, 16). Sau: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua; şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 40-41). Deci, dacă cinstim pe sfinţi pentru sfinţenia lor, răsplata lor o vom lua. Apoi, sfinţii sunt numiţi de Sfânta Scriptură „prieteni” ai lui Dumnezeu. Aşa numeşte Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli (Ioan 15, 14), aşa e numit Avraam (Iacov 2, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe Efeseni „Casnici ai luiDurnnezeu” (Efes. 2, 19).

Cinstea ce le-o dă Mântuitorul Apostolilor este aşa de mare, că-i va face părtaşi la judecata lumii: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul Slavei, veţi şedea şi voi pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 28).

Avem vreun folos din aceasta cinstire a sfinţilor?

Avem un mare folos. Dacă e de folos pentru creşterea duhovnicească a omului ca el să fie aşa de smerit, încât să socotească pe fiecare semen mai bun decât el (Matei 20, 26) , cum nu s-ar păgubi el, uitând de această smerenie, dacă ar socoti că sfinţii nu sunt mai buni decât el şi nu trebuie să-i cinstească? Aşa s-au smerit toţi sfinţii cât au trăit pe pământ, plecându-se în faţa celui mai neînsemnat om şi cu siguranţă că cinstea ce le-o aduce nu-i face să uite de această smerenie. Prin întrecere în smerenie şi iubire, unii faţă de alţii, cresc cu duhul toţi membrii Bisericii. Dar cinstind pe sfinţi, noi ţinem în acelaşi timp necontenit în faţa ochilor noştri pilda vieţii lor, care ne ajută să ne îmbunătăţim mereu viaţa noastră.

Pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, o cinstim la fel ca pe sfinţi?

Nu. Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii şi îngerii. Dar, totuşi, nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte prea-cinstire (supravenerare). Ei i se cuvine aceasta prea-cinstire, pentru că e Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, ca ceilalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (Axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemanare decât serafimii».

Ca e mai presus de sfinţi şi de îngeri se arată de acolo că şi îngerii şi oamenii i se închina. Aşa i s-a închinat îngerul Gavriil la Buna Vestire (Luca 1, 28-29). La fel i s-a închinat Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul (Luca 1, 40-43). însăşi Sfânta Fecioară spune despre sine ca o vor ferici toate neamurile, aşadar şi sfinţii care se înalţă din neamuri: „Ca iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Ce puternic” (Luca 1, 48-49).

Prin ce ne mai arătăm cinstirea ce o dăm sfinţilor, în afară de rugăciunile prin care le cerem mijlocirea şi-i lăudăm?

Biserica îşi arată cinstirea faţă de sfinţi şi prin rânduirea unor zile cu numele lor, când sunt lăudaţi prin cântări şi rugăciuni deosebite, împletite în slujba adusă lui Dumnezeu, prin închinarea unor biserici în cinstea lor, prin obiceiul creştinilor de a-şi lua numele vreunuia dintre ei, prin cinstirea icoanelor şi a moaştelor lor.

Care sunt temeiurile cinstirii moaştelor sfinţilor?

Sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor într-o măsură mai mare şi în viaţa cerească la care s-au dus. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el locaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: „Au nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt, care este în voi?” (I Cor. 6, 19).

Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor cât traiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui numai prin atingerea de haina Mântuitorului (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21). Şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele purtate de Apostolul Pavel (Fapte 19, 11, 12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei lui Petru peste ei (Fapte 5, 15). Cum că trupul sfântului şi după moarte are putere vedem din Vechiul Testament, unde oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, aducându-le cu grij ă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, că şi în Sfântul Antimis de pe altar, să se pună o părţicica din Sfântele moaşte, ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi (f 166), spune: «Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine: aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei muceniceşti, spre cinstirea biruinţei sale şi spre întărirea altor luptători» , puterea minunată din moaşte se arată şi în faptul că nu putrezesc.

Se înţelege că şi cinstirea sfântelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. «Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”» .

Dar temeiurile cinstirii icoanelor care sunt? Şi care este înţelesul cinstirii lor?

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ies. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin această opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţă că chiar aceste chipuri sunt cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte, însă, cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul la Dumnezeu sau la Sfântul cel închipuit prin ele. Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare purtate de Apostolul Pavel. în Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului, sau brodaţi în perdeaua din faţa chivotului sau în covoarele din locaşul sfânt (Ies. 25, 18-22; 26, 32 etc.). înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ies. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, aşa ne folosim de icoană ca să ne ridicăm la cele mai presus de icoana. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi văzul nostru să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţuri superioare să se scurgă în suflet gânduri curate.

Până când va ţine starea provizorie a sufletelor în rai şi in iad?

