Persoana și crucea sau cum felul în care persoana se realizează prin experiența crucii (Nürnberg, 29.08.2024)

 Prefață a IPS Serafim la volumul părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard, La personne et la croix, Cerf, Paris, 2024

Prin păcat, omul decade din starea de persoană în starea de individ. Dacă persoana, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, recapitulează în inima sa întreaga natură umană și cosmică și o exprimă într-un mod unic, individul fărâmițează natura, se crede stăpân pe ea și o distruge. În esența lui, păcatul înseamnă refuzul comuniunii, egoism sau iubirea de sine și împătimirea față de materie, adică de trup și de lucrurile lumii. Însă împătimirea de materie provoacă suferință atât omului cât și materiei însăși (cf. Romani 8, 20-23). De aici, tensiunile lăuntrice și dintre oameni, neîmplinirile în viață, bolile și suferințele de tot felul care culmină cu moartea. De aici, de asemenea, distrugerea mediului înconjurător care face parte din natura omului.

Din iubire nesfârșită față de om, Dumnezeu a îngăduit suferința pentru ca păcatul să nu-l stăpânească și distrugă definitiv. Dacă n-ar exista suferința și moartea, ca și consecințe ale păcatului, nimeni nu s-ar opri de la a păcătui, iar lumea ar deveni un iad insuportabil. În suferință, omul credincios face experiența neputinței sale ontologice, se smerește, își recunoaște păcatul și se luptă împotriva lui „până la sânge” (Evrei 12,4). „Prefer moartea decât să mai păcătuiesc”, spune credinciosul într-o rugăciune înainte de spovedanie. Totuși firea omului, slăbită de păcat, cade din nou. „Și cel drept cade de șapte ori pe zi și se ridică iarăși, dar cei răi vor fi prăbușiți de nenorocire” ( Proverbe 24,16). Viața duhovnicească este împletită din căderi și din ridicări, din morți și învieri parțiale până la moartea și învierea finală. „Mor in fiecare zi”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15,31).

În lupta sa cu păcatul, credinciosul nu este nici o clipă singur, ci întărit permanent de harul lui Dumnezeu pe care-l primește în atmosfera de rugăciune a Bisericii, mai ales, prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, dar și în rugăciunea „bisericii mici” a familiei sau în rugăciunea de toată vremea și din tot locul, împlinind îndemnul: „rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17).

Dar pentru ca să pătrundă în inimă, locașul de preferință al lui Dumnezeu, unde se concentrează întreaga ființă umană cu toate puterile (energiile) ei fizice și psihice, rugăciunea trebuie însoțită de post și de înfrânare de la plăcerile lumi. Altfel mintea, care este ea însăși o energie a inimii, nu se poate concentra la rugăciune, nu poate „coborî în inimă”, ci se răspândește în cele exterioare. Lupta cu gândurile și cu imaginația care-l  împrăștie pe om în lucrurile acestei lumi este cea mai dificilă luptă duhovnicească. Numai în rugăciunea curată, adică neîntinată de gânduri străine, îl simțim pe Dumnezeu ca dragoste compătimitoare pentru toți oamenii și pentru toată creația. Rugăciunea este, fără îndoială, cea mai mare asceză a creștinului până când inima se umple de har și trăiește bucuria unirii cu Dumnezeu.

Harul nu-l părăsește niciodată pe om, deși în starea de păcat se retrage în adâncurile ființei și lucrează tainic la întoarcerea lui la pocăință. Sfântul Apostol Pavel spune chiar că „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20). Dacă în lupta cu păcatul, harul potențează puterile credinciosului pentru a-l birui, în starea de păcat, care poate merge până la revolta împotriva lui Dumnezeu, harul este și mai prezent în suferința omului necredincios, inspirându-i dezgustul față de păcat și pocăința. Dacă unii se împietresc în păcatul lor până la moarte, aceasta nu însemnă că harul n-a lucrat în viața lor, care este ea însăși darul lui Dumnezeu.

