Interviu despre Părintele Arsenie Boca (Nürnberg, septembrie 2012)
interviu realizat de Romeo Petrasciuc cu Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim, în septembrie 2012
Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, aş vrea să Vă invit într-o zonă a evlaviei poporului român, în care se regăsesc tot mai mulţi dintre credincioşii Bisericii noastre. Şi mă refer aici la preţuirea, cinstirea adusă Părintelui Arsenie Boca. Ştiu că Părintele Arsenie face parte din sinaxarul de mărturisitori ai închisorilor comuniste atât de drag şi sufletului Înaltpreasfinţiei Voastre. De unde această emulaţie duhovnicească în jurul acestui Sfânt al Ardealului, cum îl recunosc deja mulţi dintre credincioşi?
Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre care n-a mai cunoscut preoţi sau călugări cu o atât de mare influenţă asupra poporului credincios ca Sfinţia sa. Nici chiar sfinţii canonizaţi mai recent nu se bucură atât de mult de cinstirea credincioşilor ca Părintele Arsenie. Acesta este semnul cel mai evident al sfinţeniei cu care l-a încununat Dumnezeu. Cinstindu-l ca sfânt şi chemându-l în rugăciune, credincioşii se bucură de ajutorul lui. Altfel n-ar veni cu miile în pelerinaj la mormântul său. Totodată ei se folosesc de învăţătura Părintelui rămasă în manuscris, dar publicată, după căderea comunismului, în zeci de mii de exemplare. Cred că scrierile niciunui Părinte duhovnicesc, contemporan cu Părintele Arsenie, nu se bucură de atâta interes ca scrierile sale. Lucrul acesta este iarăşi un semn al sfinţeniei vieţii sale.
Nu e „suspectă” această migrare a accepţiei populare, dinspre preţuire a unui Părinte, asupra sfinţeniei căruia Biserica nu s-a pronunţat încă, înspre manifestări ale cinstirii aduse, îndeosebi, sfinţilor?
Nu este deloc suspectă cinstirea Părintelui Arsenie înainte de a fi recunoscut oficial ca sfânt deoarece procesul canonizării unui sfânt începe tocmai cu cinstirea pe care poporul credincios i-o acordă înainte de proclamarea sa de către Biserică. Credincioşii recunosc semnele sfinţeniei înainte de canonizare. Ei constată puterea de mijlocire înaintea lui Dumnezeu Care împlineşte cererile adresate sfântului respectiv, după cum văd minunile săvârşite de Dumnezeu prin rugăciunile lui sau moaştele rămase de la el… Atunci când autoritatea bisericească, adică Sfântul Sinod al unei Biserici locale, cum este Biserica noastră, constată că evlavia populară faţă de un sfânt este autentică şi că viaţa şi scrierile lui sunt conforme cu Tradiţia Bisericii, îl „canonizează”, adică îl recomandă întregii Biserici ca să fie cinstit ca atare. Un sfânt nu devine sfânt prin canonizare, ci prin harul lui Dumnezeu care-i încununează viaţa petrecută în rugăciune şi post, în lupta „până la sânge” (Evrei 12, 4) împotriva păcatului şi împlinirea binelui faţă de semeni. Totuşi cei mai mulţi sfinţi rămân anonimi, deci necanonizaţi de Biserică. Numărul acestora este mult mai mare decât al celor canonizaţi. Tocmai de aceea Biserica a rânduit „Duminica tuturor sfinţilor” (prima Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt), pentru ca să-i cinstească pe toţi cei sfinţiţi de Duhul Sfânt.
L-aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie Boca. V-aş ruga să rememoraţi acele momente.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la biserica din Drăgănescu unde am fost de două ori. Auzisem multe despre dânsul de la Părinţii din mânăstirea Brâncoveanu şi de la mulţi credincioşi din zona Făgăraşului, unde m-am născut. Întâlnirea mea cu Părintele Arsenie n-a avut nimic spectaculos. L-am întrebat câteva lucruri privitoare la calea pe care s-o urmez (eram atunci student la Teologie). Mi-a răspuns destul de lapidar, dar cu mare realism, punându-mi în faţă greutăţile pe care le voi întâmpina ca preot necăsătorit. Se referea mai cu seamă la luptele interioare la care trebuie să facă faţă un monah. Ştiam că Părintele nu recomandă uşor calea călugăriei.
