III. Noua emigraţie după cel de al doilea război mondial

Sfârşitul celui de al doilea război mondial a surprins în partea de apus a Europei o mulţime de români. Erau diplomaţi, studenţi, militari, muncitori şi ucenici veniţi la specializare, care nu sau mai întors în România ocupată de trupele sovietice. Lor li s-au adăugat, de-a lungul anilor, mulţimile de români care s-au refugiat din cauza instaurării dictaturii comuniste sau au venit în Apus prin intermediul căsătoriei. Diaspora românească lua un pronunţat caracter politic, cei mai mulţi dintre cei stabiliţi aici se considerau în exil. Între românii care au venit imediat după război s-au găsit mai mulţi preoţi şi chiar şi un ierarh român.

Visarion Puiu, fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar între anii 1942-1944 Mitropolit al Transnistriei cu sediul la Odesa, a fost surprins la intrarea României în război contra Germaniei în Europa centrală. El a participat, ca reprezentant al Patriarhului Nicodim Munteanu, la 15 august 1944, la hirotonia unui episcop ortodox croat la Zagreb, o încercare efemeră din timpului războiului de a crea o Biserică Ortodoxă Croată. Datorită frontului, care înainta spre Apus, Visarion Puiu s-a refugiat pentru câtva timp la Viena. De aici a încercat prin câteva acţiuni, pe care le-a comunicat Patriarhiei, să organizeze într-o eparhie viaţa religioasă a românilor din această parte a Europei. Datorită unor intrigi pornite din cercurile româneşti ale Vienei din acel timp, Visarion Puiu este îndepărtat din capitala Austriei şi i se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbühl, interzicându-i-se să părăsească localitatea sau să poarte corespondenţă. Mai târziu, el reuşeşte să se stabilească pentru un timp la Abatia Maguzzano-Lonato, în Italia. De aici trece în Elveţia, iar în 1949, la cererea preoţilor şi a românilor, strânşi în jurul capelei române din Paris, vine în capitala Franţei pentru a organiza viaţa religioasă a românilor ortodocşi din Europa de apus.

Datorită faptului că în perioada războiului (1942-1944) a fost mitropolitul românilor din teritoriile ocupate (Transnistria), după venirea comuniştilor la putere, Visarion Puiu a fost judecat în contumacie şi condamnat de Tribunalul Poporului la moarte (20 februarie 1946). Biserica a fost silită, conform uzanţelor timpului, să urmeze exemplul statului. Patru ani mai târziu, în 28 februarie 1950, în urma unei adrese primite de la Ministerul de Justiţie, prin care se menţiona condamnarea la moarte rostită de Tribunalul Poporului, Sf. Sinod condamnă pe Mitropolitul Visarion Puiu, pentru „acţiuni sediţioase contra Statului Român”, în baza canonului 84 apostolic şi a canonului 18 al Sinodului IV ecumenic, la caterisire. După schimbarea din Decembrie 1989, Sf. Sinod a anulat condamnarea bisericească a mitropolitului Visarion, reabilitându-l post-motrem (25 septembrie 1990). De o mare actualitate ar fi astăzi o monografie dedicată vieţii şi activităţii lui Visarion Puiu, în care s-ar putea dezvălui şi procesul pe care Biserica a fost obligată să-l facă unui membru al Sf. Sinod.

Mitropolitul Visarion Puiu a avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor ortodocşi din afara ţării într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom. Aceste planuri le-a comunicat, în parte Sf. Sinod, dar nu le-a putut realiza din cauza rivalităţii unor grupe de români stabiliţi în străinătate sau din cauza neînţelegerii, pe care unele Biserici ortodoxe le-au manifestat faţă de organizarea spirituală a românilor ortodocşi (G. Vasilescu, Episcopia Ortodoxă Romană pentru Europa Centrală. Scurt istoric, Ms.,p. 2-4).