Până la sfârşitul lumii, la învierea cea de obşte cu trupurile, la venirea a doua a Domnului şi la judecata din urma.

Toate acestea vor fi deodată?

Da. Deodată, sau aşa de repede una după alta, că nu va fi nici o pauză între ele. Deşi venirea Domnului este în rândul al treilea, ea va pricinui pe toate celelalte de mai înainte.

Când vor fi toate acestea?

Timpul venirii a doua a Domnului şi toate câte se vor întâmpla când va veni sfârşitul lumii nu ni s-a descoperit. „Iar de ziua şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl singur” (Matei 24, 36). Mântuitorul ne cere să priveghem tot timpul, deoarece va veni pe neaşteptate: „Veni-vă stăpânul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte” (Matei 24, 50). „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei 25, 13; vezi şi Matei 24, 42, 44; I Tes. 5, 2, 3; II Petru 3, 3-10).

Nu ni s-au dat nici măcar semne, după care să se cunoască apropierea sfârşitului?

Da. în Sfânta Scriptură sunt arătate unele semne care vor premerge sfârşitul. Acestea sunt: 1) predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14); 2) convertirea poporului iudeu (Rom. 11, 15-26); 3) ivirea lui Antihrist (II Tes. 2, 3-11; I Ioan 2, 18), omul nelegiuirii (II Tes. 2, 1-10), sau „fiara” (Apoc. 13, 1-18), lucrând împreună cu uneltele sale, prooroci şi hristoşi mincinoşi, tot felul de semne, prin puterea satanei, ca să amăgească pe oameni. Ei vor prigoni cu toată furia pe cei aleşi ai Domnului (Matei 24, 5, 11; 4) venirea lui Ilie şi a lui Enoh (Apoc. cap. 11); 5) înmulţirea fărădelegii şi răcirea iubirii între oameni (Matei 24, 10, 12); înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie (Matei 24, 6-7); ivirea unor nenorociri, ca foamete, ciumă etc. (Matei 24, 8); mari tulburări în toată firea, ca eclipse de soare şi de luna, căderi de stele, cutremure etc. (Matei 24, 29; 6) arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului” (Matei 24, 30), adică a Sf. Cruci.

Dar semnul Crucii pe cer mai degrabă va însoţi venirea Domnului decât o va premerge, iar convertirea poporului iudeu, ivirea lui Antihrist şi predica lui Ilie şi Enoh sunt lucruri tainice, al căror înţeles exact nu poate fi cunoscut.

Celelalte semne care rămân sunt de aşa fel, că nu se poate spune pe temeiul lor, în chip sigur, când va fi sfârşitul. Cei care s-au apucat să facă socoteli şi sa dea soroace hotarîte s-au înselat amarnic. Tulburări, greutăţi şi războaie au fost adeseori în lume şi noi nu ştim care poate fi gradul lor ultim de dezvoltare, încât să putem spune că gradul acesta sau acela e ultimul şi după el vine sfârşitul.

Vor învia deodată, atât drepţii cât şi păcătoşii?

Da. Sfânta Scriptură ne spune că un singur seceriş va fi şi pentru grâu şi pentru neghină (Matei 13, 30, 42-43); că o singură dată vine Mirele pentru toate fecioarele (Matei 25,1-13); că o singură dată va veni Stăpânul să ceară socoteală tuturor lucrătorilor trimişi în vie (Matei 21, 33-41); că în acelaşi timp va cere socoteală pentru talanţii încredinţaţi (Matei 25, 14-30); şi, în chip limpede, că deodată îi va aduna pe toţi la judecată, şi pe cei buni şi pe cei răi (Matei 25, 31-46). Toţi vor învia într-o clipă „când trâmbiţa cea de apoi va suna” (I Cor. 15, 52; I Tes. 4, 16).

Dar cu trupurile celor ce vor fi atunci pe pământ ce se va întâmpla?

Se vor schimba şi ele, într-o clipă, în trupuri înviate, ca şi când ar fi trecut şi ele prin moarte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iată taină zic vouă: că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi; pentru că va trâmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52).

Cum va fi trupul înviat, faţă de cel pe care îl avem acum?

