Îndrumări privind Spovedania şi Împărtăşirea cu Sfintele Taine

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Vă trimitem aceste Îndrumări în urma întâlnirii online pe care am avut-o în data de 22 martie, 2021, pe această temă. Mulţi dintre frăţiile voastre ne-au cerut să sintetizăm cele discutate şi să vă dăm şi alte povăţuiri cu privire la cele două Sfinte Taine. Vă rugăm să le citiţi cu luare aminte şi să le puneţi în practică pentru revitalizarea vieţii duhovniceşti din parohiile noastre.

1. Euharistia ca Taină care constituie Biserica.

Biserica ia chip văzut prin Adunarea credincioşilor pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sau a Euharistiei, Taină a Trupului şi Sângelui lui Hristos. Credincioşii, în frunte cu episcopul sau cu preotul, săvârşesc Euharistia, iar Euharistia îi transformă tainic (mistic) în Biserică, adică în „Trupul lui Hristos” (cf. Efeseni 1, 22-23). Astfel credincioşii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, devin una cu Hristos, cresc treptat împreună până la asemănarea cu El (cf. Efeseni 4, 13), formând un organism viu, o mare familie duhovnicească, unită prin credinţă şi dragoste: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Cor 12, 27). Părintele Alexandru Schmemann a spus foarte frumos că Biserica (Adunarea credincioşilor) face (săvârşeşte) Euharistia, iar Euharistia face (constituie) Biserica. Aşadar nu există Biserică fără Euharistie, nici Euharistie fără Biserică. Toate Sfintele Taine se întemeiază pe Euharistie şi se fac în legătură cu ea. Botezul, Mirungerea, Preoţia, Cununia se fac în cadrul Sfintei Liturghii euharistice, iar Spovedania şi Maslul au o legătură intimă cu Împărtăşirea.

În primele veacuri, era de la sine înţeles pentru creştini că participarea lor la „Cina Domnului” („Euharistie” sau „Sfânta Liturghie”) are ca scop împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi de aceea se împărtăşeau toţi, fără excepţie, la fiecare adunare euharistică. Numai cei cu păcate grele erau excluşi de la împărtăşire. Aceştia se spovedeau public, înaintea întregii comunităţi, primeau iertare de la episcop şi erau supuşi unui canon de pocăinţă: rugăciune înmulţită, post sever şi acte de milostenie. Pe durata canonului de pocăinţă, penitenţii participau numai la Liturghia catehumenilor, după care părăseau biserica, o dată cu aceştia. După o perioadă mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de intensitatea pocăinţei, erau reprimiţi în obştea credincioşilor şi se împărtăşeau. Oricum, pocăinţa este, după Părinţii duhovniceşti, izvorul virtuţilor şi nu trebuie să înceteze până la moarte.

2. Degradarea vieţii creştine prin slăbirea participării la Cina Domnului şi neîmpărtăşirea cu Sfintele Taine.

Începând cu secolul IV, o dată cu primirea în masă a păgânilor la Botez, fără catehizarea necesară, viaţa creştină a intrat într-un declin care s-a accentuat în secolele următoare. Mulţi dintre noii creştini, chiar dacă participau la Sfânta Liturghie, ignorau că scopul ei este  împărtăşirea. Autoritatea bisericească a încercat, din timp în timp, să-i determine pe credincioşi să ia parte în mod conştient la Cina Domnului şi să se împărtăşească de fiecare dată. În acest sens, avem canoanele: 8 şi 9 apostolice (sec. IV); 2 Antiohia (342), preluate de sinoadele VI şi VII ecumenice etc. Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare (sec. IV), Teodor Studitul (sec. VIII), Nicolae Cabasila  şi Simeon al Tesalonicului (sec. XIV) au fost fervenţi susţinători ai Împărtăşirii regulate.

Mişcarea de reînnoire isihastă şi liturgică din secolul al XVIII-lea, care l-a avut ca promotor pe Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809), a pus un accent deosebit pe Împărtăşirea deasă. Pe lângă publicarea Filocaliei în 1782, Sf. Nicodim a scris mai multe tratate duhovniceşti, între care şi: Carte foarte folositoare de suflet. Despre deasa împărtăşire cu Sf. Taine ale lui Hristos, aprobată de Patriarhii Constantinopolului Teodosie, în 1773 şi de Grigorie al V-lea, în 1807. Primul ei capitol începe astfel:

„Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos; 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi; 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri”.

