Părintele Dumitru Stăniloae – Teologul (Oașa, 23.07.2024)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim la tabăra internațională de la Mânăstirea Oașa (jud. Alba), 23-25 iulie 2024.

Prezentatoare: Conferințele din această ediție a Taberei Internaționale îl au ca subiect pe Părintele Dumitru Stăniloae. Totul s-ar putea rezuma la o vorbă frumoasă a Părintelui, și anume: „Creștinismul este taina creșterii unei persoane din altă persoană”. Cred că și noi încercăm să facem acest lucru. Acesta este și scopul conferințelor din acest an: acela de a face ca persoana noastră să crească din persoana și învățătura Părintelui, prin persoanele care l-au întâlnit.

Dacă, în zilele precedente, l-am cunoscut în ipostaza de bunic și prieten, astăzi îl vom cunoaște pe Părintele Stăniloae – Teologul prin cuvintele pe care ni le va pune la suflet ÎPS Serafim Joantă, căruia îi mulțumim din nou că se află în mijlocul nostru.

ÎPS Serafim: Voi încerca, cu darul lui Dumnezeu, să vă pun la inimă câteva cuvinte despre Părintele Dumitru Stăniloae, Teologul. Să nu vă așteptați la o conferință academică pentru care trebuie să te pregătești mult înainte. Venind aici, pe drum, am notat câteva gînduri pe care încerc să vi le pun la inimă cu nădejdea că ele vor rodi în sufletele voastre. Cred că o conferință doctorală e mai greu de urmărit, însă cuvintele simple ajung mai ușor la inima omului.

Înainte de toate, vă spun că sunt bucuros și dau mereu slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Dânsul s-a născut în Vlădeni, județul Brașov, într-un sat nu departe de satul meu natal. Dar nu l-am cunoscut pentru că eram vecini cu satele – Părintele plecase din satul natal încă înainte de a mă naște eu-, ci l-am cunoscut la București. L-am vizitat acasă de mai multe ori, iar pe timpul studiilor în Franța, unde a trebuit să scriu o teză despre Tradiția isihastă în Țările Române, l-am consultat la telefon de câteva ori, ca să mă îndrume ca unul care a scris în Filocalia VIII despre isihasmul românesc. Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu ca, în anul 1993, cu o zi înainte de a trece la Domnul, să săvârșesc Taina Sfântului Maslu la Mănăstirea Antim împreună cu Înaltpreasfințitul Teofan, pe atunci episcop vicar patriarhal. Am mers amândoi la Spitalul Fundeni și l-am miruit pe Părintele cu untdelemn de la Sfântul Maslu. Ne-am rugat împreună și ne-am dat seama că trăia ultimele ceasuri ale vieții sale pământești. După ce am plecat, cineva a avut inspirația să înregistreze ceea ce Părintele vorbea în starea sa profundă de întâlnire cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu sfinții. Am auzit și eu înregistrarea, cum se ruga Maicii Domnului, sfinților, îngerilor… Înregistrarea există și a fost publicată. Părintele a trecut la Domnul în odor de bună mireasmă care este rugăciunea. Cu siguranță că tot ce a făcut în viața lui a fost inspirat și marcat de rugăciune pentru că a fost un om al rugăciunii. Dar rugăciunea nu este numai aceea pe care o facem stând în genunchi sau în picioare în fața unei icoane, concentrându-ne mintea la cuvintele rostite sau gândite, ci rugăciune este și lucrul pe care îl săvârșim în duh de rugăciune. Sunt sigur că tot ce a scris Părintele Dumitru a scris în duh de rugăciune – lucrul acesta se simte, citindu-i operele. Când citești Teologia dogmatică, Teologia morală, articolele Părintelui, Filocalia în 12 volume cu nenumărate note de subsol, îți dai seama de cultura sa vastă, de adevărat savant, dar și de inima sa caldă și smerită, o inimă în care locuia Duhul Sfânt Care îl inspira în tot ceea ce scria.

Scrisul Părintelui Stăniloae este, deci, marcat de har, de harul rugăciunii în care trăia. Fratele Răzvan Bucuroiu se întreba aseară de ce Sfântul Sinod, trecându-l în rândul Sfinților, nu l-a supranumit Teologul. Cu 20 de ani în urmă, când s-au împlinit 10 ani de la trecerea sa la Domnul, a apărut un volum cu mărturii despre Părintele Dumitru și am fost chemat să scriu și eu câteva cuvinte. Mi-am intitulat cuvântul „Părintele Dumitru Stăniloae – Teologul”, gândindu-mă că personalitatea Părintelui se va impune în conștiința ortodoxă românească cu supranumele de Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Dar așa cum am spus și aseară, Sfântul Sinod n-a putut să-l numească Teologul, pentru că în toată istoria Bisericii numai trei sfinți au primit supranumele de Teologul. Mai întâi, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care a scris Evanghelia și trei Epistole; apoi Sfântul Grigorie de Nazianz (sec. IV) și Sfântul Simeon, Noul Teolog (sec. X-XI). Aceștia au fost recunoscuți, ca atare, de toată Biserica Ortodoxă și nu numai de Biserica Ortodoxă, ci și de creștinătatea apuseană. Părintele Stăniloae, deși a fost un mare teolog, nu este cunoscut decât în Biserica Ortodoxă Română și prea puțin în celelalte Biserici.

Teologia dogmatică a Părintelui Stăniloae este o mare și frumoasă sinteză a teologiei ortodoxe făcută în duhul Sfinților Părinți, depășind astfel scolastica occidentală care a influențat teologia ortodoxă încă de la apariția primelor Academii teologice din Rusia secolului XVII. Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog au fost creatori prin excelență de teologie. Sfântul Grigorie de Nazianz a primit supranumele de Teologul mai cu seamă pentru cele cinci cuvântări dogmatice pe care le-a ținut într-o biserică din Constantinopol. Când a plecat de acolo, credincioșii plângeau, zicând: Pleacă Grigorie și duce cu el Treimea; nu ne va mai vorbi nimeni așa de frumos despre Treime cum ne-a vorbit Arhiepiscopul nostru Grigorie. Părintele Dumitru va fi trecut în rândul sfinților cu supranumele de Mărturisitorul. El L-a mărturisit pe Hristos prin viața lui personală, prin teologia și scrisul lui, dar și prin închisoarea pe care a făcut-o, pătimind pentru Hristos și Biserica Sa. Deci i se potrivește foarte bine supranumele de Dumitru Mărturisitorul.

Acum, câteva gânduri referitoare la numele de teolog. Știți că Evagrie Ponticul, în secolul al IV-lea, spunea că: „ Teolog este cel ce se roagă și cel ce se roagă este teolog.” Deci, orice om care se roagă cu adevărat, care Îl simte, Îl trăiește pe Dumnezeu în inima sa este teolog. Ce înseamnă teolog? Cuvântul teolog înseamnă cuvântător de Dumnezeu, cunoscător de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Îl cunoști prin rugăciune. Dacă nu te rogi, nu-L poți cunoaște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu sălășluiește în inima omului. Or, în inimă nu putem intra decât prin rugăciune, prin concentrarea minții în inimă. Doar așa Îl simțim pe Dumnezeu. Prin urmare, cine se roagă cu adevărat, acela este teolog, adică Îl cunoaște pe Dumnezeu și poate vorbi de Dumnezeu din experiența proprie.

Mi-am notat, de asemenea, un gând pe care l-am auzit de la Părintele Dumitru, care spunea așa: „Teologia adevărată nu o fac teologii scriind studii sau cărți despre Dumnezeu. Teologia vie, din experiența vieții, este teologia credincioșilor simpli.” Părintele dădea exemplu credincioși de la sate, care, duminica, după Sfânta Liturghie, gustau ceva și apoi ieșeau la poartă, în fața casei. Îmi amintesc că și în satul meu erau bănci în fața multor case, iar femeile din vecinătate se adunau și stăteau de vorbă. Și despre ce vorbeau? Vorbeau despre ceea ce a lucrat Dumnezeu în viața lor: Uite, Dumnezeu ne-a dat timp bun ca să adunăm fânul, să arăm, să secerăm. Dumnezeu ne-a ajutat să ne intre copiii la școală, să se facă bine un bolnav sau altul. Îl vedeau pe Dumnezeu în toate realitățile vieții, mari sau mici, și vorbeau din experiența lor simplă a trăirii cu Dumnezeu. Aceasta este teologia adevărată, izvorâtă din rugăciune și din experiența vederii lucrării lui Dumnezeu în toate amănuntele vieții. Dacă nu ajungem și noi la aceasta, suntem departe de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a fi teologi în adevăratul sens al cuvântului. Trebuie să ne obișnuim, încetul cu încetul, să-L vedem pe Dumnezeu lucrător în viața noastră, în fiecare ceas, în fiecare moment.

