Omul și creația (Sigmaringen, 6.09.2013)
Tema creației și a mediului înconjurător preocupă astăzi din ce în ce mai mult omenirea pentru că asistăm la o degradare fără precedent a naturii care amenință existența însăși a umanității. Perspectiva distrugerii iremediabile a resurselor naturale nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Creștinul nu este un fatalist; lumea nu este guvernată de un destin orb, ea este animată de Creatorul său și marcată de semnul crucii: crucea durerii și crucea bucuriei. Mai cu seamă noi creștinii suntem responsabili de distrugerea mediului înconjurător pentru că exploatarea nemiloasă a resurselor naturale este în primul rând opera țărilor industrializate, majoritar creștine.
Suspinul creației
Între om și creație există o legătură ontologică în sensul că omul poartă în sine întreaga creație. Omul, spun Părinții Bisericii, este un microcosmos, un cosmos în mic; el recapitulează în sine întreaga umanitate și întreaga creație. Totul trăiește în inima noastră: oamenii, animalele, mineralele… Numai păcatul ne împietrește inima ca să nu mai simțim această minunată unitate! În acest sens, Sf. Apostol Pavel spune că făptura suspină și are dureri, așteptând împreună cu omul înfierea, eliberarea de păcat (Romani 8, 22-23).
Păcatul omului, adică pofta lui nesăturată este motivul principal al suferinței sale, al suferinței semenilor săi în umanitate precum și al suferinței creaturilor. Consumerismul exprimă dragostea după plăcerea egoistă care sacrifică pe ceilalalți și creația pentru sine însuși. Plăcerea egoistă transformă pe ceilalți în obiecte de plăcere, de putere și de profit, iar creația în obiect de pradă pentru satisfacerea nevoilor proprii, pe care omul lipsit de credință le multiplică fără încetare.
Pentru creștinul angajat în credință: semenul, creaturile și creația însăși nu sunt „lucruri” sau „obiecte” care pot fi exploatate fară nici un respect. Potrivit credinței noastre, în sânul creației, omul a primit de la Creatorul său o întreită demnitate: împărătească, profetică și sacerdotală. Demnitatea împărătească îl face pe om responsabil înaintea lui Dumnezeu și a creaturilor sale. Adam a primit puterea de a stăpâni peste tot pământul, adică peste toată creația și înțelepciunea de a da nume tuturor ființelor vii care se supun lui (cf. Facere 1, 28; 2, 19-20). Demnitatea împărătească nu înseamnă totuși stăpânire despotică, ci, dimpotrivă, grija față de toată creația. Vorbind despre Hristos, Noul Adam, care a acceptat Patimile și Moartea de bună voie pentru a-i mântui pe oameni, Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Fapta împăratului nu este aceea de a domnii peste supușii săi, ci de a se jertfi pentru ei”. Omul este deci un custode al creației, un păzitor al ei. Mai mult, înzestrat el însuși cu puterea de a crea, omul are datoria de a înfrumuseța creația lui Dumnezeu cu propriile sale creații. Ceea ce este Dumnezeu în cer este omul pe pământ. „Precum în cer așa și pe pământ”, rostim în rugăciunea Domnească.
În virtutea demnității profetice, omul este înzestrat cu înțelepciune pentru ca să-L cunoască pe Dumnezeu și voia Lui cu privire la sine însuși și cu privire la creație. Voia lui Dumnezeu se descoperă omului în măsura în care el rămâne în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune și ascultare de poruncile Lui. Astfel omul înaintează în cunoașterea lui Dumnezeu și în iubirea Lui, trăiește o relație vie cu El, își dă seama tot mai mult că „Dumnezeu este totul în toate”, pentru că „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). În același timp, omul înaintează în cunoașterea „rațiunilor divine” ale creaturilor. Fiecare creatură are o rațiune, un sens al existenței sale, folosește la ceva. Nimic nu există la întâmplare! Nimic nu este de prisos, fără sens. Creația întreagă, în frunte cu omul, este străbătută de rațiuni divine. Pentru că Logosul divin este prezent în toate! Iar datoria noastră este de a face uz de rațiunea care ne-a fost dată pentru a descoperi toate aceste taine ale lui Dumnezeu care se ascund în fiecare creatură, în fiecare existență. Atunci omul este cu adevărat un profet al creației.