În aceste patru puncte, Sf. Nicodim sintetizează Tradiţia sănătoasă a Bisericii dintotdeauna privitoare la împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

Cartea Sf. Nicodim a avut un mare ecou în Grecia şi în Rusia, dar nu în Ţările Române. Ea a fost tradusă şi publicată în româneşte doar în 1995, la Tesalonic şi retipărită la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, în 2001.

3. În ce constă pregătirea pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

La dezvoltarea vertiginoasă a monahismului, începând cu secolul al IV-lea, a contribuit şi nemulţumirea multor creştini de viaţa duhovnicească din lumea devenită rapid creştină, care au luat calea pustiei pentru a putea trăi „maximalismul evanghelic”, adică Evanghelia fără compromisuri. Numai în pustiile Egiptului trăiau, în secolul al IV-lea, peste douăzeci de mii de călugări! Monahismul a exercitat întotdeauna o mare influenţă asupra vieţii creştine. Slujbele şi rugăciunile Bisericii pe care le avem astăzi în cărţile de cult sunt alcătuite de monahi îmbunătăţiţi.

În ce priveşte împărtăşirea cu Sfintele Taine, monahii au pus un accent deosebit pe pregătirea primirii lor, pentru că harul Sfintelor Taine nu lucrează în inimă dacă credinciosul nu se luptă „până la sânge” (Evrei 12, 4) împotriva păcatului, prin rugăciune şi asceză. Astfel s-a pus problema „vredniciei” pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Primirea cu „vrednicie” a Sfintelor Taine înseamnă, pe lângă pregătirea necesară, mai ales „conştiinţa nevredniciei” pentru primirea lor. În rugăciunea înainte de Împărtăşire, a Sfântului Ioan Gură de Aur, recunoaştem nevrednicia personală când spunem: „Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu…” (cf. I Tim 1, 15).  Nimeni nu este vrednic să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului pentru că nimeni nu este fără de păcat. Dar tocmai pentru că suntem păcătoşi, avem nevoie de Sfintele Taine care ne împărtăşesc harul în lupta cu păcatul. Însă nu toate păcatele sunt la fel de grave, ci sunt şi „păcate care nu sunt de moarte” (I Ioan 5, 17). Păcatele de moarte, amintite mai sus – mai cu seamă, avortul, chirurgical şi hormonal, preadesfrânarea (în cazul soţilor căsătoriţi) şi desfrânarea (în cazul celor necăsătoriţi, inclusiv în cazul celor ce trăiesc împreună înainte de cununia religioasă), precum şi nedreptăţirea semenilor prin hoţie sau minciună – trebuie mărturisite în Taina Spovedaniei şi numai după împlinirea canonului de pocăinţă, credinciosul se poate împărtăşi.

Să nu înţelegem greşit, cum se întâmplă adeseori, că simpla oprire de la Împărtăşire este canonul de pocăinţă. Nu! Canonul de pocăinţă înseamnă, cum am spus deja, înmulţirea rugăciunii, participarea cu evlavie la Sfânta Liturghie, post mai sever, acte de milostenie ş.a., care ne ajută să ne luptăm cu păcatul, pentru ca harul Sf. Taine să-l biruiască în noi. Să avem conştiinţa că nu noi biruim păcatul, ci harul Sfintelor Taine susţinut de rugăciunea şi asceza personală. „Dă-ţi sângele (adică luptă-te până la sânge cu păcatul) şi vei primi harul”, zic Părinţii duhovniceşti.