Dacă o vreme am trăit departe de Dumnezeu și nu ne-am dat seama de prezența Lui sau n-am simțit-o cu adevărat, chiar dacă ne-am rugat, poate, mai mult cu buzele, nu trebuie să renunțăm la rugăciune. Dacă continuăm să ne rugăm și să ne ameliorăm rugăciunea, vom observa în timp, făcând o retrospectivă a vieții, cât de minunat a lucrat Dumnezeu în viața noastră, cum ne-a purtat pașii acolo unde trebuia să fim, pentru ca să ne mântuiască sufletul. Dumnezeu are un plan cu fiecare om, nu numai cu noi creștinii, ci cu toate miliardele de oameni de pe fața pământului. Toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu pe care El îi iubește preferențial pe fiecare în parte. Fiecare om este preferatul lui Dumnezeu. Noi nu putem prefera decât o persoană, două. Încercăm să-i iubim pe toți, să facem bine tuturor, dar să-i preferăm efectiv pe toți nu putem, pentru că suntem limitați. Dumnezeu, însă, ne preferă pe fiecare și trebuie să fim conștienți de lucrul acesta: eu sunt preferatul lui Dumnezeu, El face totul pentru mine, a murit pentru mine și pentru toți ceilalți, dar pentru mine în primul rând. Totuși pentru ca preferința lui Dumnezeu să rodească în sufletul nostru, trebuie ca și noi, la rândul nostru, să-L preferăm pe Dumnezeu, să-L punem pe Dumnezeu înaintea oricui și oricărui lucru.

Exemplu cel mai simplu îl avem în relația dintre părinți și copii. Părinții își iubesc copiii și îi preferă pe fiecare în parte. Dar degeaba părinții preferă pe copilul care pleacă de acasă, care nu-i mai ascultă, dacă nu se întoarce ca fiul risipitor din Evanghelie și îi preferă și el pe cei ce i-au dat viață. Astfel preferința părinților pentru copii se desăvârșește în preferința copiilor pentru părinți. Așa și Dumnezeu, ne preferă pe toți, dar, la rândul nostru, fiecare trebuie să-L preferăm pe Dumnezeu, adică să-L punem pe primul loc în viața noastră. De când ne trezim și până închidem ochii seara, pe drum, la lucru, în orice situație ne-am afla să ne gândim cât mai des la Dumnezeu și să ne rugăm cu rugăciuni scurte repetate mereu; să ne gândim că totul e darul lui Dumnezeu, că viața vine de la Dumnezeu și că El înnoiește viața în noi în fiecare moment. Dacă Dumnezeu Și-ar retrage Duhul vieții din noi, am muri într-o clipă. Dar iată că Dumnezeu ne prelungește viața și așteaptă, pentru că e Îndelung-răbdător, și Mult-milostiv, și Îndurător, și Iertător, și ne rabdă cu răbdare nesfârșită. Deci Dumnezeu așteaptă așa cum așteaptă părinții, ca fiii lor să-i prefere și să-i asculte, căci niciodată un părinte nu vrea răul copilului. Dacă copilul îi preferă pe părinți și ascultă de ei, atunci îi va merge bine toată viața. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ”, spune Porunca a V-cea.

Deci teolog este cel care se roagă cu adevărat, cel care Îl simte pe Dumnezeu în inima sa și vede minunile Lui în fiecare zi și în fiecare ceas. Din păcate, noi ne împrăștiem cu mintea de dimineața până seara în lucrurile exterioare și rar ne gândim la Dumnezeu. Ne aducem aminte de El când ne rugăm puțin, dar și atunci mintea ne fuge în altă parte. O astfel de rugăciune nu este o rugăciune curată, adică neîntinată de gânduri străine și de aceea nu pătrunde în inimă. Dar nu ne putem ruga ușor, întotdeauna, cu o rugăciune curată. Ne trebuie multă practică, de o viață întreagă. Orice meșteșug se învață prin practicare lui vreme îndelungată. Diavolul nu urăște nimic mai mult ca rugăciunea și pe omul care se roagă. De aceea în timpul rugăciunii ne aduce tot felul de gânduri străine, de imaginații, pentru ca mintea să nu fie atentă la rugăciune. Însă nu trebuie să ne speriem de ispita diavolului. Chiar dacă gândul nu stă mereu la rugăciune, să nu ne lăsăm de ea, ci s-o continuăm, așa cum putem. Iar dacă insistăm, zi de zi și ani de-a rândul, inima se învață cu rugăciunea, iar mintea se oprește de la împrăștierea în cele exterioare și se concentrează tot mai mult la cuvintele rugăciunii. Ele intră în inimă și simțim o bucurie, o pace lăuntrică, simțim că ne rugăm cu drag.

Mai departe, aș vrea să dezvolt puțin o idee a Părintelui Dumitru, care m-a impresionat, în legătură cu materia, cu realitatea materială care ne înconjoară. Părintele zicea că „materia este lumină plasticizată, îngroșată.” Cu alte cuvinte, în esența ei, materia, toată creația este lumină, iar lucrul acesta îl descoperă și oamenii de știință, care, pătrunzând în străfundurile materiei sau ale existenței, descoperă lumina, energia luminoasă.

În Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu a făcut lumina în prima zi a creației. Dumnezeu este Lumină, Lumină necreată, iar lumea este lumină creată din Lumina necreată care este Dumnezeu. Omul unește în trupul său materia care în străfundurile ei este lumină cu sufletul care este tot lumină, pentru că vine din suflarea directă a lui Dumnezeu în noi. Scopul omului este acela de a transfigura trupul său, lăsând să străbată în el lumina, și odată cu el materia lumii acesteia, a cosmosului. Omul este în centrul cosmosului. Aici sunt realități duhovnicești pe care nu le putem înțelege rațional, ci numai prin credință. Omul Îl are pe Dumnezeu în inima sa și împreună cu El toată umanitatea și toată creația. Nu omul trăiește în univers sau în cosmos, ci cosmosul trăiește în fiecare dintre noi. Ați auzit? Cosmosul întreg este în noi. Sfântul Apostol Pavel, vorbește în Epistola către Romani despre creația care suferă din cauza păcatelor oamenilor. Suferă și așteaptă liberarea de păcat a omului. Deci dacă toată creația se recapitulează, se rezumă, se concentrează în inima noastră, înseamnă că suntem ca Dumnezeu, pentru că Îl avem pe Dumnezeu în inima noastră. Iar unde este Dumnezeu, acolo este și toată creația.

Eram într-un an la Techirghiol unde se afla și Părintele Dumitru și l-am întrebat de ce a făcut Dumnezeu o lume așa de mare și complexă, care pare să fie infinită, deși nu este infinită. Astronomii n-au găsit încă limitele Universului. De ce să fi făcut Dumnezeu o lume așa de mare, în care doar pe Pământ există ființe omenești? Părintele mi-a răspuns: Ca să arate atotputernicia și minunile Sale. Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel și anume că mărețiile lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu se arată din făpturi. Cine are ochi să vadă Universul se minunează de creația lui Dumnezeu, de atotputernicia Lui, de slava Lui. În psalmul 148, psalmistul zice: Lăudați-L pe Domnul cerurile, pământul, marea… Toate lăudați-L pe Dumnezeu (cf. Ps. 148, 3-4). Astfel, fiecare existență din Univers, fiecare planetă, fiecare stea, fiecare corp ceresc, tot ce există Îl laudă pe Dumnezeu prin aceea că respectă legile Lui înscrise în ființa lor. Să ne gândim că fiecare corp ceresc se învârte deodată și în jurul axei proprii și în jurul unor astre mai mari. Pământul, care face parte din galaxia Soarelui, se învârte în jurul axei proprii, dar se învârte și în jurul Soarelui. Vă dați seama ce dans fantastic este în Universul? Miliardele de astre se învârt, fiecare atât în jurul axei proprii, cât și în jurul unor astre mai mari. Este un dans extraordinar! Acest lucru ne arată minunile lui Dumnezeu, mărețiile Lui în toate. Nu se ciocnesc unele cu altele, pentru că Dumnezeu le-a pus o lege: „Lege le-a pus și nu o vor trece” (Psalm 148, 6). De când le-a creat, Dumnezeu le-a dat legi ca să se miște așa cum o fac. Natura, astrele și toate existențele din Univers respectă legile lui Dumnezeu. Numai omul nu respectă legile lui Dumnezeu. Omul, în care se concentrează întreg Universul, este singurul înzestrat cu voie liberă. Și tocmai omul încalcă legile lui Dumnezeu. Astfel el pierde armonia din sufletul și trupul său. În Univers există armonie pentru că toate astrele respectă legile divine. Din acest motiv, grecii numesc Universul cosmos, care înseamnă armonie, căci unde se respectă legile lui Dumnezeu, este armonie. Dacă și noi am respecta legile înscrise în natura noastră, am avea mereu armonie în suflet, pace, blândețe și bunătate. De aceea ne-a făcut Dumnezeu, să fim blânzi, să fim buni, să ne iubim unii pe alții, să fim ca El. „Fiți sfinți, precum Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16), ne spune Sfânta Scriptură. Dumnezeu a pus în trupul nostru legi care privesc materia și legi spirituale, care privesc sufletul. Când a dat cele 10 porunci lui Moise pe muntele Sinai, Dumnezeu nu a făcut altceva decât să le amintească oamenilor de legile divine înscrise în natura lor, adică să fie buni, să nu fure, să nu mintă, să nu desfrâneze, să nu ucidă, să-și iubească aproapele ca pe ei înșiși. Toate acestea sunt înscrise în sufletul nostru, dar ele sunt de prisos dacă nu le respectăm. Nerespectând aceste legi, ne împotrivim naturii noastre: trupului și sufletului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Păcatul este încălcarea legii.” Sfântul Evanghelist Ioan, în Epistola întâi, afirmă și el același lucru.¹

Pe noi ne jenează cuvântul păcat. Totuși păcatul este o realitate omniprezentă și dureroasă. Păcatul înseamnă să nu te respecți pe tine însuți, să nu-ți respecți natura, să nu respecți ceea ce Dumnezeu a sădit în ființa ta, iar dacă nu respecți, înseamnă că natura se îmbolnăvește. „Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23), cu tot cortegiul de suferințe care o precedă.