Mândria sau dorința luciferică de a fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, moștenită de la  Adam, este o mare ispită a omului, care vrea să fie liber față de orice autoritate, stăpân pe sine și pe lumea care-l înconjoară. Dar independența față de Dumnezeu crează dependența față de trup și de bunurile lumii acesteia care-l subjugă. „Însumi idol m–am făcut, vătămându-mi cu poftele sufletul meu” (canonul Sfântului Andrei Criteanul). Tot cel ce săvârșește păcatul este rob păcatului; liberi nu suntem decât în Dumnezeu! Numai smerenia și ascultarea ne fac cu adevărat liberi! Toate încercările vieții, bolile și suferințele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ne smerim. „Datu–mi–s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc ” (I Corinteni 12, 7). Numai prin suferința purtată cu credință și cu nădejde, moare în noi omul cel vechi care se strică cu patimile și cu poftele amăgitoare și înviază omul cel nou ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu  (cf. Efeseni 4, 22). „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6,14). Crucea este singurul teolog!

Rămâne taina suferinței celor nevinovați pe care trebuie s-o vedem în legătură cu marea taină a trupului lui Hristos, Biserica. Toți oamenii sunt mădulare ale imensului organism al Bisericii. Dacă un mădular suferă, suferă întregul organism. Tot astfel, mădularele sănătoase poartă suferința celor bolnave. Dacă suferința este consecința păcatului, cei nevinovați suferă pentru păcatele semenilor lor, iar aceștia împărtășesc suferința celor nevinovați. Astfel se preaslăvește Dumnezeu! Așa înțelegem taina persoanei care poartă în sine totul, nu este despărțită de nimeni și de nimic. Dacă n-ar fi suferința, n-am înțelege ce înseamnă compătimirea. Câștigarea unei inimi compătimitoare care se roagă și suferă pentru întreaga creație este în fond țelul vieții duhovnicești, realizarea persoanei. Dar aceasta este o suferință tranfigurată de har și nu o suferință chinuitoare sau nimicitoare. „Iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”!

Cartea pe care o aveți în fața ochilor descrie felul în care persoana umană înflorește prin acceptarea liberă sau chiar aleasă a încercărilor și suferinței. Realizarea persoanei create sau trecerea de la trăirea pur individuală la trăirea ipostatică, nu numai după chipul, ci și după asemănarea cu Cuvântul ipostatic și personal, care este Hristos Domnul se vede în exemplul sfinților. Părintele protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard urmează opera magistrală a marelui teolog român Dumitru Stăniloae (1903-1993), al cărui discipol fervent este. În expunerea sa, Părintele Marc-Antoine se inspiră permanent din opera Părintelui Dumitru, care, cu deosebire, în Teologia Dogmatică Ortodoxă, se întoarce la izvoarele patristice ale teologiei creștine.

Cartea Părintelui Marc-Antoine Persoana și Crucea  glorifică pe Maica Domnului și toți sfinții, mai ales pe monahi, pe martiri, pe credincioșii cu credință profundă și încredere totală în Hristos Domnul. Ea arată cum acești sfinți au devenit persoane. În fond, modul personal sau ipostatic al existenței este în om încă virtual, chiar și după botez și ungerea cu Sfântul și Marele Mir. El se  manifestă oridecâteori credinciosul se hotărâște, în toată libertatea, de a-L urma pe Hristos. Exemplul drepților, sfinților, laici și păstori ai Poporului lui Dumnezeu, ateastă sfârșitul suferinței prin Cruce. Aceasta nu înseamnă doar sfârșitul cronologic al suferințelor. Suferința celor damnați este, după Cuvântul Domnului, fără sfârșit, pe când suferința drepților este depășită prin întâlnirea luminoasă cu Hristos.

Persoana și Crcea este o adâncă meditație a credinței și rugăciunii liturgice și sacramentale cu implicații importante pentru însoțirea suferinzilor, mai cu seamă, a persoanelor cu boli grave care necesită îngrijiri paleative. Ea are, de asemenea, o implicație importantă pentru relația creștinilor cu universul suferinței-atât de prezentă în timpul nostru- căruia îi este promis venirea a doua, în lumină, a Mântuitorului Iisus Hristos.

Invocăm harul Sfântului Duh asupra cititorilor care se deschid mesajului acestei cărți ca să slujească mereu, cu și mai multă dragoste, pe Domnul și pe aproapele.

+Mitropolitul Serafim