Ca și sacerdot al creației, omul este chemat să ofere creația și să se ofere pe sine însuși lui Dumnezeu Care dă viață la tot ceea ce există. Viața se înnoiește și se înmulțește mereu numai dacă nu se închide în sine, ci se oferă neîncetat. Fluxul vieții circulă neîncetat de la Dumnezeu la om și de la om la Dumnezeu, incluzând și creația. Egoismul conduce treptat la moarte, la moartea spirituală, apoi și la moartea trupească tocmai pentru că-l închide pe om în sine și-l împiedică să se ofere pe sine lui Dumnezeu și semenilor pentru a-și înnoi mereu viața. În Euharistie, îi oferim lui Dumnezeu elementele fundamentale care întrețin viața noastră pământească: pâinea și vinul și primim în schimb viața Sa divină care ne face cu adevărat vii. Dar ne oferim și noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră împreună cu a tuturor făpturilor de care suntem ontologic legați. Într-o ectenie care revine mereu ca un leitmotiv în toate slujbele Bisericii Ortodoxe suntem chemați ca: „Pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”!
Prin botez, Hristos a restaurat în noi cele trei demnități: împărătească, profetică și sacerdotală primite prin creație, dar denaturate de păcatul primilor oameni, Adam și Eva, a căror natură înclinată spre păcat o moștenim prin naștere (vezi Ps. 50, 6). Totuși harul botezului nu ne înnoiește fără să participăm noi înșine la lucrarea lui prin credință și prin asceză. Căci în toate suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (cf. I Corinteni 3, 9). Numai prin credință și asceză din partea omului, harul poate birui în el pornirile pătimașe care întrețin pe „omul cel vechi” și-l face cu adevărat: împărat, profet și sacerdot. Toate cele trei mari confesiuni creștine învață că viața creștină este actualizarea permanentă a botezului prin conlucrarea cu harul care se ascunde în inima noastră.
Asceza ca mijloc de biruire a patimilor
Aceste realități profunde ale vieții omului în raport cu Dumnezeu și cu creația pot fi total ignorate dacă nu avem o credință vie care să ne angajeze constant în asceză prin limitarea de bună voie a nevoilor în: mâncare, băutură, îmbrăcăminte, să înfrâneze goana după plăcere… toate având ca scop purificarea lăuntrică. Asceza rugăciunii, a postului alimentar, a luptei împotriva patimilor pentru dobândirea virtuților…, asceză susținută de harul Sfintelor Taine aprofundează în noi conștiința unității ontologice a întregii umanități și a întregii creații care se concentrează în inima noastră ca într-un focar. Schimbarea atitudinii față de creație începe deci prin schimbarea propriei inimi cu ajutorul ascezei.
Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate prin excelență ascetică. Noi suntem convinși că credința creștină trebuie să-l transforme și să-l sfințească pe om în realitatea sa complexă și de nedespărțit de: duh, suflet și trup. Sf. Ap. Pavel spune: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Acest lucru este imposibil fără o asceză cuprinzătoare care privește toate aceste trei componente ale ființei umane în unitatea lor. (*Duhul omului este partea cea mai înaltă a sufletului, „vârful sufletului” care face din el o ființă duhovnicească, capabilă de comuniunea cu Dumnezeu. Îndeosebi prin duhul său omul se aseamănă cu Dumnezeu care este Duh. De fapt Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt animă și întreține în noi atât viața biologică cât și viața duhovnicească. De aceea Sf. Ap. Pavel ne spune: „nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți” (Efeseni 4, 30). Altfel, Duhul Sfânt ne va părăsi și vom deveni doar „trupuri” (Facere 6, 3) înnecând duhul și sufletul în trup și ne vom preocupa exclusiv de trup și de lumea materială, uitând de lumea spirituală).