 În mod concret, pregătirea pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului se face prin Spovedanie, în cazul păcatelor grave, împăcarea cu cei ce ne-au greşit, înfrânarea conjugală (cf. I Cor 7, 5), citirea canonului înainte de Împărtăşire şi ajunul euharistic, începând cu seara precedentă. Împărtăşirea „cu nevrednicie”, adică fără conştiinţa păcatului, cu indiferenţă faţă Trupul şi Sângele Domnului sau din obişnuinţă, fără pregătirea necesară, cum se poate întâmpla, mai cu seamă nouă, slujitorilor Sf. Altar, pecetluieşte starea de păcat în care ne aflăm, iar diavolul pune şi mai mult stăpânire peste noi: „După pâine, a intrat atunci satana în el” (Ioan 13, 27). În loc să intre Hristos în Iuda, a intrat satana!

Spovedania şi împărtăşirea cu Sf. Taine s-au legat când împărtăşirea a devenit rară, odată sau de câteva ori pe an. Se înţelege că în această situaţie, Spovedania trebuie să se facă înainte de împărtăşire. Totuşi în cazul credincioşilor foarte fervenţi care nu lipsesc de la Sf. Liturghie, postesc şi se roagă mult, ferindu-se de păcate grave, spovedania nu mai este însoţită de un canon de pocăinţă, iar aceştia se pot împărtăşi la fiecare Sf. Liturghie.

Împărtăşirea deasă, cu conştiinţa nevredniciei, dar şi cu convingerea că nu putem trăi cu adevărat fără Hristos din Euharistie, nu va deveni niciodată rutină. Dimpotrivă, ea ni se face prilej de şi mai multă râvnă în împlinirea rugăciunii şi a binelui, ca pregătire pentru o nouă Împărtăşire.

5. Taina Spovedaniei şi iertarea păcatelor.

 Consecinţă a căderii primilor oameni, firea omenească este înclinată spre păcat încă de la naştere. „Iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 6). Botezul iartă păcatul strămoşesc, dar nu vindecă şi urmările lui: slăbirea firii şi aplecarea ei spre păcat, precum şi moartea trupească. Păcatul înseamnă „călcarea legii”: „Oricine făptuieşte păcatul, săvârşeşte şi călcarea legii, căci păcatul este călcarea legii” (I Ioan 3, 4). Dumnezeu a pus în firea omului şi în creaţia Sa legi pentru ca în toate şi peste tot să domnească armonia. În greacă, cuvântul cosmos are şi sensul de armonie. Dacă nu respectăm legile lui Dumnezeu, distrugem armonia din noi înşine şi din creaţie. Din această cauză, suferă atât omul, cât şi creaţia (cf. Rom 8, 22-23). Să fim conştienţi de faptul că suferinţele şi necazurile vin asupra oamenilor datorită păcatelor lor. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni, pentru că El este iubire, ci propriile păcate, care se întorc împotriva noastră prin boli, suferinţe şi nereuşite în viaţă, drept consecinţe ale nerespectării legilor lui Dumnezeu, date pentru a ne feri de degradare sufletească şi trupească.

 Păcatele se iartă prin mărturisirea lor înaintea preotului duhovnic, dacă Spovedania se face cu sinceritate, cu părere de rău şi cu hotărârea de a nu le mai repeta. Totuşi înclinarea firii spre păcat rămâne în noi şi după spovedanie, mai ales, în cazul obişnuinţei cu păcatul (împătimirea), care devine a doua natură a omului. Împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, rugăciunea şi postul ne ajută să biruim, încetul cu încetul, păcatul cu fapta, apoi şi păcatul cu gândul. Totuşi lupta cu păcatul, ca şi pocăinţa, nu încetează toată viaţa pentru că în orice clipă putem cădea, mai ales, din cauza mândriei sau a judecăţii aproapelui. Numai smerenia ne păzeşte de cădere! Uneori Dumnezeu nu ne izbăveşte de anumite neputinţe sufleteşti sau trupeşti, chiar dacă ne spovedim şi ne împărtăşim des, ne rugăm şi postim mult, tocmai pentru a ne ţine în smerenie: „Datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”. Căci „puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune…, căci când sunt slab, atunci sunt tare”  (II Cor 12, 7-10).