Deci, să fim atenți la felul cum gândim, cum vorbim și lucrăm. Este esențial să respectăm ceea ce Dumnezeu a înscris în sufletul și trupul nostru. Este adevărat că nu este ușor să ne dăm seama și să fim atenți mereu la aceste realități. Tocmai de aceea avem nevoie de catehizare și de îndrumare duhovnicească, pentru că oamenii s-au rătăcit de la Adam și până astăzi. Păcatul domnește și se înmulțește în lume, iar din această cauză lumea este nefericită. Dacă nu am păcătui și am respecta legile lui Dumnezeu înscrise în trupul și sufletul nostru, am avea permanent armonie – în noi înșine, în familie, în societate și în umanitate. Ar fi raiul pe pământ. De aceea ne rugăm în rugăciunea domnească: „Precum în cer, așa și pe pământ.” În cer este armonia perfectă a miliardelor de îngeri, a puterilor cerești și a sfinților care s-au sfințit în viața lor pământească. Raiul este armonia perfectă, iar pe pământ ar putea fi aceeași armonie, dacă am face ceea ce trebuie să facem.

Dar să fim și mai concreți. Când omul se enervează, când vorbește urât sau țipă, sufletul său emite energii negative. Când se înfurie, îi crește tensiunea. Când țipi la un copil, el se sperie, pentru că fiecare cuvânt e încărcat de o energie pozitivă sau negativă. Cuvintele noastre ar trebui să fie întotdeauna încărcate de energii pozitive. Să vorbim frumos, să fim blânzi și atunci toți din jurul nostru se bucură. Dar când țipăm, când vorbim urât sau când facem alte păcate, toate acestea ne ucid treptat. În ce privește trupul, dacă mănânci prea mult, stomacul reacționează imediat, pentru că ai exagerat, ai încălcat legea naturii, normalul ei. Dacă bei prea mult ficatul și celelalte organe se vor îmbolnăvi pentru că ai exagerat, ai încălcat legea firească a naturii. De asemenea ferirea de a avea copii e împotriva firii. Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat și femeie ca să se unească și să nască atâția copiii câți El hotărăște pentru înmulțirea neamului omenesc, deci să trăiască după legea firii înscrisă în el. Animalele, care trăiesc după legea firii, nu fac ceea ce face omul.

Apoi, ceea ce m-a impresionat foarte mult în teologia Părintele Dumitru, este felul în care explică noțiunile fundamentale de persoană și individ. Noi, oamenii, am fost creați de Dumnezeu după Chipul și asemănarea Sa. Or, Dumnezeu este Treime de Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Omul este potențial persoană, asemenea Persoanelor Sfintei Treimi. Dar ca să devii persoană în realitate sau să nu decazi din starea de persoană în cea de individ, trebuie să fii mereu în comuniune cu Dumnezeu și în comuniune cu celelalte persoane. Fiecare om se realizează pe sine ca persoană, crește și se desăvârșește, numai în comuniune permanentă cu Dumnezeu și cu semenii. Când suntem în comuniune cu Dumnezeu și înaintăm în comuniunea cu El prin iubire, suntem în comuniune și cu semenii noștri. Comuniunea cu Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că suntem în comuniune unii cu alții, că ne iubim unii pe alții, cum ne cere Mântuitorul. Trebuie să iubești pe fratele tău, să fii una cu fratele tău și atunci arăți că ești una și cu Dumnezeu. Deci devenim persoane, dacă-L avem mereu pe Dumnezeu în inima noastră și trăim solidaritatea cu semenii noștri.

În momentul în care păcătuim și persistăm în păcat, decădem din starea de persoană în cea de individ. Individul este o existență măruntă, egoistă, închisă în sine, nu comunică sincer cu ceilalți, ci caută să profite de ei. Nu-l interesează de cei care suferă, de semeni. Fiecare ne putem da seama de noi dacă ne judecăm singuri: Am compătimire față de semenul meu care suferă, care trece prin necaz sau are nevoie de mine? Dacă mă doare sufletul pentru el, înseamnă că sunt în comuniune cu el și încerc să-l ajut. Dacă însă zici, cum zic cei mai mulți: A, nu mă interesează, treaba lui, păcatul lui, să sufere!, atunci înseamnă că ești individ. Ești un egoist, ești un mărunt, ești un nimic. „Individul”, zicea marele teolog rus Vladimir Lossky, „este ființa pe treptele cele mai de jos ale existenței.” Mai prejos decât individul nu poți să decazi. De aceea individul nu va avea niciodată pace și mulțumire în suflet; se pierde și pentru lumea aceasta și pentru veșnicie. Persoana, însă, se ridică deasupra tuturor și îi recapitulează în ea pe toți. Îi adună pe toți, pentru că Îl are pe Dumnezeu în sufletul ei, în inima ei, iar unde este Dumnezeu, acolo sunt și toți oamenii. Noi nu putem intra în sufletul nostru, după cum am spus și repet, decât prin rugăciune. Dacă ne îndepărtăm de rugăciune, dacă uităm de rugăciune, decădem tot mai mult și devenim indivizi, egoiști. Ne închidem în noi înșine. Devenim nepăsători față de semenii noștri.

Dumnezeu ne cheamă pe toți să trăim în iubire unii cu alții, să ne iertăm, și să-i iertăm chiar și pe vrăjmașii noștri, căci acesta este exemplul pe care ni l-a dat Mântuitorul când pe cruce fiind, se ruga pentru cei cei ce- L răstigneau: Doamne, iartă-i că nu știu ce fac. Sfântul Siluan Athonitul spunea că toate religiile din lume poruncesc adepților lor să se iubească, să facă bine, să nu mintă, să nu fure, dar numai religia creștină poruncește să iubești pe vrăjmașii tăi. Așadar semnul creștinului este acela al iubirii vrăjmașilor. Îi iubești pe vrăjmașii tăi? Înseamnă că ești cu adevărat creștin.

Mă gândesc, spre încheiere, la două maxime ascetice, întâlnite și în scrierile Părintele Dumitru și anume: „totul este Har” și „dă-ți sângele pentru ca să primești Harul.” Știți ce înseamnă har? Harul e prezența lui Dumnezeu și lucrarea Lui în sufletul nostru și în întreaga creație. Dumnezeu este pretutindeni, fără să se confunde cu creația ca în panteism. Dumnezeu este în mine, este în tine, este în noi toți, este în lume și mai presus de lume; în tot locul este Dumnezeu. Și totul este har, adică este lucrarea lui Dumnezeu, grija lui Dumnezeu pentru fiecare făptură. Mântuitorul spune: „Și perii capului vostru, toți sunt numărați” (Lc 12,7). Putem înțelege că Dumnezeu știe și câți peri avem pe capul nostru?

Prin urmare, totul este har, iar harul este gratuit. Noi nu putem plăti vreodată harul. În Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu dă harul fără măsură. Dar Părinții spun, de asemenea: dă-ți sângele ca să primești harul. Ce contradicție! Totul este har și harul este gratuit, dar trebuie să ne dăm sângele ca să primim harul. Cum să înțelegem? Aceasta înseamnă că harul, prezent în noi, nu poate lucra fără participarea noastră, fără colaborarea noastră, fără împreuna noastră lucrare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem […]” (1 Cor. 3, 9). Harul este în sufletul nostru, în viața noastră, dar noi nu-l lăsăm să lucreze pentru că avem adeseori inima împietrită, suntem plini de noi înșine. Harul este o prezență tainică și delicată care respectă libertatea omului. Dumnezeu nu intră în inima nimănui cu forța. El este în inimă de la botezul nostru, dar e o prezență smerită. Dumnezeu Se face mic, suferă și așteaptă o viață întreagă să conștientizăm prezența Lui. El nu Se impune, ci ne lasă liberi, căci așa ne-a creat. Dacă împlinim ceea ce ne-a poruncit, atunci inima se dezgheață, devine sensibilă la lucrarea Harului. Atunci, Harul lucrează, ne inspiră, ne ajută, ne duce pe căile bune. Noi suntem cei care împiedicăm lucrarea Harului în noi și de aceea trebuie să facem efortul de a ne opune păcatului care împiedică lucrarea Harului. Sfântul Apostol Pavel spune: „În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge” (Evr. 12, 4).

