Părintele Arsenie Boca – sfântul nostru care aşteaptă canonizarea (Nürnberg, martie 2011)
prefață a ÎPS Serafim la volumul părintelui Pantelimon Munteanu, Părintele Arsenie Boca: Darul lui Dumnezeu pentru poporul care strigă, Ed. Cristimpuri, Ploiești 2013
Mă bucur că mi s-a oferit prilejul de a scrie câteva cuvinte în fruntea acestei cărţi cu mărturii despre Părintele Arsenie de la Sâmbăta de Sus şi de la Prislop. Pe Părintele Pantelimon care dă aici mărturie despre Părintele Arsenie îl cunosc şi-l am la evlavie de foarte mulţi ani, încă de pe vremea când trăia civil, la Făgăraş, după scoaterea din mănăstire prin aplicarea faimosului Decret 410 din 1959. Îl întâlneam adeseori prin Făgăraş sau pe la mânăstirea de la Sâmbăta de Sus şi îi admiram chipul luminos şi zâmbetul permanent de pe buze. Aveam impresia că Părintele trăieşte o stare neîncetată de extaz. Îl ascultam de asemenea cu bucurie vorbind de Părintele Arsenie şi despre faptele sale minunate. Mai târziu l-am vizitat de mai multe ori la Mânăstirea Ghighiu, bucurându-mă de fiecare dată de poveţele sale, care erau pe cât de simple pe atât de profunde şi adevărate.
Mă bucur că fratele Cristian Şerban, editorul acestei cărţi, dă aici cuvântul Părintelui Pantelimon în legătură cu Părintele Arsenie, cinstit ca sfânt de o mare mulţime de credincioşi din toată ţara. Nu mai avem nici-un alt exemplu de sfânt român care să fi fost cinstit într-o asemenea măsură înainte de canonizare. Dincolo de afirmaţiile exagerate care se fac pe seama Părintelui Arsenie, desigur din evlavie, dar fără nici un control al raţiunii, nu putem trece cu vederea faptul că Părintele Arsenie, prin viaţa sa, prin scrierile sale şi, mai ales, prin puterea de mijlocire pentru cei care-i cer sincer ajutorul, s-a impus ca una dintre cele mai mari personalităţi duhovniceşti ale neamului nostru şi că Biserica are datoria de a-l recunoaşte ca atare, trecându-l în rândul sfinţilor. Făcând aceasta, Biserica nu are decât de câştigat: în primul rând, prin întărirea credinţei, Părintele Arsenie fiind un mare mărturisitor al Ortodoxiei în vreme de persecuţie şi strâmtorare religioasă, apoi, prin întărirea vieţii creştine, mai ales în rândul tinerilor şi în familie. Scrierile Părintelui Arsenie cu privire la viaţa conjugală pot fi puse alături de scrierile celor mai mari Părinţi ai Bisericii. Cred că nu mai găsim nicăieri în literatura patristică sfaturi atât de clare şi de competente, în legătură cu viaţa de familie, naşterea pruncilor şi educaţia copiilor ca în scrierile Părintelui Arsenie. Şi aceasta pentru că ele sunt fundamentate nu numai biblic şi patristic, ci şi pe vastele sale cunoştinţe de medicină.
După cum ştim, Părintele Arsenie insistă în mod deosebit ca tinerii să-şi păstreze fecioria până la unirea lor în faţa Sfântului Altar, când sunt încununaţi tocmai pentru că au făcut efortul de a trăi în curăţie, iar după cununie să dea naştere la toţi copiii pe care-i trimite Dumnezeu, păzindu-se de înfricoşătoarea crimă a avortului provocat prin medicamente aşa zis contracepţionale (dar care în realitate sunt avortive) sau prin operaţie chirurgicală, ca şi de alte mijloace care împiedică naşterea. În aceeaşi măsură, Părintele insistă asupra fidelităţii conjugale prin lupta de a nu cădea în păcatul preacurviei care slăbeşte sau chiar distruge unitatea familiei şi produce atâta suferinţă. Îmi amintesc că de fiecare dată când îl vizitam la Drăgănescu şi-l auzeam vorbind în biserică cu diferite persoane, prima întrebare pe care o punea era aceea a numărului de copii: „câţi copii ai?” Răspunsul, în general, era unul sau doi. „Dar ceilalţi unde sunt?”, întreba în continuare Părintele.
De obicei se motiva că „trăim vremuri grele şi n-avem cu ce-i creşte” sau că „nu mai vrea soţul sau soţia”. Părintele răspundea că „Dumnezeu nu trimite nici-un om în lume fără să-i asigure şi existenţa”. Iar despre soţul sau soţia care nu vor copii spunea că sunt criminali! Şi în continuare zicea: „Să ştiţi că Dumnezeu vă dă de lucru cu un copil sau cu doi pe care-i aveţi ca şi cu zece pe care i-aţi fi avut dacă nu făceaţi avorturi sau nu vă fereaţi de a mai naşte”. De aceea Dumnezeu îngăduie ca în familiile care au numai unul sau doi copii pentru că au făcut avorturi sau au împiedicat naşterea celorlalţi, să se întâmple tot felul de drame: boli, morţi năprasnice, nereuşita copiilor în viaţă, imposibilitatea de a-şi întemeia o familie, divorţ… Şi aceasta pentru ca oamenii să se trezească din păcatele lor şi să se întoarcă la pocăinţă. De aceea Părintele îndemna mereu la pocăinţă şi la răbdarea necazurilor care vin asupra oamenilor datorită păcatelor lor. Şi tot el spunea, să ne bucurăm că Dumnezeu, prin necazuri şi prin boli, dacă le purtăm cu credinţă şi răbdare, ne curăţă de păcate aici pe pământ pentru ca să ducem curaţi după moarte în Împărăţia Lui.
Părintele Arsenie şi-a sfinţit viaţa prin nevoinţă şi suferinţă, ca şi prin smerenie, pentru că n-a judecat niciodată pe cei ce l-au persecutat şi l-au urmărit mereu, cu atât mai puţin n-a condamnat ierarhia bisericească despre care ştia că nu putea face ceea ce voia, ci ceea ce i se impunea de puterea comunistă atee. Scrierile sale, de mare realism şi actualitate, ar trebui cunoscute de toţi cei care doresc să meargă pe „Cărarea Împărăţiei”, cum şi-a întitulat Sfinţia sa lucrarea cea mai importantă a vieţii sale. În ce mă priveşte, duhul mă îndeamnă nu doar să-l pomenesc pe Părintele Arsenie în rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi, ci să-i invoc ajutorul în rugăciune, repetând adeseori „Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!”
Mitropolitul Serafim