Dar stând în biserică mai mult timp şi admirând pictura, eram totodată atent la cuvintele Părintelui adresate celorlalţi credincioşi care se plângeau de necazurile lor. Auzisem că Sfinţia Sa pune mare accent pe fidelitatea în familie şi pe naşterea de copii. Îl ascultam deci întrebând la rând pe cei prezenţi (îndeosebi femei): -„tu câţi copii ai? Dar tu?”, Dar tu?… Răspunsul, îl bănuiţi, era: 1, 2 sau 3. Părintele întreba mai departe: „Dar ceilalţi unde sunt?” Pentru ca tot el să răspundă: „Mă, să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu 2 copii cât cu 10, dacă i-aţi fi avut pe toţi câţi trebuia să-i aveţi! Pentru că aţi făcut avorturi sau v-aţi ferit să mai aveţi copii, iată acum vă plătiţi păcatele”. Şi le spunea să nu se plângă de necazuri pentru că le merită; ele sunt consecinţa păcatelor, iar prin răbdarea lor se mântuiesc. N-am înţeles decât târziu, prea târziu, câtă dreptate avea Părintele în privinţa naşterii de copii. Căci iată poporul nostru şi alte popoare creştine se sting, încetul cu încetul, datorită scăderii drastice a natalităţii. Sociologii dovedesc că în câteva generaţii, creştinii vor reprezenta o mică minoritate în Europa, care de la începutul ei şi până de curând a fost în întregime creştină!
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie faţă către faţă mărturisesc faptul că au trăit adevărate minuni în prezenţa sa. Ce îl făcea cu adevărat „special” pe Părintele Arsenie?
Părintele Arsenie a fost un duhovnic mare, care s-a distins de ceilalţi mari duhovnici contemporani cu el tocmai prin capacitatea sa deosebită de a cunoaşte psihologia umană şi de a pătrunde, cu darul lui Dumnezeu, în sufletul omului. Era un om foarte realist şi ştia prea bine că nu ne putem „juca” cu legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în firea omului. El ştia, de asemenea, că firea omului este înclinată spre încălcarea legilor lui Dumnezeu şi spre compromisuri cu gândul că „merge şi aşa” şi că „Dumnezeu este bun şi iartă”. În această privinţă, gândirea Părintelui s-ar rezuma astfel: într’adevăr Dumnezeu este bun şi iartă pe oricine se întoarce de la păcat, oricât de multe şi de mari ar fi păcatele, dar iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă că suntem absolviţi de suferinţa pentru păcatele săvârşite. El repeta mereu că „nici un păcat nu rămâne neispăşit” (curăţit) prin suferinţă. Există o „lege” a compensaţiei, potrivit căreia „ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Orice faptă atrage după sine o răsplată. Numai că cei mai mulţi nu ştiu să facă legătura între păcat şi suferinţă, mai cu seamă atunci când suferinţa nu vine imediat după săvârşirea păcatului. Căci între semănat şi secerat este un timp destul de lung. Totuşi suferinţa nu trebuie înţeleasă ca pedeapsă a lui Dumnezeu (Care nu pedepseşte pe nimeni), ci drept consecinţa logică şi naturală a păcatului. Dumnezeu iartă vina păcatului, dar îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să se smerească şi să înveţe să nu mai săvârşească păcatul. Dacă n-am suferi pentru păcate, am păcătui la nesfârşit. Şi n-am învăţa nimic din realitatea tristă a păcatului. Mai mult, ne-am obişnui cu el, încât nici nu l-am mai recunoaşte ca păcat. Când însă suferim din cauza păcatului, atunci încercăm să ne ferim de a mai păcătui. Părintele cunoştea deci foarte bine cercul vicios al păcatului, descris de autorii ascetici din vechime: plăcerea păcatului te aruncă în braţele suferinţei, de care vrând să scapi, repeţi păcatul pentru ca să guşti din nou plăcerea. De aceea era necruţător cu păcatul, mai cu seamă cu păcatele referitoare la trup.
După cum se ştie, Părintele Arsenie avea un fel al său de a se adresa la persoana a doua, cu „tu”, iar cuvintele sale erau ca nişte sentinţe de judecată, ceea ce impresiona pe oameni şi, fără îndoială, trezea în ei o frică sfântă, frica de păcat, ceea ce nu putea fi decât un câştig duhovnicesc pentru fiecare. Părintele a fost dăruit de Dumnezeu cu o minte foarte lucidă şi cu un spirit înainte văzător. Prin harul lui Dumnezeu şi prin experienţa vieţii sale, el citea uşor în sufletele oamenilor şi uneori le spunea mai înainte anumite păcate. Pentru că omul are un comportament specific fiecărui păcat. Într-un fel sunt trăsăturile şi reacţia unui desfrânat, altele ale unui lacom de avuţie sau de mâncare, altele ale unui om mândru… Păcatul se înscrie deci în firea noastă pe care o marchează în toate manifestările ei, mai cu seamă în privire.