Am amintit mai sus de asceza rugăciunii, a postului alimentar și a luptei împotriva patimilor care distrug în noi și duhul și sufletul și trupul. Ce înseamnă asceza rugăciunii? Simplul fapt de găsi în fiecare zi puțin timp de rugăciune, de a ne sili să participăm la Sf. Liturghie în fiecare duminică este deja o asceză. O și mai mare asceză este efortul pe care-l facem de a ne concentra la rugăciune pentru ca mintea noastră să nu se împrăștie în timpul rugăciunii, ci să „coboare” în inimă pentru ca rugăciunea să devină treptat o „rugăciune a inimii”. Numai când ne rugăm cu „mintea în inimă”, rugăciunea angajează toată ființa noastră și o sfințește. Numai atunci vom simți cu adevărat bucuria rugăciunii. Și aceasta pentru că inima este centrul ființei umane unde se concentrează ca într-un focar toate puterile psihice și fizice ale omului – care sunt tot atâtea energii care străbat ființa noastră – și unde se ascunde harul botezului. O astfel de rugăciune ne conduce treptat la „simțirea inimii care este simțirea lui Dumnezeu” (Sf. Diadoch al Foticeii, sec. VI). O căldură duhovnicească și fizică ne cuprinde atunci inima, pieptul și tot trupul. Inima se umple de compasiune pentru toți oamenii, pentru animale și plante, pentru tot ceea ce există. Trăim astfel în modul cel mai real unitatea ontologică cu toată creația, devenim una cu toți și cu tot ceea ce există! Atunci nu vom mai fi capabili să facem vreun rău nici unei făpturi. Dimpotrivă vom suferi cu toți cei ce suferă și cu toată făptura care suspină și ea așteptând eliberarea de păcatul omului care o desfigurează și o distruge prin lăcomia sa. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm mult, să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17).
La rândul său, asceza postului alimentar susține rugăciunea, ajută minții să coboare în inimă și totodată înfrânează poftele păcătoase care distrug pe om. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Pentru că pântecele îmbuibat atrage mintea în simțuri pe care le aprinde de poftă trupească. Atunci rugăciunea devine imposibilă. O altă maximă ascetică spune de asemenea că „Duhul Sfânt nu poate locui în stomacul plin”. Tradiția veche a Bisericii recomandă creștinilor postul de miercurea și de vinerea, zile în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost vândut de Iuda și respectiv a suferit moarte pe cruce pentru păcatele oamenilor. De asemenea practica veche a Bisericii cunoaște 4 Posturi peste an: Postul Paștilor (7 săptămâni), al Crăciunului (6 săptămâni), al Apostolilor(1-3 săptămâni) și al Maicii Domnului (2 săptămâni). Practica postului confirmă că el este o mare binecuvântare, atât pentru suflet, cât și pentru trup. Interesant este că astăzi studii de medicină recomandă omului două zile pe săptămână (numai că nu se precizează: miercurea și vinerea!) în care să se abțină total de la mâncare și băutură cel puțin 20 de ore. Este tocmai practica veche a Bisericii pe care au preluat-o musulmanii în luna Ramadam! Iar noi creștinii am uitat-o demult! Postul este deci izvor de sănătate pentru suflet și pentru trup. Înfrânarea de la mâncare și băutură îl conduce pe om la stăpânirea de sine, la o viață cumpătată în toate, la respectul față de ceilalți oameni și la respectul față de natura înconjurătoare.
Rugăciunea și postul sunt cele două arme de alungare a demonilor care ne atrag în diferite curse sau pun stăpânire pe noi. Mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecelui, beția, desfrânarea, cearta, ura și altele asemenea acestora sunt patimi care pun stăpânire pe bietul om, îl face irascibil, nemulțumit de starea sa și de ceea ce are… Toți acești demoni nu pot fi alungați decât cu rugăciune și cu post (cf. Matei 17, 21).
Totodată rugăciunea și postul sunt izvor de putere și de nădejde în purtarea crucii zilnice. Greutățile și suferințele care nu ocolesc pe nimeni nu pot fi purtate fără rugăciune și fără înfrânare. Important este să înțelegem că acestea sunt consecințele păcatelor noastre și nu pedeapsa lui Dumnezeu care le îngăduie în virtutea libertății noastre tocmai ca prin ele să ne pocăim, adică să ne întoarcem la El pentru a le birui cu ajutorul Său. Dumnezeu n-a creat suferința, nici moartea; acestea sunt consecințele păcatului pe care nu-l putem birui decât cu ajutorul Lui prin angajarea în credință prin rugăciune și asceză.
Omul purificat de patimi, stăpân (împărat) peste el însuși și peste creația lui Dumnezeu, nu poate rămâne pasiv și indiferent față de suferința semenilor săi și a făpturii, ci se implică în viața lor prin toate mijloacele, inclusiv la nivel politic, pentru a ușura suferința și a salva creația de la pieire.