În tradiţia românească, mai mult decât în tradiţia greacă, s-a pus un accent mare pe mărturisirea păcatelor. Marii noştri duhovnici, de la Sfinţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ, Gheorghe şi Calinic de la Cernica, până la Părinţii contemporani Paisie şi Cleopa de la Sihăstria, Iachint de la Putna, Sofian de la Antim, Macarie de la Pasărea, Arsenie de la Techirghiol, Lavrentie şi Ghelasie de la Frăsinei, Teofil de la Sâmbăta, recomandă spovedania deasă, pentru călugări săptămânal, iar pentru mireni la patruzeci de zile. Folosul spovedaniei dese este foarte mare. Ea ne ţine trează conştiinţa păcatului, ne face sensibili faţă de orice păcat, mare sau mic şi ne împărtăşeşte harul iertării. Iar harul iertării ne ajută să punem început nou în viaţa duhovnicească.

Este adevărat că foarte mulţi credincioşi nu ştiu să se mărturisească. La spovedanie, ei vorbesc mai mult despre necazurile pe care le au, decât despre păcatele proprii, de care nici nu au conştiinţa. De aceea este mare nevoie de catehizare. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale şi le îndrumă cu multă blândeţe şi răbdare cum se face spovedania: prin cercetarea cugetului cu ajutorul unui îndreptar şi mărturisirea cu căinţă profundă şi cu hotărârea lăuntrică de a nu mai repeta păcatul. În scaunul spovedaniei, duhovnicul bun îl ascultă mai întâi pe credincios să-şi mărturisească păcatele, aşa cum se pricepe şi numai după aceea intervine cu blândeţe, ajutându-l să-şi descoperă şi alte păcate, de care n-a fost conştient până atunci sau pe care le-a uitat. El este atent la toate păcatele, dar mai cu seamă la păcatele grave, opritoare de la împărtăşire.. La spovedanie, preotul nu intră în amănuntele păcatului, mai ales în cazul păcatelor trupeşti, pentru a nu se ispiti el însuşi. De asemenea, duhovnicul bun urmăreşte, evoluţia sufletească a fiecărui credincios de la o spovedanie la alta şi intervine, la nevoie, cu sfatul şi ajutorul său. Duhovnicul nu se simte nici o clipă stăpân peste sufletul credinciosului care se spovedeşte, ci respectă libertatea lui şi încearcă să intre în inima sa cu multă delicateţe. Spovedania creează cea mai strânsă legătură sufletească între credincios şi duhovnic. Mai cu seamă în scaunul spovedaniei, duhovnicul îşi exercită calitatea de Părinte, iar credinciosul, de fiu ascultător. Iar scopul Părintelui este acela de a-şi salva fiul din moartea păcatului, ajutându-l să se pocăiască.

Canonul dat la spovedanie nu trebuie privit ca pedeapsă, ci ca leac pentru vindecarea de păcat. Păcatul nu se vindecă de la sine. Este nevoie de luptă „până la sânge“ (Evrei 12, 4) împotriva lui, prin evitarea pricinilor care duc la păcat, prin post şi rugăciune, ca şi  prin faptele milosteniei sufleteşti şi trupeşti. În legătură cu oprirea de la împărtăşire, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune: „oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru un an, doi sau trei nu mai e simţită ca un canon eficient. Mai eficientă e recomandarea înfrânării de la păcatele mărturisite şi anumite reparaţii corespunzătoare. Prin faptul că scopul acestor recomandări este tămăduirea sufletească a penitentului şi că ele pot fi scurtate sau prelungite după râvna cu care acesta le observă, sau după nepăsarea faţă de ele, urmează că duhovnicul trebuie să rămână într-o legătură sufletească cu el, sau într-o prietenie duhovnicească, care ea însăşi îi poate fi aceluia de mare folos. Mai trebuie menţionat că eficienţa recomandărilor date de duhovnic atârnă în mare măsură de trăirea duhovnicului însuşi în conformitate cu ele. El nu va avea autoritatea să ceară penitentului înfrânări pe care el însuşi nu le observă…” (Dogmatica vol. 3, ediţia Institutului Biblic,1997, p. 92).

Oprirea de la împărtăşire trebuie făcută cu multă atenţie, pentru că mulţi credincioşi nu înţeleg rostul ei şi o consideră ca un blestem. Aceştia vor fi povăţuiţi să-şi respecte canonul de pocăinţă şi să participe regulat la Sf. Liturghie. Astăzi este imposibil să revenim la rânduiala sănătoasă din vechime, când cei opriţi de la împărtăşire părăseau biserica o dată cu catehumenii.