Ce V-a rămas „moştenire”, pentru vremurile de mai târziu, din această întâlnire? Ştiu eu, un cuvânt, un gest, o reacţie anume a Părintelui?…
Tocmai ceea ce am spus până acum: insistenţa asupra familiei lăsată de Dumnezeu pentru naştere de prunci şi nu pentru desfrânare (practicată atunci când se evită prin orice mijloace naşterea). Copiii înseamnă cea mai mare binecuvântare pentru o familie, căci ei întăresc dragostea şi armonia în familie, o fac indestructibilă. Cu fiecare naştere, sănătatea unei mame se înnoieşte şi se întăreşte, tocmai pentru că dând viaţă se împărtăşeşte ea însăşi de tot mai multă viaţă. Părintele spune că o femeie ajunge la deplină sănătate numai de la 3-4 naşteri în sus. Pe de altă parte, limitarea numărului de copii pe motive materiale este un semn de necredinţă în Pronia lui Dumnezeu, Care se îngrijeşte de fiecare fiinţă pe care El o trimite în lume. Totul este să credem şi să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu şi să nu facem calcule: cu ce-i vom hrăni şi îmbrăca sau cum îi vom creşte? (cf. Matei 6, 31). Păgânii cu care aseamănă Mântuitorul în acest verset pe cei ce îşi fac griji exagerate despre viaţa lor şi a copiilor lor, ne sunt superiori nouă creştinilor în privinţa naşterii de copiii. Căci la necreştini nu se ştie, în general, de avorturi sau de mijloace care să împiedice naşterea.
De asemenea, am înţeles pentru prima oară de la Părintele legătură strânsă, ca de la cauză la efect, dintre păcat şi suferinţă, aşa cum am spus deja. Şi că trebuie să suportăm, fără să ne plângem sau să dăm vina pe alţii, suferinţele care vin prin mila lui Dumnezeu datorită păcatelor personale şi nu ale altora (deşi Părintele vorbea, chiar cu insistenţă şi de „moştenirea” păcătoasă primită de la părinţii trupeşti sau chiar de la bunici). Am remarcat la Părintele Arsenie mila faţă de oameni, pe care-i mustra pentru mulţimea păcatelor cu durere în suflet. Ştiu că Părintele făcea sieşi cuvintele Mântuitorului şi zicea uneori: „Până când vă voi răbda? (Matei 17, 17). De asemenea iubirea faţă de poporul său pe care-l vedea că se îndreaptă spre pieire datorită împuţinării copiilor.
Are şi „umbre” această figură luminoasă a Părintelui Arsenie? Şi mă gândesc acum, de pildă, la acea perioadă în care, revenit din puşcărie, Părintele Arsenie nu şi-a reluat slujirea preoţească. Deşi, se spune, între altele, că ar fi fost oprit, în fapt, de la slujire. Cum vedeţi Înaltpreasfinţia Voastră acest episod din viaţa Părintelui Arsenie?
Părintele Arsenie a fost un om drept şi fără compromisuri. Un moţ inflexibil. (S-a născut în Ţara moţilor, despre care se ştie că sunt foarte drepţi şi hotărâţi). Desigur că nu există om fără de păcat. Şi Părintele Arsenie va fi avut păcatele şi neputinţele lui. Dar ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu este păcatul, ci pocăinţa pentru păcate. Tradiţia Bisericii cunoaşte păcătoşi notorii care prin pocăinţă au deveni mari sfinţi. Noi, cei mulţi, nu ştim nici păcatele Părintelui Arsenie, nici pocăinţa lui. Noi ştim doar atât: că Părintele Arsenie a ajutat în timpul vieţii şi ajută şi după moartea sa nenumăraţi credincioşi, care se roagă lui ca unui sfânt. Cine-l acuză de un lucru sau de altul se pune în postura fariseilor din Evanghelia orbului din naştere, care se străduiau să-l convingă că Iisus este un păcătos. Fiind un om lipsit de vicleşug, orbul îi ruşinează pe farisei cu logica sa simplă: „Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că eram orb şi acum văd” (Ioan 9, 25). Aşa am putea spune şi noi. Una ştim: Părintele Arsenie se bucură de cinstea unui sfânt din partea unei mari mulţimi de credincioşi care se folosesc de rugăciunile şi de învăţătura lui. Şi acest lucru este de ajuns!
Cei care caută „umbre” în viaţa Părintelui Arsenie ar trebui să vadă în acestea mai degrabă lumini. De pildă, unii (care vor fi aceia numai Dumnezeu îi ştie) nu înţeleg de ce Părintele Arsenie nu s-a întors în mănăstire după 1964, când toţi deţinuţii politici au fost amnistiaţi, mai cu seamă că era apreciat de Patriarhul Justinian. Răspunsul este foarte simplu: Părintele Arsenie nu era un călugăr oarecare, el devenise un simbol al credinţei într-o vreme când puterea atee se străduia să şteargă orice urmă de credinţă, sau – fiindcă acest lucru era imposibil – să-i înregimenteze pe toţi oamenii Bisericii în ascultare. Părintele nu putea accepta aceasta şi, făcând un simplu calcul, îşi dădea seama că mai mult poate ajuta poporul rămânând în lume, decât întorcându-se în mănăstire. Cu siguranţă că întorcându-se în mănăstire, lumea l-ar fi împresurat din toate părţile şi ar fi ajuns din nou în puşcărie sau chiar exilat, cum a fost cazul arhicunoscut al Părintelui Gheorghe Calciu. Se ştie că dosarul Părintelui Arsenie la Securitate are 1200 de pagini şi că urmărirea sa a fost încheiată doar cu o lună înainte de moartea sa, deşi, datorită unei paralizii, n-a mai putut ieşi din casă în ultimii doi ani ai vieţii.