Îmi vine acum în minte și un cuvânt al Sfântului Sofronie de la Mănăstirea din Essex care spune că lui Dumnezeu îi place să creeze din nimic. El a creat totul din nimic. Și zice: „Noi trebuie să ne facem nimic.” Adică să ne golim cu totul de noi înșine și să ne smerim pentru că suntem cu adevărat nimic. Iar când dobândim sentimentul smereniei, al faptului că suntem nimic, atunci Dumnezeu ne recreează, ne înalță, ne sfințește, ne îndumnezeiește. Împăratul David se smerește înaintea lui Dumnezeu și zice: „Eu sunt vierme și nu om” (Ps. 22, 6). Când dobândim sentimentul profund, existențial, al păcatului, atunci lucrează Dumnezeu în noi. Ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni? „[…] și ce ai pe care să nu-l fi primit? […]” (1 Cor. 4, 7). Așadar totul este lucrarea lui Dumnezeu în noi; dar, încă o dată, Dumnezeu nu lucrează fără participarea noastră liberă la lucrarea Lui. Aici e antinomia și paradoxul. Totul este har, dar harul se câștigă, se plătește prin împotrivirea față de păcat până la sânge.

Vă mai pun înainte câteva cuvinte ale Părintelui Dumitru. Primul ar fi expresia sa: „Biserica este laboratorul Învierii.” Laboratorul Învierii, să ținem minte această sintagmă! În Biserică înviem, renaștem din păcatele noastre, din neputințele noastre, din răutățile, din bolile noastre. Cine se ține de Biserică, cine are Biserica în sufletul său, are deci o conștiință eclezială, renaște din păcatele sale. Nu ne putem mântuim în afara Bisericii, fără Biserică!

Apoi, un alt cuvânt al Părintelui: „Semnul sfințeniei este delicatețea.” Cel delicat e pe calea sfințeniei. Cel împietrit, insensibil n-are nimic comun cu sfințenia. Părintele vorbea adesea despre omul delicat, omul sensibil, omul care participă la durerile semenului său, care se ferește să jeneze pe aproapele chiar și numai cu o privire.

Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Dumitru Mărturisitorul să ne ajute să ne sfințim viața, să ne realizăm ca persoane prin stăruința în rugăciune și respectul legilor și poruncilor Lui ca să totdeauna pace și bucurie în suflet!

***

Cum aș putea să înțeleg dacă un gând la rugăciune este de la Dumnezeu sau de la cel rău?

ÎPS Serafim: Dacă mintea nu e atentă la rugăciune, ci se împrăștie în altă parte, înseamnă că gândul, chiar bun, nu este de la Dumnezeu. În timpul rugăciunii nu ne mai gândim la nimic altceva decât la cuvintele rugăciunii. Am zis că nimic nu urăște diavolul mai mult decât pe omul care se roagă. Îi dă dracul omului dragoste de lucru, chiar și în folosul Biserică, numai să nu se roage, pentru că rugăciunea e mai prețioasă decât orice în lumea aceasta. Rugăciunea e aurul! Din rugăciune omul crește. Deci, când te pui la rugăciune, trebuie să fii atent la cuvintele rugăciunii, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Când te rogi, închide-ți mintea în cuvintele rugăciunii.” De exemplu, zici: Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, și nu te mai gândești la nimic altceva. Ești concentrat la cuvintele rugăciunii și îți închizi mintea în aceste cuvinte. Astfel, încetul cu încetul, mintea se obișnuiește cu rugăciunea și-i devine dragă. Dar trebuie să ai o practică îndelungată a rugăciunii pentru ca mintea să fie atentă tot timpul. Nici mie, după 50 de ani de preoție, nu-mi stă tot timpul mintea la rugăciune.

Totuși, nu înseamnă că dacă mintea nu stă tot timpul la rugăciune, nu te mai rogi. Să nu zicem: Nu-mi stă mintea la rugăciune, mai bine fac altceva bun decât să mă mai rog. Nu, dragă, roagă-te! Roagă-te cum poți, chiar și cu mintea furată pe moment de gânduri străine. Roagă-te, că așa spun Părinții: din multa rugăciune, ajungi la calitatea rugăciunii. Dacă insistăm în rugăciune, mintea se curăță, încetul cu încetul, de gânduri străine și va fi tot mai atentă la cuvintele rugăciunii care ating inima. Astfel ne vom ruga cu drag și vom simți dulceața rugăciunii.

Cum putem fi fericiți în ziua de astăzi, chiar dacă am păcătuit?

ÎPS Serafim: Omul fericit are pace și bucurie în inima sa. El nu se îndoiește de lucrarea lui Dumnezeu în viața sa, ci se lasă mereu în voia Lui. El îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, bune sau rele, prin care trece în viață. Chiar și când păcătuim, din ispita diavolului, nu trebuie să ne tulburăm, ci să ne spovedim cu pocăință și cu hotărârea de a nu mai repeta păcatul. Toate necazurile, toate încercările, bolile și suferințele trebuie să le punem pe seama păcatelor personale sau ale neamului și să repetăm mereu: Doamne, din cauza păcatelor mele sufăr, dă-mi răbdare, ajută-mă în necazul pe care-l am. Important e să nu te tulburi. Chiar dacă vrăjmașii te critică și îți fac rău, ori te îmbolnăvești sau nu reușești un lucru sau altul, nu te tulbura, dragul meu! Să nu te tulburi deloc, orice s-ar întâmpla. Psalmistul zice: „De s-ar cutremura pământul, de s-ar muta munții în inima mărilor, eu cred și nădăjduiesc în Domnul, nu mă tulbur.”²

Pe vremea Sfântului Siluan Athonitul, a fost un mare cutremur la Muntele Athos. S-a întâmplat noaptea pe când călugării erau la rugăciune în biserică. Se mișca și candelabrul, dar niciun călugăr n-a fugit din biserică. Cred că dacă eram eu – sau noi – acolo, ne-am fi călcat în picioare ca să ieșim mai repede din biserică [Râsete.] Călugării, având pace în inimă, gândeau: Să se cutremure pământul, noi ai lui Dumnezeu suntem. Facă Dumnezeu ce vrea cu noi, că suntem în mâinile Lui. Totul e de la Dumnezeu!

Am întâlnit zilele trecute într-un sat o bătrânică de vreo 80 de ani care mi-a povestit că s-a îmbolnăvit de cancer, cu mulți ani ani înainte, de care s-a vindecat și că doctorul i-a spus să se pregătească de moarte. Dar ea i-a răspuns: Dar ce, dumneata ești Dumnezeu să-mi spui că o să mor? Viața mea e în mâinile lui Dumnezeu. Eu cred în Dumnezeu și mor când vrea Dumnezeu, nu când îmi spui dumneata. Ce frumos răspuns al unui om simplu care nu știa nicio teologie. Mulți teologii știu multe despre Dumnezeu, dar nu au credința omului simplu.

Suntem în mâinile lui Dumnezeu și când te lași în mâinile lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează din plin, face minuni cu tine și atunci ești cu adevărat fericit. Nu te mai tulburi de nimic, căci fericirea înseamnă să ai pace în suflet și să te mulțumești cu mult, cu puțin și chiar cu nimic.

Cum ne putem proteja de înșelare sau cum putem să ne dăm seama când suntem în ea atunci când ne rugăm? Cum să luăm aminte la stările noastre și cum știm care e voia Domnului?

ÎPS Serafim: Dacă e vorba de rugăciune, suntem în înșelare când gândul ni se împrăștie. Mai suntem în înșelare când facem ceva rău. Orice gând rău este de la diavolul și ești în înșelare dacă-l primești. Trebuie să fim mereu atenți la gânduri și să nu primim decât gândurile bune care sunt de la Dumnezeu. S-a vorbit aseară aici despre discernământ, adică cum să deosebim duhurile. Cea mai mare virtute este să deosebești gândurile, să le reții doar pe cele bune, iar pe cele rele să le alungi. De multe ori, însă, gândurile sunt așa de amestecate, că nu știi care sunt de la Dumnezeu și care de la diavolul. Este evident că dacă gândul te îndeamnă la desfrânare, la mâncare peste măsură sau la băutură peste măsură, la ceartă, vine de la diavolul. Dar sunt gânduri fine, mai greu de sesizat. În acele momente, e important să ne rugăm: Doamne, dă-mi putere să discern gândurile care vin de la cel rău și să mă feresc de ele. Totul se rezolvă prin rugăciune, nu există formule magice.

Viața e foarte complexă și te pune în tot felul de situații. Poți să greșești și fără să voiești pentru că sunt păcate „cu voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință.” Chiar dacă la început nu ți-ai dat seama că ai greșit, după o vreme te trezești și recunoști că ai greșit pentru că ai primit gândul rău. Toate cuvintele, toate faptele pornesc de la un gând. Mai întâi e gândul, după aceea cuvântul și fapta. Orice cuvânt, rău sau bun, vine de la un gând rău sau de la un gând bun. Orice faptă bună vine, de asemenea, de la un gând bun. Totul pornește de la gând și de aceea trebuie să avem paza gândurilor.