Vă dăm aici şi un program de viaţă duhovnicească recomandat de Părintele Teofil Părăian de la mânăstirea Sâmbăta de Sus pe care să-l  propuneţi tuturor credincioşilor:

1. Să mergi la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare.
2. Să începi şi să termini ziua cu Dumnezeu: rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi rugăciunea de la vremea mesei.
3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
4. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
5. Să posteşti în zilele de post de peste săptămână şi atunci când este rânduit de Biserică, în cele patru posturi mari de peste an.

De asemenea, îndrumările Părintelui Arsenie Boca pentru o viaţă sănătoasă:

1. Oxigen – să trăieşti în aer cât mai curat.
2. Glicogen – să ai o hrană raţională şi echilibrată, nici prea multă, nici prea puţină.
3. Somn – cel puţin 6 ore de somn continuu, zilnic.
4. Să-ţi păstrezi hormonii – să nu faci risipă de energie conjugală; poţi să ajungi dărâmat din pricina abuzurilor şi a risipei de energie sexuală.
5. Să ai concepţie de viaţă creştină – adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă: yoga, zen ş.a.

Să fim conştienţi că nu există progres duhovnicesc fără spovedanie deasă şi fără împărtăşirea cu Sfintele Taine!

6. Rugăciunea, înnoitoare a harului în inimă şi învăţătoare a toate.

 După cum ştim, rugăciunea este tot atât de importantă pentru suflet, ca şi hrana pentru trup. Fără hrană, trupul moare; fără rugăciune, sufletul se degradează şi se împietreşte. Nu ne mirăm că astăzi cei mai mulţi creştini sunt morţi sufleteşte pentru că nu se roagă sau pentru că se roagă superficial, cu o rugăciune care nu angajează inima, sensibilizându-o la prezenţa în ea a lui Dumnezeu şi a semenilor. Numai rugăciunea făcută cu „mintea coborâtă în inimă” sau cu „mintea unită cu inima”, cum ne învaţă Părinţii ascetici, adică cu atenţia concentrată în inimă este o rugăciune curată (neîntinată de alte gânduri) şi deplină, care aprinde în noi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Pentru ce Părinţii vorbesc atât de mult de inimă? Pentru că în inimă se recapitulează ca într-un focar toată fiinţa umană, toată umanitatea şi toată creaţia. Toate energiile fizice şi psihice îşi au sălaşul în inimă. De asemenea, în inimă sălăşluieşte harul botezului, Dumnezeu în Treimea Persoanelor. Însă în inimă nu se poate intra decât prin rugăciune. Mintea (gândul, cugetarea) nu este decât o energie a inimii şi trebuie să rămână mereu unită cu inima dacă vrem să trăim o viaţă armonioasă. „Să gândim cu inima, să vorbim cu inima şi să lucrăm cu inima”, ne învaţă Părintele Tadei (+2003) de la Vitovniţa (Serbia, Voivodina). Despărţită de inimă, mintea nu produce decât monştri!

Prima şi cea mai importantă datorie a preotului este să-i ajute pe credincioşi să se roage şi să sporească în rugăciune: acasă, la biserică, în călătorie, la serviciu, în toată vremea şi în tot locul. El poate face aceasta numai dacă el însuşi are dragoste de rugăciune! Să fim convinşi că toate darurile lui Dumnezeu ni se împărtăşesc prin  rugăciune! Rugăciunea ne învaţă cum să ne rugăm („Domnul dă rugăciune celor ce se roagă”, spun Părinţii), cum să primim necazurile şi încercările vieţii (ca şi consecinţe ale păcatelor proprii, îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră şi pentru ca să ne înmulţim rugăciunea), cum să ne comportăm cu semenii noştri (cu blândeţe şi răbdare, simţindu-i ca pe propriile noastre mădulare (cf. I Cor 12, 27).