De la începutul exilului său, Mitropolitul Visarion Puiu s-a considerat ca singurul membru al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în străinătate şi, în virtutea hirotoniei ca episcop, s-a simţit răspunzător pentru soarta preoţilor şi a românilor ortodocşi stabiliţi în afara zonei sovietice. Visarion Puiu şi-a dat repede seama că Sinodul de acasă este prizonierul unei situaţii politice, pe care el o compara cu „vremuri de prigoană creştină sau fugă din calea barbarilor”. Această convingere este exprimată în Gramata din 26 decembrie 1954, pe care o emite cu ocazia sfinţirii întru arhiereu a Arhimandritului Teofil Ionescu. Cu această convingere şi datorită faptului că nu era titularul nici unei eparhii, s-a considerat, în baza hirotoniei şi a chemării sale, ca responsabil pentru soarta preoţilor şi a românilor ortodocşi din diasporă. În „aşteptarea liberării poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române de sub ocupaţia şi persecuţia celor fără de Dumnezeu” (Gramata la sfinţirea întru arhiereu a Episcopului Teofil Ionescu), Mitropolitul Visarion Puiu a purces la organizarea românilor din străinătate şi se considera conducătorul lor spiritual. De pe sigiliul aplicat pe Gramata amintită se poate citi: „Eparhia românilor din stăinătate 1945”, iar anul 1954 era considerat în Gramată ca al zecelea an „al păstoriei noastre”. Dacă avem în considerare aceste fapte, atunci activitatea Mitropolitului Visarion de la Paris, în propria-i viziune, apare ca o continuare firească a începutului făcut la Viena.

Concret, Mitropolitului Visarion i-a reuşit în 1949 organizarea unei eparhii cu titlul de Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală cu sediul la Paris. Din această Episcopie, în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele parohii româneşti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada (Jean-Paul Besse, „L’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris”, Paris 1994, p. 159).

Pentru că biserica românească din Paris era cumpărată de statul român, Guvernul comunist de la Bucureşti a încercat în repetate rânduri să intre în posesia localului bisericii. Au avut loc chiar procese, iar Administraţia patriarhală de atunci, la dispoziţia autorităţilor de stat, n-a fost străină de unele acţiuni îndreptate contra comunităţii române din Paris. Acţiunile repetate menite să ocupe biserica din Paris au dus la tensiuni între Comunitatea de pe maluruile Senei şi Biserica-Mamă. Biserica din Paris a devenit simbolul unei lupte curajoase de rezistenţă contra tendinţelor unor funcţionari din cadrul Ambasadei române de a se amesteca şi controla viaţa religioasă a comunităţii. Liniştea parohiei a fost deseori tulburată, iar reacţiile provocate de aceste intervenţii n-au fost totdeauna conforme cu canoanele Bisericii (J-P. Besse, op. cit.,p. 112-114). De altfel, nu numai în Paris, ci şi în alte locuri, viaţa spirituală a parohiilor din diaspora a fost influenţată de opinii nebisericeşti, care au condus uneori la decizii sau hotărâri necanonice. Astfel au apărut luări de poziţie, care n-aveau nimic comun cu Tradiţia bisericească şi nici nu puteau fi justificate sau puse de acord cu disciplina bisericească.

Ca arhiereu vicar al acestei eparhii a fost ales Arhimandritul Teofil Ionescu, pe care Mitropolitul Visarion îl sfinţeşte episcop la 26 decembrie 1954 în Biserica rusă Sf. Nicolae din Versailles, asitat fiind de Arhiepiscopul Ioan de Bruxelles şi Nathanael al Cartaginei şi Tuneziei, membri ai Sinodului rus din exil. La scurt timp după hirotonie, printr-o delegaţie semnată de Mitropolitul Visarion la 3 ianuarie 1955, arhiereul Teofil este împuternicit să viziteze şi să organizeze canonic comunitătile de români ortodocşi stabiliţi în Germania şi Austria. De asemenea, episcopul Teofil este autorizat de a călători în SUA şi Canada, în scopul de a stabili liniştea în comunităţile româneşti şi de a le organiza din punct de vedere bisericesc.

În iunie 1958, la o vârstă înaintată şi datorită unor intrigi, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine (J-P-Besse, op. cit. p. 113), Mitropolitul Visarion se retrage din viata activă bisericească, iar la conducerea Eparhiei urmează Episcopul Teofil Ionescu. Acesta s-a îngrijit de viaţa spirituală a românilor, a hirotonit preoţi, a tipărit un buletin eparhial, a organizat pelerinaje şi a participat activ la diferite întruniri ecumenice. Cu toate acestea, Episcopului Teofil nu i-a reuşit să unească din punct de vedere spiritual diaspora românească, aceasta rămânând împărţită sub diferite jurisdicţii bisericeşti (Patriarhia ecumenică, Biserica Ortodoxă Română sau Sinodul rus din diasporă).