Noi nu putem opri gândurile. Gândurile sunt ca vântul, ca păsările sau ca o moară care merge permanent; depinde ce îi dai să macine, fie lucruri bune, fie lucruri proaste. Așa sunt și gândurile, nu le poți opri, dar le poți tria, le poți deosebi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Noi trebuie să ne obișnuim cu rugăciunea și să stăruim în ea. Primii creștini rosteau de cel puțin șapte ori pe zi Tatăl nostru. De șapte ori! Mergând sau lucrând… Pe lângă Rugăciunea Domnească, să rostim în gând și în inimă Rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Sau: Doamne, ajută-mă!; Doamne, iartă-mă!; Doamne, miluiește-mă!; Doamne, nu mă lăsa în ispită!; Doamne, ai milă de tata!, Ai milă de mama!, Ai milă de frați, de copii!, Ai milă de vrăjmași!, Ai milă de lumea care pătimește, suferă!, Ai milă de cei care sunt în războaie! Cât ar trebui să suferim și noi pentru războiul din Ucraina, din Gaza sau din Siria. Omul care Îl are pe Dumnezeu în inima sa, suferă când se gândește la suferințele semenilor săi. Să zicem măcar o rugăciune scurtă: Doamne, oprește războiul din Ucraina. Oprește războiul din Gaza. Dacă am zice toți, în fiecare zi, măcar de câteva ori: Doamne, oprește războaiele din lume. Doamne, ai milă de toate popoarele care nu Te cunosc. Întoarce-le la pocăință, să știți că ar schimba Dumnezeu fața lumii. Dar noi suntem indiferenți. Cei mai mulți zic: Nu ne privește pe noi și nu suferim noi direct.

Ați spus că este important în viața noastră să ne iubim vrăjmașii, dar dacă suntem într-o încăpere cu o persoană pe care este greu să o ascultăm sau care nu are argumentul potrivit, cum putem să-i spunem ceva fără să-l supărăm și fără să fim noi în poziția în care greșim față de de ea?

ÎPS Serafim: În primul rând, cred că trebuie să ne rugăm în inima noastră: Doamne, închide-i gura! [Râsete]. Ziceți din toată inima, fără gând de răzbunare: Doamne, oprește-o sau oprește-l. Totul trebuie făcut cu rugăciune, pentru că Dumnezeu lucrează. Dacă te angajezi tu, cu puterile tale proprii și îi spui: Mai taci!, n-o să te asculte. Dar când te rogi mai întâi și după aceea îi spui, Dumnezeu îți dă cuvânt cu putere multă. Adică un cuvânt pe care persoana respectivă îl primește, pentru că l-ai spus după ce te-ai rugat. Cuvântul tău va fi încărcat de har, iar harul va mișca inima persoanei respective. Dacă spui numai de la tine și începi să bombănești pentru că te-ai săturat, nu faci nimic. Din contră, faci mai rău. Dar așa, te smerești și chiar dacă nu tace, rabdă și prin răbdare te mântuiești. Să nu ne supărăm și să nu ne tulburăm. Rabzi, taci, asculți ce nu-ți place, că nu poți opri gura unui om cu forța.

Rugăciunea este totul. De câte ori dăm un telefon, de câte ori scriem un E-mail, de câte ori comunicăm cu cineva, înainte de a face orice, să ne rugăm: Doamne, deschide inima persoanei respective spre mine!; Doamne, ajută-ne!; Doamne, dă-ne pace!; Doamne, dă-ne înțelegere!

Dar de ce e așa de importantă iertarea vrăjmașilor? Să ne gândim la Mântuitorul Care a suferit cel mai mult din cauza vrăjmașilor. În cei trei ani și jumătate cât a propovăduit Evanghelia străbătând Țara Sfântă, cărturarii și fariseii i s-au împotrivit, la tot pasul, L-au judecat, L-au criticat, nu știau cum să pună mâna pe El, să-L aresteze și să-L omoare. Aș zice că Mântuitorul, ca Om a trăit într-o tensiune permanentă din partea vrăjmașilor. Spre exemplu, când îi vindeca pe îndrăciți, fariseii spuneau că scoate demonii cu domnul demonilor. Și câte alte judecăți care au culminat cu răstignirea Lui. Ce să zicem de batjocurile oamenilor când era pe Cruce. Cum strigau: Dă-Te jos de pe Cruce, să vedem că ești Fiul lui Dumnezeu. Îl batjocoreau că a făcut atâtea minuni cu alții, dar cu Sine nu poate să facă. Batjocuri peste batjocuri, iar Mântuitorul a suferit și S-a rugat: Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac. El era Dumnezeu, dar era și Om. Iar ca Om, a suferit cum nu suferim niciunul și nici toți laolaltă. Și noi trebuie să suferim cum a suferit El, să răbdăm și să iertăm. Așa ne câștigăm sufletul și înaintăm duhovnicește. Dacă nu iertăm, înseamnă că păstrăm un venin înlăuntrul nostru, energii negative care ne rod, ne macină, ne răpesc libertatea și pacea lăuntrică.

Totul este energie, la fel cum și gândurile noastre sunt energii. Gândul omului zboară cu o viteză de nedescris. Ne gândim la marginea Universului și într-o clipă suntem acolo. Toate gândurile noastre negative au o influență negativă asupra semenilor noștri, iar gândurile pozitive au o influență pozitivă.

Ați vorbit mai devreme de cosmos și de armonie. Deseori, am avut gândul, și chiar acum când ați vorbit l-am avut, că omenirea descoperă lucruri noi despre sine din ce în ce mai mult. Totodată, trece și ideea că, odată cu trecerea anilor, așa-zișii creștini se îndepărtează de credință. Întrebarea ar fi dacă creștinul de acum este diferit de acum mulți ani și dacă armonia de care ați vorbit este ceva deja stabilit sau se mai poate adăuga ceva.

ÎPS Serafim: Viața creștină e dintru început aceeași. Ea trebuie să fie trăită, implementată, dacă folosesc un termen modern, de fiecare credincios, de fiecare creștin. Știm că au fost epoci în istorie în care credința era foarte vie, trăită de cei mai mulți. Foarte puțini erau necredincioși. Dacă ne gândim la istoria noastră, până în trecutul nu prea îndepărtat, oamenii erau mult mai așezați, trăiau simplu și cu credință. În satele noastre, totul se petrecea în jurul Bisericii, al sărbătorilor și tradițiilor, care-i țineau în comuniune unii cu alții. Toate acestea contribuiau la o atmosferă de credință, care îi influența pozitiv pe toți. Viața lor era simplă, munceau din greu, dar nu conta greutatea vieții, căci dacă ai sufletul bun, gândești pozitiv și ești bucuros și mulțumit cu ceea ce ai.

Astăzi, în schimb, lumea e tot mai puțin credincioasă și mai pretențioasă și de aceea suferințele, bolile și încercările sunt mult mai mari și mai numeroase. Cred că niciodată în istoria lumii nu au fost atâtea boli câte sunt astăzi. Și încă o dată spun, această realitate dureroasă trebuie pusă pe seama păcatului. Toate bolile sunt consecințe ale încălcării legilor naturii sub diferite forme; sunt mii și mii de forme prin care noi încălcăm natura. Iar natura, repet, nu iartă, se răzbună cu repercusiuni negative asupra fiecăruia, asupra planetei și asupra cosmosului. Mediul înconjurător suferă din cauza păcatelor noastre. Dacă distrugem pădurile din lăcomie, dacă infectăm apele cu pesticide și atmosfera cu atâtea gaze, acestea au consecințe asupra tuturor oamenilor. Astfel, în ziua de azi trebuie să fim mult mai puternici ca să rezistăm în fața ispitelor și în fața atâtor răutăți. Trebuie să ne întărim în credință și în rugăciune, deoarece credința și rugăciunea ne apără. Ele se fac ca un zid în jurul nostru care ne protejează.

Totul se rezumă la respectul legilor și poruncilor lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca fiecare să se angajeze în credință, să nu se uite la ceea ce fac cei din jurul lui. Tu îți vezi de treaba ta, de credința ta și dacă sunt în jurul tău o mână de oameni care se încurajează unii pe alții, cu atât mai bine.

Avem menționat în Geneza că la început pământul era netocmit și gol. Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Despre ce ape e vorba acolo?

ÎPS Serafim: Despre apele din univers, create de Dumnezeu, separându-le de uscat. „Și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” (Geneza 1, 2). Așa a apărut uscatul. Apele s-au retras, s-au format mările și a apărut uscatul. Duhul lui Dumnezeu, cum zicea un teolog, era ca o cloșcă ce-și încălzește puișorii. El încălzește creația și o apără.