Fără îndoială că cea mai mare suferinţă şi în acelaşi timp umilinţă a Părintelui a fost aceea de a nu mai fi putut sluji Sfânta Liturgie ca preot până la moartea sa. Din mai multe mărturii se ştie că Sfinţia Sa a primit această cruce şi a purtat-o cu demnitate. A acceptat totul pentru ca lucrarea sa discretă de îndrumare a credincioşilor să nu sufere. Mă uimeşte respectul Părintelui Arsenie faţă de ierarhia bisericească pe care n-a criticat-o niciodată. Şi aceasta pentru că înţelegea mai bine ca mulţi alţii că, sub stăpânirea atee, ierarhia nu putea salva esenţialul (în primul rând practica credinţei în biserici deschise cultului) fără să facă şi compromisuri. Iarăşi o atitudine duhovnicească prin excelenţă: să nu accepţi tu însuţi compromisul şi totuşi să nu-i judeci pe cei care l-au acceptat!
Cine este, pentru Înaltpreasfinţia. Voastră, Părintele Arsenie Boca?
Un mare sfânt dăruit de Dumnezeu neamului nostru în vremuri de cumpănă, care pun în pericol existenţa noastră însăşi ca popor, datorită lipsei de credinţă şi înmulţirii păcatelor deosebit de grave ca avorturile, ferirea de a avea copii, părăsirea ţării… Nu mă îndoiesc de faptul că recunoaşterea oficială a sfinţeniei Părintelui Arsenie va întări credinţa în popor, mai cu seamă în ce priveşte rostul şi valoarea familiei. De aceea aştept şi eu cu nerăbdare, împreună cu nenumăraţii credincioşi care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la faţă a României.
Îi putem cere ajutorul, ne putem ruga Părintelui Arsenie?
Bineînţeles! Lucrul acesta îl fac deja mii de credincioşi care merg în pelerinaj la mormântul Părintelui de la Prislop. Cu siguranţă că aceşti credincioşi se roagă şi acasă Părintelui ca să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu.
Se face resimţit Părintele Arsenie şi în diaspora pe care o arhipăstoriţi?
Tot ce se petrece în Ţară pe linie duhovnicească are ecouri şi în Diaspora. Părintele Arsenie a intrat în conştiinţa multor credincioşi de aici ca sfânt. Aceştia citesc cărţile Părintelui sau mărturiile despre el, se roagă lui sau merg în pelerinaj la Prislop. Unii mi-au relatat adevărate minuni care s-au petrecut cu ei la mormântul Părintelui. Am auzit şi de la părinţii şi maicile de la Prislop cazuri de minuni petrecute aici. Păcat că toate acestea nu se consemnează cu martori şi cât mai detaliat, pentru ca să fie probe la dosarul de canonizare. Prin parohiile noastre circulă de asemenea un film ziditor despre Părintele Arsenie. L-am văzut şi eu de mai multe ori împreună cu credincioşii din diferite parohii şi am remarcat pe feţele multora lacrimi de bucurie sau poate de pocăinţă.
Un îndemn pentru cei care îl cinstesc, la modul cel mai „cinstit” şi evlavios pe Părintele Arsenie?
Să-l cinstească şi mai mult şi să vorbească despre el, făcându-l cunoscut la cât mai mulţi. Să se roage lui din toată inima şi mai ales să urmeze îndemnurile Părintelui de a păzi poruncile lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, dacă vrem să ne meargă bine în viaţă şi să ne mântuim. Părintele spunea adeseori: „mă, voi vreţi ca Dumnezeu să asculte de voi şi nu voi de El”. Într’adevăr noi cerem mereu lui Dumnezeu sănătate, izbăvire de vrăjmaşi, reuşită în viaţă… fără să ne gândim că tocmai prin cele ce suferim ne curăţim de păcate şi ne apropiem de Dumnezeu. Suferinţa este o mare taină şi o mare binecuvântare, dacă o acceptăm cu credinţă şi o purtăm cu răbdare. De aceea, după fiecare rugăciune de cerere, ar trebui să spunem ca şi Mântuitorul în grădina Ghetsimani: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Luca 22, 42).
Vă mulţumesc!