Harul rugăciunii curate, săvârşită cu atenţia necesară pentru ca mintea să nu se împrăştie în altă parte, transformă inima de piatră în inimă de carne (cf. Iezechiel 36, 26) şi o face sensibilă la nevoile semenilor şi delicată. Iar „delicateţea este semnul sfinţeniei”, zice Părintele Dumitru Stăniloae.

Rugăciunea ne învaţă şi ne ajută, de asemenea, să ne smerim, să ne vedem păcatele şi neputinţele proprii şi să nu judecăm pe semenii noştri. Căci cine judecă pe semenul său va cădea el însuşi în aceleaşi păcate, zic Părinţii. Iar Mântuitorul ne porunceşte: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1).

De aceea, în vechime, catehezele erau cateheze mistagogice, adică porneau de la experienţa mistică a rugăciunii în cadrul cultului divin. Slujbele Bisericii, de o profunzime dumnezeiască, au şi un caracter catehetic. Toată învăţătura de credinţă şi dogmele Sinoadelor ecumenice se regăsesc în slujbele Bisericii sub formă de rugăciuni, imnuri, tropare şi condace, ca şi în icoane şi fresce. Cateheza noastră va începe, deci, cu explicarea sensului actelor liturgice pentru ca fiecare credincios să participe cu atenţia necesară şi să facă o adevărată experienţă mistică. Altfel credincioşii vor participa pasiv la slujbe şi vor fi cuprinşi repede de oboseală, pentru că nu înţeleg sensul lor. Pe de altă parte, este foarte important ca Sf. Liturghie şi celelalte slujbe să fie săvârşite cu evlavie, fără grabă şi după rânduiala tipiconală. Cântarea la strană să fie, de asemenea, lină şi frumoasă pentru ca să atingă inima credincioşilor şi să-i antreneze în lauda Domnului. În biserică, „Toată suflarea (trebuie) să laude pe Domnul”! (Psalm 150, 6). În slujirea noastră, să ne amintim mereu de cuvintele proorocului Ieremia: „Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă” (48, 10).

Să ştim, de asemenea, că duşmanul de moarte al rugăciunii este rutina, împlinirea ei superficial sau mecanic, fără participarea inimii.

7. Alte îndrumări practice.

Misiunea noastră în Diaspora este o misiune apostolică în sensul literal al cuvântului. Apostolii au cutreierat lumea, vestind Evanghelia până la marginile pământului. Tot astfel şi noi suntem trimişi în lume pentru a-L vesti pe Hristos. Datorită secularizării, lumea creştină de astăzi, a devenit o imensă Diasporă. Parohiile noastre, în marea lor majoritate, se întind pe distanţe  mari, iar preotul este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru toţi, nu numai pentru cei ce vin la biserică. El este dator să le împărtăşească pe Hristos „şi celor de aproape şi celor de departe” ( Ef. 2, 17). Pentru cei de departe, trebuie să mergem cât mai aproape de ei, slujind în zilele de peste săptămână, Sf. Maslu (seara) sau Sf. Liturghie (sâmbătă, dimineaţa), chiar dacă, până se creează o tradiţie, vor participa puţini credincioşi. Altfel aceştia îşi vor uita cu totul credinţa sau vor cădea pradă sectelor.

Nimic nu atrage mai mult pe credincioşi la biserică precum evlavia preotului şi frumuseţea slujbelor. În biserică, credinciosul se simte învăluit de rugăciunea preotului şi de armonia cântării. Cu mintea, el pătrunde în înţelesurile dumnezeieşti ale Sfintelor Slujbe, iar cu simţurile se îndulceşte de revărsarea harului în inima sa. Pentru a uşura înţelegerea Sfintei Liturghii în desfăşurarea ei, este nevoie să citim cu voce tare, cel puţin, canonul euharistic (Anaforaua) şi epicleza. Numai auzind invocarea Sfântului Duh pentru sfinţirea Darurilor, credincioşii pot să-şi pună în mod conştient pecetea pe rugăciunea preotului prin „Amin”-ul lor. Citirea în taină a rugăciunilor reduce Sfânta Liturghie la o înşiruire de ectenii şi cântări fără legătură între ele, ceea ce poate nemulţumi pe omul modern, care vrea să înţeleagă totul. Auzim pe unii credincioşi, mai ales tineri, care zic: „nu înţeleg nimic din slujbă”. Este, deci, nevoie să redăm Liturghiei inteligibilitatea ei intrinsecă, revenind la practica slujirii din primele veacuri când toate rugăciunile (în afara rugăciunii de la Heruvic) se citeau cu voce tare. Există chiar o Novelă a împăratului Justinian (137 din 25 martie 565) care interzice preotului să citească rugăciunea Anaforalei liturgice în taină.