V-am întrebat în ideea în care voiam să aflu dacă există anumite ape mai presus de tărie, anume de cer. Adică în Împărăția lui Dumnezeu există alte ape sau existau? Cum poate fi interpretată? S-a făcut o tărie să despartă apele de sus de apele de jos. Aici nu mi-e foarte clar vorba.

ÎPS Serafim: Într-o stihiră din prima săptămână a Postului Mare, în ziua de miercuri se spune așa: Tu, Doamne, scoți cu norii apele din mare. Deci și norii sunt ape, dar condensate care se transformă în ploaie și invers. E un circuit. Eu cred că acestea sunt apele de sub tărie și apele de deasupra. În cerul ca rai, nu se spune nicăieri că ar exista ape.

Ne-ați spus pe la începutul conferinței că fiecare om este preferatul lui Dumnezeu. Totuși, cum putem deveni conștienți de această mare iubire a lui Dumnezeu pentru noi, mai ales că acum trăim într-o lume în care toți Îl condamnă pe Dumnezeu că nu face nimic? Se spune că trăim într-o lume a suferințelor, a necazurilor, a războaielor, a foametei, iar Dumnezeu stă undeva departe și nu face nimic. Cum putem să rămânem cu această nădejde în iubirea lui Dumnezeu? Cum să nu ne tulburăm pe noi?

ÎPS Serafim: Credința este tocmai puterea care te ridică deasupra a tot ceea ce îți spune rațiunea spre a te îngrijora; spre exemplu, că sunt atâtea războaie, foamete, suferință multă și toate celelalte. După judecata omenească poți să te întrebi ce face Dumnezeu pentru a împiedica răul? Totuși, prin credință ne ridicăm deasupra rațiunii. Credința nu e împotriva rațiunii, ci e suprarațională, adică pătrunde dincolo de rațiunea umană în tainele lui Dumnezeu. Dacă pătrundem în tainele Lui, înțelegem că umanitatea este una. Dumnezeu a creat pe fiecare om în parte după chipul și asemănarea Sa, dar și umanitatea întreagă este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică formează un organism viu, iar fiecare om este mădular al acestui organism imens al umanității. Dacă un mădular suferă, suferă împreună cu el toate celelalte, în virtutea unității ontologice a organismului umanității.

Astfel păcatele fiecăruia se răsfrâng asupra tuturor, după cum faptele bune se răsfrâng pozitiv asupra celorlalți. Astăzi s-a înmulțit răutatea în lume și de aceea oamenii suferă mai mult ca altădată. Suferința însă are și un rol pedagogic, dacă-l acceptăm. În suferință ne dăm seama de neputința noastră ontologică și ne smerim. Boala, necazul ne întorc la Dumnezeu. Dacă n-am suferi de pe urma păcatului, nu ne-am opri niciodată de la a păcătui. Repet și întăresc cele spuse: toți păcătuim împotriva firii, a naturii noastre bune, create de Dumnezeu, iar natura se răzbună. Dumnezeu, în schimb, nu ne părăsește nici în starea de păcat și de suferință, ci este chiar mai prezent în cei ce suferă decât în cei care nu suferă. Sfântul Apostol Pavel zice: „unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul”, adică Dumnezeu suferă împreună cu noi și face totul, respectând libertatea noastră, ca să ne ridice din starea în care ne aflăm. Ca o mamă care suferă pentru copilul bolnav sau rătăcit, mai mult decât pentru cel sănătos.

Un teolog protestant a fost întrebat de ce îngăduie Dumnezeu să se nască oameni cu diferite handicapuri. A răspuns: ca să dea prilej celor din jurul lor să se îngrijească de ei, să le facă bine și să se mântuiască împreună. Toate neputințele, toate greutățile sau calamitățile naturale nu trebuie văzute doar negativ. Ele au și o parte pozitivă, iar Dumnezeu știe de ce le îngăduie. Noi, cei credincioși, trebuie să credem că Dumnezeu nu face nimic împotriva omului, ci face totul ca să-i salveze pe oameni. E greu de înțeles rațional. Totul ține de credință. Cum să înțelegem, decât prin credință, că Dumnezeu Care a făcut cerul și pământul, se face om și acceptă moartea pentru mântuirea tuturor.

De ce este preferată Rugăciunea lui Iisus în fața unei rugăciuni de laudă? Nu ar trebui mai curând să aducem laudă în loc de a cere milă? Iar când zicem Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, ne rugăm pentru noi sau cuprindem tot neamul?

ÎPS Serafim: Da, este cuprins tot neamul. Așa spun Părinții, când zicem Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!, în cuvântul pe mine se cuprinde toată umanitatea. Eu mă rog în același timp pentru toată umanitatea. Există și o variantă introdusă de Sfântul Sofronie Saharov și anume: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi și lumea Ta. De ce se cuprinde toată umanitatea în cuvântul pe mine? Pentru că așa cum am spus și am repetat, în inima fiecăruia dintre noi se recapitulează toată umanitatea și orice rugăciune pe care o facem nu e numai pentru noi, ci pentru toată umanitatea. Așa spunea și Părintele Paisie de la Athos. De orice rugăciune pe care o faci, în virtutea unității ontologice, profită toată umanitatea. Noi nu suntem separați, nu trăim izolat unii de alții. Omul ca persoană realizată sau care tinde să devină persoană cu adevărat poartă în sine umanitatea întreagă, iar când se roagă pentru el, se roagă pentru toți. Chiar și când ne rugăm pentru necazul nostru, pentru ceva foarte concret din viața noastră, fără să ne dăm seama, rugăciunea noastră cuprinde pe toți cei ce suferă, toată umanitatea.

Ne puteți vorbi despre plăcerea ca rezultat al păcatului și despre plăcerea ca rezultat al virtuții?

ÎPS Serafim: Plăcerea ca rezultat al păcatului e de moment sau de puțină durată. În Apocalipsă, se spune că Sfântul Ioan Evanghelistul a primit de la înger o cărticică și i-a zis: „Ia-o și înghite-o”³. A luat-o, a mestecat-o în gură și era dulce ca mierea, dar când a înghițit-o, s-a făcut amară ca pelinul. Păcatul, la început, e dulce, te bucură, te fericește, dar fericirea și bucuria lui sunt de scurtă durată. După păcat vine amarul, vine suferința, vine necazul care nu se mai termină dacă nu te oprești de la păcat și te întorci la Dumnezeu. Să ne amintim și de Adam și Eva, care priveau la pomul vieții, vedeau că rodul lui era frumos și își închipuiau că e dulce la gustare. După ce l-au gustat și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat, iar Dumnezeu i-a scos din rai.

Așa e cu tot păcatul. E frumos, te încântă, dar după o vreme – care poate să dureze ani de zile – se termină cu fericirea păcatului și vin necazurile care nu se mai termină până nu te întorci cu totul la Dumnezeu.

Este bine să avem curaj la o schimbare în viața noastră? De exemplu, mutarea în alt oraș, începerea unei noi facultăți după câteva eșecuri. Sau să continuăm să luptăm chiar dacă ne dăm seama că poate calea noastră este alta?

ÎPS Serafim: Dumnezeu știe calea fiecăruia dintre noi. Important este ca tot ce gândim să facem, să cerem în rugăciune: Doamne, eu mă gândesc să fac lucrul acesta și am încercat, dar n-am reușit. Și iar am încercat, și iar n-am reușit. Poate că nu e voia Ta, Doamne! Să mă duc în altă parte, dar să fie voia Ta, Doamne. Însă rugăciunea aceasta trebuie să fie de durată, constantă și fără să ne tulburăm. Dacă Dumnezeu nu ți-a răspuns imediat sau când vrei tu, să nu crezi că Dumnezeu nu ți-a ascultat rugăciunea. Nu se poate ca Dumnezeu să nu audă. Numai deschizi gura și Dumnezeu te aude. Ba mai mult, vede și știe și fără să deschizi gura, îți aude suspinele inimii. Aceasta e așa-zisa rugăciune cu suspine lăuntrice, fără să fie exprimate în cuvinte. Iar dacă Dumnezeu nu ne împlinește cererea așa cum vrem noi, știe că nu ne este de folos pentru mântuire.

Să ne gândim la mama Sfântului Proroc Samuel. Era în templu și se ruga în spate, într-un colțișor, fără să rostească niciun cuvânt. Venind preotul care slujea, îi zice: De ce strigi așa de tare către Dumnezeu? Dar ea nu scosese niciun cuvânt, ci se ruga în inima ei. Și Dumnezeu a auzit-o! Mari sunt tainele lui Dumnezeu!

Ați cunoscut mai mulți duhovnici ai țării noastre. Ce cuvânt de folos ne puteți spune pentru a rezuma chintesența trăirii într-un Hristos?