Trupul înviat va fi tot cel pe care îl avem acum, după forma şi materia lui, pentru ca chiar trupul cu care am săvârşit cele bune sau cele rele să se împărtăşească de fericire sau de osândă. Dar va fi altfel. Să ne gândim cum trupul omului la diferite vârste e acelaşi, nu altul, dar altfel. Cu atât mai mult va fi trupul înviat. Sf. Apostol Pavel spune următoarele însuşiri ale trupului înviat însuşirilor trupului pe pământ: 1) trupul înviat va fi nestricăcios, pe când cel pământesc e stricăcios; 2) trupul înviat va fi întru slavă, pe când cel pământesc e întru necinste; 3) trupul înviat va fi plin de putere, pe când cel pământesc este supus slăbiciunii; 4) trupul înviat e duhovnicesc sau străbătut de Duh de viaţă făcător, pe când cel pământesc e trup sufletesc, străbătut numai de suflet. Poate numele de trup ceresc, ce i-1 dă Sfântul Apostol Pavel trupului înviat, înseamnă toate acestea, spre deosebire de trupul pământesc, care înseamnă toate cele contrare. Iar însuşirea nemuririi poate e tot una cu aceea a nestricăciunii (I Cor. 15, 40-54). Totuşi, uneori stricăciunea înseamnă altceva: lipsa de trebuinţe materiale, prezenţa poftei, a durerii, a plăcerii. Având aceste însuşiri, cei ce înviază „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

Trupurile înviate ale păcatosilor vor avea si ele aceste însușiri?

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor avea numai însuşirea nestricăciunii sau a nemuririi, ca să poată răbda chinurile în vecii vecilor. Celelalte însuşiri nu le vor avea.

Ce se mai poate spune despre însuşirile trupurilor înviate ale celor drepţi?

Despre aceste însuşiri Sfânta Scriptură nu spune mai multe. Dar mai spun unele lucruri

Sfinţii Părinţi, tălmăcind cele spuse de Sfânta Scriptură. Ei spun că, prin înviere, Dumnezeu redă iarăşi oamenilor drepţi trupul ce l-au avut la început: nestricăcios, lipsit de slăbiciuni (de pofte dobitoceşti) şi nemuritor^[11].  Învierea va fi ultimul inel din lucrarea de ridicare a omului din starea în care l-a coborât păcatul.

Toate celelalte însuşiri ale trupului înviat se datoresc faptului ca el este îndumnezeit, că Duhul Sfânt locuieşte în el şi-l umple de slavă şi Hristos îi este şi mâncare şi băutură, odihnă şi putere. Sf. Grigorie Palama spune: «Trupul fiind duhovnicesc şi văzând duhovniceşte, va vedea în chip duhovnicesc strălucirea dumnezeiască. Precum acum, numai prin deducţie raţională, ne dăm seama că avem un suflet înţelegător, în stare să stea de sine, căci trupul acesta ros, muritor şi vârtos, ascunde, coboară, face trupesc şi numai închipuit sufletul, motiv pentru care nu cunoaştem nici simţirea înţelegătoare din minte, tot aşa în viaţă fericită din veacul viitor, trupul se va ascunde cumva la fiii învierii, aceştia ajungând în starea îngerilor, cum zice Evanghelia lui Hristos (Matei 22, 30). Aşa de mult se va subţia trupul, încât nu va mai părea în general materie, nici nu va mai sta în calea lucrărilor minţii; mintea îl va copleşi cu totul. Urmarea va fi că drepţii se vor putea împărtăşi şi prin simţurile trupeşti de lumina dumnezeiască… Ceea ce a arătat Hristos, negrăit; Apostolilor pe Tabor este tocmai arvuna acestui mare dar ce ni-1 va face Dumnezeu» .

Dar cu lumea aceasta zidită de Dumnezeu ce se va întâmpla? Va înceta să mai existe?

Lumea zidită de Dumnezeu nu va înceta să mai existe, dar se va înnoi cu totul. Chipul de acum al lumii va pieri, arzând în foc şi se va ivi un cer nou şi un pământ nou. Sfântul Apostol Petru zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde… Şi ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţă Lui aşteptăm, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 10, 13). Va trece şi lumea printr-un fel de moarte şi înviere, căci şi firea aşteaptă dezlegarea de urmările păcatului omenesc întinse şi asupra ei, adică de „robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Deci şi firea va lua un chip înnoit, potrivit cu chipul înnoit al oamenilor înviaţi.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: «Toata firea va fi nu cum a fost când a fost zidită, materială şi sensibilă, ci se va preface la învierea cea de obşte şi va deveni o locuinţă nematerială şi duhovnicească şi mai presus de orice simţire… Toată lumea aceasta va fi mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere. Fiind duhovnicească şi dumnezeiască se va uni cu lumea de sus şi va deveni un alt paradis duhovnicesc, Ierusalimul ceresc, fiindcă s-a făcut asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele». Acestea se vor întâmpla, spune Sfântul Simeon, înainte de venirea Domnului . Apoi va veni El la judecata.

Ce rost mai are judecata din urmă, odată ce s-a făcut după moarte o judecată deosebită cu fiecare?