De asemenea, citirile biblice: Apostolul şi Evanghelia trebuie să se facă cu cea mai mare claritate pentru a fi înţelese. Ele se citesc mai mult decât se cântă! Iar cădirea se face la sfârşitul  Apostolului (nu în timpul citirii, pentru a nu distrage atenţia credincioşilor), la cântarea „Aliluia”, repetată cu stihurile prevăzute. Trebuie să ne întrebăm mereu dacă rugăciunile pe care le rostim în Altar, citirile biblice sau cântarea la strană se aud bine şi se înţeleg de credincioşi pentru ca aceştia să participe cu drag la slujbă? Altfel se vor dezgusta de ea şi nu vor mai veni la biserică.

Frumuseţea slujbelor este întregită de frumuseţea icoanelor şi podoabelor bisericii, ca şi a veşmintelor liturgice, ale preotului şi ale celor care-l ajută în altar sau cântă la strană. Şi aceştia trebuie să poarte veşminte corespunzătoare slujirii lor.

Parohia va deveni tot mai vie şi va atrage tot mai mulţi credincioşi numai dacă aceştia sunt ajutaţi de preot, prin predici şi cateheze, dar, mai ales prin contactul personal cu fiecare în parte (la spovedanie şi în alte împrejurări), să conştientizeze că participarea la Sf. Liturghie are ca scop final împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Lucrul acesta nu este uşor, pentru că tradiţia falsă de a nu se împărtăşi nimeni la Liturghie s-a transmis din generaţie în generaţie. Dar cu înţelepciune şi perseverenţă îi putem convinge pe mulţi. Să ne ferim, însă, de a cădea în extrema cealaltă, împărtăşindu-i pe toţi, fără să cunoaştem starea sufletească a fiecăruia. În acest caz, ne împovărăm noi cu păcatele lor.

Să fim mai întâi noi convinşi de nevoia fundamentală de a-i hrăni pe credincioşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fără de care nimeni nu poate avea viaţă (cf. Ioan 6,53). Şi să nu ne facem stăpâni pe Potir. Hristos îi cheamă pe toţi şi Se dă tuturor prin mijlocirea noastră.

Dacă cineva ne invită la o masă şi ne ducem cu bucurie, dar nu mâncăm din bucatele puse înainte, înseamnă că suntem bolnavi şi trebuie să spunem motivul gazdei pentru ca să n-o ofensăm.

De asemenea, când păstorul vede că o oaie din turmă nu mănâncă, îşi dă seama că este bolnavă şi se îngrijeşte de ea (vezi Luca 15, 4). Tot astfel şi preotul, când vede că unii credincioşi nu se împărtăşesc deloc ori se împărtăşesc rar, îşi dă seama că au o problemă sufletească, fie ea şi numai neştiinţa sau ignoranţa şi se îngrijeşte ca şi aceştia să mănânce din Cina Domnului. Astfel îi va câştiga, unul câte unul, iar parohia va prospera duhovniceşte. Iar când credincioşii vor vedea râvna noastră de a-i împărtăşii cu Hristos, ne vor face şi ei părtaşi de darurile lor materiale.

Să ştim şi aceea că în faţa lui Hristos din Sfânta Împărtăşanie toţi suntem egali: episcopi, preoţi, diaconi sau simpli credincioşi şi că toţi trebuie să ne pregătim pentru primirea Lui „cu vrednicie”. Hristos ne va judeca pe fiecare după darurile primite, pe care trebuie să le înmulţim pe măsura lor. 