ÎPS Serafim: Cred că toți duhovnicii sunt înainte de toate oameni smeriți. Oameni blânzi, oameni buni, oameni care își pun sufletul pentru semenii lor, oameni care îi primește pe toți cei cei merg la ei și îi mângâie, pe fiecare, cu rugăciunea lor și cu un cuvânt insuflat de Dumnezeu. Mă gândesc la Părintele Paisie Olaru. Părintele Paisie avea o blândețe rară, rară. Când îngenuncheai sub patrafirul lui, simțeai că ești în altă lume. Atâta blândețe, atâta bunătate, simțeai că își pune sufletul pentru tine. Avea o sănătate precară și suferea mult! Suferea pentru durerile celor care veneau la el. Se ducea lumea la el cu necazuri, cu păcate, cu neputințe și el încerca, prin rugăciunea lui, să-i ușureze pe toți. Și îi ușura cu adevărat, dar el se încărca cu păcatele lor. Părintele Paisie a suferit foarte mult. Să nu credeți că oamenii sfinți sunt totdeauna sănătoși trupește. Dimpotrivă. Toți sfinții au pătimit, au avut boli, suferințe pe care le-au purtat toată viața. Și au suferit nu atât pentru păcatele lor, cât pentru păcatele oamenilor, pe care le-au luat asupra lor, ca și Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel avea o suferință în trupul său pe care o numea „ghimpe al satanei”, îngăduită de Dumnezeu pentru ca să ne se trufească (vezi II Corinteni 12,7).

Sfinții sunt ca o mamă bună, plină de dragoste, care își dă viața pentru copii. Așa e și omul sfânt. Duhovnicii sunt oameni sfinți care zic în rugăciunea lor: Doamne, dă-mi mie suferința și ușurează-i pe aceștia care vin la mine. Dumnezeu îi ușurează, dar îi împovărează pe ei cu suferințele lor. Ne putem întreba, de ce nu-i ușurează Dumnezeu pe oameni fără să îi împovăreze pe duhovnici. Aici e o mare taină. Dacă am înțelege ce înseamnă unitatea ontologică a umanității întregi, faptul că suntem legați unii de alții ca organele aceluiași trup, poate am înțelege mai bine suferința unora pentru alții. Dacă un mădular suferă, suferă toate celelalte împreună cu el (vezi I Corinteni 12,26). Numai omul cu adevărat credincios și rugător pricepe ceva din această mare taină.

Referitor la societatea în care trăim, pare mai greu ca niciodată să găsim oameni care împărtășesc aceleași valori cu noi, mai ales în diaspora. Pentru cei care doresc să creeze o familie, ce sfat ați da? De unde știm că Dumnezeu ne-a scos în cale persoana potrivită?

ÎPS Serafim: Încă o dată zic, la toate întrebările pe care ni le punem avem e un singur răspuns: rugăciunea. O rugăciune insistentă, permanentă, smerită și cu nădejde. Cu nădejdea că Dumnezeu nu te lasă, ci te duce acolo unde trebuie să te duci și îți deschide drumul pe care te poți mântui. Să fi, de asemenea, foarte atent cu cine vrei să te căsătorești. Maica Siluana zicea că te căsătorești nu numai cu o persoană, ci cu tot neamul ei, pentru că fiecare moștenește pe înaintași. Este bine ca soții să fie de același neam și de aceeași credință. Dar pot și excepții, după cum rânduie Dumnezeu. Se poate întâmpla să te căsătorești cu cineva cu care greu te înțelegi, pentru că nu ai răbdare și putere ca să te smerești și să ierți la nesfârșit sau pentru că nu te-ai rugat ca Dumnezeu să-ți dea omul potrivit sau pentru că te-ai unit cu el doar dintr-o dragoste numai trupească, fără să Îl pui pe Dumnezeu înainte. De aceea, rugăciunea, rugăciunea și iar rugăciunea le rezolvă pe toate.

Credeți că în ziua de astăzi este greșit că familia și căsătoria nu mai ocupă primul loc? Cât de importantă este familia în Ortodoxie?

ÎPS Serafim: Părintele Arsenie Boca pune un mare accent pe familie, în toate scrierile sale. Familia este fundamentală. Totul pornește de la familie, pentru că ea este celula primară a societății, a umanității. Iubirea lui Dumnezeu, Care este Treime de Persoane, se oglindește cel mai bine în familie. De ce? Pentru că iubirea întotdeauna se răsfrânge spre altul. Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu monoteist în sensul musulman al cuvântului sau al religiei mozaice. Evreii și musulmanii, cred într-un Dumnezeu, dar monopersonal. În schimb, Dumnezeul nostru Se revelează ca dragoste. Dumnezeu este dragoste. Iar dragostea este relațională, între mai multe persoane. Un Dumnezeu Uni-Personal nu poate fi numit dragoste și nu poate să împărtășească dragoste. Iar dacă ar fi numai două persoane, atunci dragostea dintre ele poate să cadă în egoism, în concurență. Unde sunt trei dragostea este desăvârșită.

Deci, Dumnezeu este Treime, pentru că este Dragoste și dragostea lui Dumnezeu pe pământ se reflectă cel mai bine în familie, între soț, soție și copii. Încă o dată, familia e fundamentală și totul pornește de la familie și totul se reduce, până la urmă, la familie. Dacă familia e bolnavă, societatea e bolnavă și ea.

S-au făcut studii sociologice și rezultatul arată că acolo unde există un singur copil în familie, copilul crește egoist, pentru că nu are cu cine să împartă. Unde sunt doi copii, aceștia cresc în rivalitate, fiind mereu nemulțumiți că nu li s-a împărțit în mod egal. Dar unde sunt trei copii, apare deja armonia, pentru că se preînchipuie Treimea. Mai departe, unde sunt patru, e binecuvântare de la Dumnezeu. Unde sunt cinci, e belșug de la Dumnezeu și așa mai departe. Eu spun adeseori oamenilor să aibă măcar trei copii. Să nu se limiteze la un copil, că o să sufere după un copil sau doi ca după zece, după cum zicea Părintele Arsenie.

Se amintea la o conferință din zilele trecute că Părintele Stăniloae este teologul iubirii. Ce putem face noi, în mod practic, pentru a împământeni dragostea și sensibilitatea înăuntru nostru?

ÎPS Serafim: Din nou rugăciunea. Totul vine din rugăciune. Ce poți să faci dacă n-ai dragoste, n-ai răbdare, n-ai bunătate? Tu însuți nu îți poți da dragoste, nici răbdare, nici bunătate. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste absolută, Dumnezeu este răbdare absolută, Dumnezeu este bunătate absolută. Totul vine de la Dumnezeu, iar ca să vină și asupra ta darurile ale Dumnezeu, trebuie să le ceri, rugându-te. Spre exemplu, să-ți începi ziua spunând: Doamne, deschide-mi inima și dă-mi și mie dragostea Ta pe care o ai față de toți oamenii, că ai suferit moartea pe cruce pentru vrăjmașii Tăi. Dă-mi și mie dragoste și pentru prieteni, și pentru vrăjmași. Dă-mi, Doamne, răbdare!

Trebuie să insiști în rugăciune. Noi ne rugăm puțin și ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă și uităm de rugăciune. Trebuie să rabzi și să insiști. Și chiar dacă vezi că primești ceea ce nu dorești, nu-i nimic, nu te descuraja. Mergi înainte!

Dacă cunoaștem o persoană care practică ritualuri ezoterice și nu suportă Biserica, dar totuși face multe fapte bune pentru oameni, și pentru care simțim multă milă, ce putem face dacă această milă că ea este departe de Hristos ne tulbură?

ÎPS Serafim: Ne întoarcem iarăși la rugăciune. [Râsete]. Nu toți Îl cunosc pe Hristos și nu au toți legea creștină. Sfântul Apostol Pavel spune că păgânii care nu cunosc legea, fac din fire ale legii și vor fi judecați după legea conștiinței lor. În tot omul Dumnezeu a sădit conștiința binelui și a răului și fiecare lucrează după conștiința pe care o are. Dacă nu L-a cunoscut pe Hristos, Dumnezeu îl răsplătește după conștiință și după faptele pe care le-a făcut potrivit conștiinței pe care o are.

Așa și această persoană, deși nu-L cunoaște pe Dumnezeul Cel adevărat, totuși ajută pe semenii săi și face mult bine cum poate nu fac cei credincioși. Dumnezeu știe – noi nu putem să vorbim decât despre ceea ce credem și nădăjduim că așa va lucra Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel – și ea va fi răsplătită pentru faptele sale potrivit conștiinței pe care o are. Noi care ne mâhnim pentru că persoana respectivă nu crede în Hristos, nu putem să facem altceva decât să suferim pentru ea și s-o purtăm în rugăciunea noastră.

Cum putem dobândi virtutea smereniei?