Judecata părţiculară a făcut-o nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi propria conştiinţă omului. Tot aşa va fi la judecata din urmă. Mântuitorul Iisus Hristos nu va judeca pe om, fără ca acesta să vadă, şi prin conştiinţa sa, că judecata e dreaptă. Dar pentru aceasta e de trebuinţă ca omul să fie judecat şi atunci când va vedea el însuşi toate urmările faptelor sale, adică la sfârşitul lumii. De aceea fiecare va fi judecat în faţa tuturor, ca să vadă cum s-au răsfrânt păcatele sale asupra altora şi asupra omenirii în întregime. Pe când judecata părţiculară a fost provizorie, judecata din urmă e definitivă. Dacă prin judecata părţiculară s­a dat oamenilor numai o parte din răsplată sau din pedeapsă şi numai asupra sufletelor, la judecata din urmă, se va da toată răsplata şi toată pedeapsa şi nu numai asupra sufletelor, ci şi asupra trupurilor cu care oamenii au săvârşit faptele.

Judecata părţiculară fiind provizorie, după ea se mai pot scoate sufletele din iad, prin rugăciunile şi milosteniile urmaşilor, arătându-se prin aceasta o vrednicie sufletească a celui mort, care şi-a crescut copiii în credinta, sau a făcut bine altora ca să-l pomenească. După judecata din urmă nu se mai poate scoate nici un suflet din iad.

Ce se va avea în vedere la judecata din urmă?

Aceleaşi lucruri ca şi la judecata părţiculară. Adică faptele bune izvorâte din credinţa faţă de Dumnezeu şi din iubire faţă de El şi de semeni (Matei 25, 33-46), fapte prin care omul crescut în virtute şi-a făcut viaţa sa tot mai plină de Hristos şi tot mai mult asemenea chipului lui Hristos (Rom. 8, 29; Efes. 4,13). Chipul lui Hristos în om stă în întipărirea dragostei în toată fiinţa lui. Iar fericirea viitoare stă tot în dragoste (I Cor. 13, 8). Deci, cine n-a crescut în dragoste nu poate merge la fericire, adică la dragoste. Iar, întrucât dragostea de om şi de Dumnezeu creşte şi se arată mai ales prin fapte bune faţă de aproapele, Mântuitorul va rândui pe om la fericire sau la osânda veşnică, după cum a săvârşit sau nu, în viaţă, fapte de dragoste faţă de aproapele. Faptele acestea nu sunt cele pe care le face omul dintr-un interes egoist, aşadar faţă de cei de la care ar putea primi şi el ceva în schimb. Căci cei ce îşi iau plata de la oameni nu mai primesc plata de la Dumnezeu (Matei 5, 46). Faptele de dragoste sunt cele cu totul dezinteresate, cele lipsite de egoism, aşadar, mai ales cele făcute faţă de oamenii necăjiţi şi lipsiţi, nebăgaţi în seamă, de la care nu aşteptăm nimic în schimb: nici răsplată materială, nici ajutor în carieră, nici onoruri lumeşti şi laude cu efecte între oameni. Acelea sunt făcute pentru omul luat ca om, din preţuirea omului ca om, mai ales când înfăţişarea din afară a vieţii lui îl face nebăgat în seamă. Prin aceste fapte ridicăm pe omul înfrânt de împrejurări maştere, de nedreptăţi, pe omul pe care-1 iubeşte Iisus aşa de mult ca din cauza lui îşi face o cauză a Sa, binele făcut lui îl socoteşte bine făcut Sieşi, iar neatenţia arătată lui o socoteşte neatenţie arătată Sieşi. De aceea va zice către cei de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat de băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţa am fost şi aţi venit la Mine. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, sau când Te-am văzut bolnav, sau în temniţa şi am venit la Tine? Şi răspunzând împăratul va zice lor: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat pe Mine. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat grăiesc vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 25, 34-46).

În ce va consta pedeapsa veşnică a celor păcătoşi?

Pedeapsa veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfânta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca şi pedeapsa de după judecata părţiculară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor… este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Domnul nostru Iisus Hristos le spune: „Duceţivă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumina şi viaţa. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorâte din ea simte încă de aici, spre sfârşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-1 mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi când n-ar mai fi. Egoistul culege acolo însutit ce a semănat aici; izolarea. Precum fericirea din rai e comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e lipsă totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi când n-ar fi între ei. Va fi ca şi când oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu simţire. în Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: «Povestit-a Ava Macarie: Umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clatinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în munca şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis bătrânul: care este mângâierea şi care este munca? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atât este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţă fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt: Aceasta este mângâierea» .

Dar dacă chinurile de după judecată din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata, care constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.