8. Gravitatea folosirii mijloacelor anticoncepţionale.

Pe lângă secularizarea galopantă sau tocmai datorită ei, lumea creştină de astăzi se confruntă cu cel mai mare pericol din istoria ei milenară, care-i ameninţă existenţa însăşi: scăderea drastică a natalităţii prin diferite mijloace, toate împotriva naturii. Cele mai grave sunt avorturile chirurgicale şi hormonale. Numai în România, de la Revoluţie, conform statisticilor, s-au făcut peste 30 milioane de avorturi chirurgicale şi cca. 80 de milioane de avorturi hormonale. Dacă gravitatea avorturilor chirurgicale este evidentă, în cazul folosiririi „contraceptivelor hormonale” ea este mult mai voalată pentru că medicii nu explică în întregime efectele lor. Există însă numeroase studii ştiinţifice care demonstrează că absolut toate mijloacele contraceptive hormonale, orale (comprimate) şi parenterale (steriletele, plasturii contraceptivi, implanturile, injecţiile contraceptive, sistemele intrauterine hormonale) şi dispozitivele intrauterine (DIU), sunt avortive. Embrionul uman, format deja în pântecele mamei după unirea celor două celule, a bărbatului şi a femeii, este împiedicat prin reacţii chimice datorate „contraceptivelor”, să se fixeze şi să se dezvolte în colul uterin. Astfel, adesea mulţi se lasă înşelaţi crezând că, apelând la aceste anticoncepţionale, provoacă un rău „mai mic”, „iertabil”, ignorând că s-au făcut ucigători de prunci. Să fim atenţi şi  la păcatul, de care astăzi aproape că nu se mai vorbeşte, al lui Onan, pedepsit cu moartea (Facere 38, 9-10) fiindcă a încălcat rânduiala firii, împiedicând zămislirea.

Uciderea este un păcat strigător la cer. Sângele copiilor avortaţi cere răsplata lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ prin boli şi suferinţe, până la moartea făptaşului şi dispariţia neamului său, dar şi a neamului ca popor. Să-i ajutăm pe cei ce au asemenea păcate să se pocăiască toată viaţa şi să-i convingem pe ceilalţi să dea naştere la pruncii pe care-i zămislesc, căci copiii sunt cel mai mare dar pentru familie, iar „femeia se mântuieşte tocmai prin naştere de fii” (I Tim 2, 15)!

Consecinţă a slăbirii credinţei este şi goana nebună după bunuri materiale, „rădăcina tuturor relelor” (I Tim 6,10), precum şi căutarea frenetică a plăcerii. Dumnezeul omului modern este pântecele (cf. Filip 3, 19). Împotriva acestor păcate nu ne putem lupta decât prin asceză, ducând o viaţă cumpătată în toate: în mâncare, în băutură, în viaţa conjugală, în muncă şi în odihnă. Excesele sunt ale dracilor, zic Părinţii şi „se plătesc”, mai devreme sau mai târziu, cu boli şi suferinţe.

Să nu uităm nici o clipă că spiritualitatea ortodoxă este prin excelenţă o spiritualitate ascetică. Ea se trăieşte prin rugăciune şi post, prin înfrânare şi tăierea voii proprii, prin răbdarea necazurilor şi facerea de bine. Toate acestea sunt crucea din Evanghelie sau calea cea strâmtă care duce la Împărăţie! Fără cruce nu există viaţă creştină, nu există înviere! Dar mai întâi este crucea şi apoi învierea, chiar dacă şi în cruce experimentăm învierea.

Să nu uităm că judecata începe de la casa lui Dumnezeu, adică de la noi slujitorii Săi (cf. I Petru 4, 17) şi să ne ferim de a sminti pe cineva, căci sufletul aceluia se va cere de la noi. Să nu încetăm, de asemenea, să săvârşim binele, pentru că numai făcând bine tuturor, până şi vrăjmaşilor, îi câştigăm pe toţi.

Punându-vă la inimă aceste îndemnuri cu nădejdea că le veţi urma, vă îmbrăţişăm în Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre şi chemăm binecuvântarea Lui asupra frăţiilor voastre, a familiei şi a credincioşilor pe care-i păstoriţi!

În numele ierarhilor români din Diaspora,

Mitropolitul Serafim