ÎPS Serafim: Cerând-o la Dumnezeu: Doamne, dă-mi smerenia Ta! Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dă-mi-l mie, slugii Tale. Să cerem smerenia de la Dumnezeu: Doamne, dă-mi smerenie!, Doamne, eu n-am nimic al meu, eu sunt praf și cenușă, eu sunt vierme și nu om, eu nu sunt decât păcat. M-am făcut una cu păcatul, nu sunt vrednic să calc pământul că-l spurc cu păcatele mele, nu sunt vrednic să ridic ochii la cer, dă-mi, Doamne, să-mi cunosc păcatul. Totuși cei mai mulți oameni nu își dau seama de păcatele lor. Am spovedit oameni în vârstă, pe care i-am întrebat: care e cel mai mare păcat din viața lor. Unii mi-au răspuns că cel mai mare păcat a fost că n-au ascultat de părinți ca și copii sau că au mințit sau furat. Le-am răspuns că toate aceste sunt păcate, că minciuna este un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt e Duhul Adevărului. Că neascultarea de părinți este împotriva poruncii a cincea „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” I-am întrebat apoi dacă au făcut avorturi sau s-au ferit de avea copii prin mijloace contraceptive sau prin păcatul lui Onan. Mulți mi-au răspuns: Sigur că am făcut pentru că toată lumea face aceasta. Ce vreau să zic prin acest exemplu? Că mulți oameni n-au conștiința gravității păcatului. Multe cupluri fac avortul sau se feresc de a avea copii ca și când ar fi ceva normal și zic că așa face toată lumea. Cum am spus, feritul de a avea copii prin orice mijloace este un păcat împotriva firii, împotriva naturii, dar nimeni nu gândește astfel. Ei continuă să facă astfel de păcate ca și când ar fi ceva normal pentru că nu au conștiința păcatului.

Când omul dobândește conștiința păcatului, se trezește și începe să gândească altfel, să-și schimbe viața. Iar dacă nu avem conștiința păcatului, trebuie să o cerem de la Dumnezeu. E foarte greu să ajungi la conștiința păcatului fără ajutorul unui duhovnic.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte și să ne îndrepte, iar când suferim să nu ne plângem de suferință, ci să ne plângem păcatele și să avem nădejde în mila și iertarea lui Dumnezeu. Să fim curajoși și să luptăm până la sânge împotriva păcatului. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Toate le pot în Hristos Care mă întărește” (Flp 4, 13). Niciodată să nu spunem: Nu mai pot, e prea greu!, căci cine spune așa, introduce energii negative în sufletul său și chiar nu mai poate. Dar dacă zicem ca Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu ne dă cu adevărat curaj și ne întărește.

În agitația lumii în care trăim, cum putem să ne simplificăm viața?

ÎPS Serafim: Mulțumindu-ne cu cât mai puțin, ducând o viață simplă, mâncând cât mai puțin, bând cât mai puțin, potrivit naturii tale. Stomacul și toate organele noastre suferă dacă ne-am obișnuit să mâncăm și să bem mult. Trebuie să revenim, treptat, la viața simplă. Începi să postești miercurea, vinerea și posturile de peste an. După aceea, postești mai mult, spre exemplu și lunea, cum se postește la mănăstire. Sau poți posti miercurea și vinerea până la ora trei, fără să mănânci și să bei nimic. Apoi să te rogi mai mult. Trecerea de la o extremă la alta nu este bună. Totul trebuie făcut treptat. Dacă vreme îndelungată ai mâncat mult, apoi, dintr-o dată te pui la post aspru, te vei îmbolnăvi. Totul trebuie făcut cu respectul naturii, pentru că Dumnezeu ne-a lăsat mintea și judecata ca să facem totul cu măsură. Tot ce întrece măsura e de la diavolul. Toate extremele în viață sunt de la diavolul: și în cele pozitive, și în cele negative.

Cum putem să ne controlăm gândurile?

ÎPS Serafim: Este foarte greu să-ți controlezi gândurile și mai cu seamă să alegi pe cele bune de cele rele. Dar eu cred că omul care se roagă mult, care postește, care se integrează în Biserică, care încearcă să facă numai bine, e ferit de Dumnezeu, Care nu lasă gândurile rele să-l apese. Am tot revenit la rugăciune, la post și la nevoință. Rugăciunea trebuie însoțită neapărat de post. Nu poți să te rogi cu stomacul plin. Mănânci bine, trăiești bine și vrei să te rogi, dar nu merge așa. Când mănânci mult, mintea, gândul coboară în pântece în loc să coboare în inimă și aprinde pofta și plăcerea trupească. Treaptat, trebuie să ajungi să ai un trup transfigurat, mai subțiat, mai puțin pofticios. Acest lucru se face cu educație de post, cu educație de rugăciune, încetul cu încetul. Trebuie îmbinate și legile naturii și legile credinței. Nu e bine să depășim măsura. Să evităm extremele care ne fac să suferim.

Zicea Cuviosul Tadei, de care sunt sigur că ați auzit cu toții: Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. E normal, căci dacă ai gânduri rele, spurcate, necurate, și viața e pe măsura gândurilor. Totul pornește de la gând. Și tot Cuviosul Tadei spune așa: să gândești cu inima, să vorbești cu inima, să lucrezi cu inima. Ce frumos! Adică toate să pornească din inimă, până și gândul să pornească din inimă. Cum a zis Pascal: „Inima are rațiunile ei.” O mamă nu se încrede prea mult în rațiune, ci în simțirea lăuntrică. Cum știm, femeilor sunt mai sentimentale, ele gândesc mai mult cu inima decât cu rațiunea. Bărbații sunt mai raționali, mai logici, dar o femeie simte mai mult cu inima, înțelege cu inima. Inima are deci rațiunile ei, cum zicea Pascal, însă pentru asta trebuie să fii obișnuit să intri în inimă prin rugăciune.

Dacă vrem să ne rugăm Maicii Domnului sau unui sfânt, oricine în afară de Dumnezeu, ne putem ruga în minte sau trebuie să zicem cu voce tare ca să se transmită rugăciunea?

ÎPS Serafim: Rugăciunea poate fi verbală, atunci când o rostești cu voce tare. Am citit undeva că cel care se roagă, citind rugăciunea cu voce tare, se roagă de două ori, în sensul că, cititul cu voce tare îți atrage atenția sau îți implică atenția mai mult la rugăciune decât atunci când zici rugăciunea numai în minte. Când zici doar în minte, gândul străin de rugăciune se poate strecura mai ușor. Asta nu înseamnă că trebuie să te rogi cu voce tare ca să audă Maica Domnului sau Dumnezeu. După cum am zis, prorocița Ana, mama Sfântului Samuel, nu se ruga cu cuvinte rostite, ci se ruga în inimă. Striga la Dumnezeu din inimă. Deci, ne rugăm cu voce tare mai cu seamă, aș zice, la început, când n-avem practica desăvârșită a rugăciunii, pentru ca să fim mai atenți.

Știu că este păcat să particip la rugăciunile altor confesiuni, dar dacă suntem curioși ce se întâmplă, este păcat să ne uităm la filmări cu slujbele lor? Ce am putea face în legătură cu acest lucru?

ÎPS Serafim: Eu zic că nu e niciun păcat dacă te duci să vezi cum se roagă alții. Ba chiar îți înmulțești cunoștințele. Dar nu înseamnă că ne rugăm neapărat împreună. Așa cum și alții vin la noi să observe cum ne rugăm. Nu poate să oprească nimeni pe cineva să intre într-o biserica ortodoxă? Nu poți să stai la ușa bisericii să întrebi pe fiecare dacă e ortodox sau nu. Vine cine vrea, intră și participă cum poate. Să vă dau și un exemplu: o credincioasă căsătorită cu un neamț care nu știe limba română, a venit cu soțul la biserică, la Sfânta Liturghie. Când a intrat în biserică, neamțul a fost impresionat de pictura bisericii, de iconostas, de icoane, de cântarea frumoasă, de oamenii îmbrăcați în costume populare. Era așa de impresionat, încât urmărea totul foarte atent, deși nu înțelegea nimic. La finalul slujbei, după vreo două ore, a întrebat-o pe soție: S-a terminat? Așa repede? Vă dați seama? El era așa de captivat de atmosfera din biserică, încât i s-a părut că două ore au trecut ca un vis.

Un alt exemplu. Slujeam într-o duminică la Stuttgart și predicam. În față era o credincioasă care simțeam că-mi soarbe cuvintele. La sfârșit, am întrebat-o dacă i-a plăcut predica? Ce credeți? Mi-a răspuns, în germană, că nu a înțeles niciun cuvânt, pentru că nu înțelege limba română. [Râsete]. Totuși îmi sorbea cuvintele. Era așa de atentă, așa de fascinată fără să înțeleagă nimic. Dumnezeu știe ce o fi pus în inima ei, încât să trăiască cuvântul pe care l-am spus. Vedeți cum lucrează Dumnezeu? Ce taine mari, totul e minune. Totul! Trebuie să avem respect față de minune, față de lucrarea lui Dumnezeu, pentru că e minunată. Toate lucrările lui Dumnezeu sunt minunate, mai presus de înțelegerea noastră omenească. Nici nu trebuie să pătrundem prea mult și să înțelegem rațional, ci trebuie să ne minunăm.

ÎPS Serafim: Vă mulțumesc din toată inima și vă rog să mă pomeniți și pe mine în rugăciune. Să spuneți așa: Pomenește, Doamne, pe robul Tău, Mitropolitul Serafim, cu preoții și cu credincioșii. Fără preoți și fără credincioși eu sunt nimic. Toți împreună. Ne rugăm toți, unii pentru alții.