Pastorală Crăciun 1994

„S-a smerit pe Sine, chip de rob luând…”

„(Dumnezeu) S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-se   asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7)

 

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să ajungem din nou şi să ne bucurăm de Sărbătorile Naşterii Domnului, care împodobesc aceste zile de la cumpăna anilor cu atmosfera lor mistică, plină de lumină şi de speranţă. Vremea Postului Crăciunului, cu slujbele ei specifice, cu osteneala înfrânării şi a rugăciunii înmulţite, cu mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine – pe care nădăjduiesc că le-aţi primit cei mai mulţi – ca şi colindele noastre tradiţionale, ne-au pregătit sufleteşte şi trupeşte pentru a trăi din plin bucuria acestui mare Praznic al Creştinătăţii. Pentru că o bucurie duhovnicească, adâncă şi plină de sens ca aceea a Naşterii Domnului, izvor de putere şi de speranţă, vine numai în sufletul pregătit cu post şi cu rugăciune. Altfel Sărbătorile Crăciunului, golite de sensul lor mistic – imposibil de sesizat de cei neangajaţi în credinţă prin asceză şi rugăciune – se vor reduce la farmecul luminilor care împodobesc în aceste zile oraşele occidentale, la cadouri şi la petreceri, care nu oferă omului decât o bucurie superficială şi trecătoare.

Pentru noi credincioşii, bucuria Crăciunului izvorăşte din marea şi negrăita Taină a Întrupării Domnului, care intrând în istorie ca om, fără să înceteze să fie Dumnezeu, îi revelează istoriei sensul şi caracterul său divino-uman. orientând-o spre ţinta ei finală: transfigurarea sau îndumnezeirea, adică unirea cu Dumnezeu, proces personal, care începe pe pământ şi se continuă în viaţa viitoare.

Cum să pătrundem mai bine această Taină decât folosindu-ne de imagini şi asemănări pe care le găsim în Sfânta Scriptură însăşi?

Întruparea Domnului este bobul de grâu pe care Dumnezeu l-a aruncat în ţarina lumii acesteia şi în fiinţa noastră la Botez, cu nădejdea rodirii întru seceriş bogat (cf. Mc. 4, 26). Ea este aluatul pus de Domnul în frământătura lumii şi a fiinţei noastre pentru ca lumea şi omul să devină pâine dumnezeiască, rumenă şi frumoasă care se îmbie tuturor (cf. Mt. 13, 33).

Prin Întruparea lui Dumnezeu cerul s-a pogorât pe pământ, pentru ca pământul să devină cer. „Precum în cer aşa şi pe pământ”, spunem mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”. Iar Părinţii Bisericii glăsuiesc într-un cor: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să-l facă pe om Dumnezeu”. Ce realitate cutremurătoare prin sublimul ei, de care, oare, câţi suntem conştienţi? Cu ce măreţie trebuie să fie îmbrăcat omul, dacă pentru salvarea lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om! Căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Dar cum să înţelegem aceste realităţi mistice atât de mari când vedem în noi înşine şi în jurul nostru atâta mizerie spirituală, atâtea păcate, atâtea lipsuri şi suferinţe? Desigur, toate acestea reprezintă faţa cealaltă a realităţii, faţa ei întunecoasă, de care nu este responsabil Dumnezeu, ci omul, în virtutea libertăţii sale. Pentru că suntem liberi, ne putem revolta oricând împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii pe care El a propus-o în noi şi în lume şi care nu este alta decât ordinea iubirii. Pentru că „Dumnezeu este iubire”. Iar fără Dumnezeu, deci fără iubire, viaţa şi lumea devin iad chinuitor. În acest iad pe care îl creăm neîncetat, oamenii se urăsc până la moarte, se mint şi se fură unii pe alţii, pentru că fiecare vede în semenul său un duşman şi o pradă pentru sine. Fiecare urmăreşte doar interesul său, profitul său, plăcerea sa… Iar toată această goană după realizarea individuală, egoistă se dovedeşte a fi nu numai „deşertăciune a deşertăciunilor” (Ecl. 1, 2), ci şi o boală cumplită, care-l nefericeşte pe om, coborându-l sub umanitatea sa. De aici toate suferinţele, lipsurile şi necazurile . . .

Or, iată că Dumnezeu Se pogoară neîncetat în iadul nostru, în locul de unde îl izgonim mereu si se face, cum zice Sf. Maxim Mărturisitorul, „cerşetor al dragostei noastre”. El ne roagă să-Llăsăm să intre în proprietatea Sa, în lumea pe care El a creat-o, să-L lăsăm să intre în noi, făpturile Sale pentru a ne da viaţa Sa, iubirea Sa, pacea sufletului, mai scumpe decât toate comorile lumii. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

 

Iubiţi credincioşi,

 

Dumnezeu a mântuit lumea, smerindu-Se pe Sine şi făcându-Se om. El a luat asupra Sa păcatele tuturor oamenilor pentru ca să distrugă în însuşi trupul Său esenţa păcatului care este mândria. De aceea, El a binevoit să Se nască în condiţiile cele mai umile şi în cea mai mare taină; să trăiască în sărăcie şi să Se lase batjocorit, lovit şi scuipat, iar în cele din urmă crucificat. Viaţa Mântuitorului Iisus Hristos este de la naştere până la moarte o uimitoare pildă de smerenie. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Iar „pentru că S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit nume mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil. 2, 9-10).

Calea smereniei este deci calea înălţării. Nimeni nu se poate înălţa decât smerindu-se pe sine, ca şi Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi cu adevărat decât dacă ştie să se smerească, să renunţe la sine pentru ca să-i regăsească pe ceilalţi în inima sa. În familie, în Biserică, în societate, peste tot, smerenia stă la temelia comuniunii adevărate şi trainice dintre oameni. Singură smerenia ne dă pacea sufletului. Singură smerenia ne mântuieşte. La întrebarea: Ce este mântuirea? Sf. Isaac Sirul răspunde: „O prăpastie de smerenie”.

Cine crede că smerenia este semnul slăbiciunii, acela nu ştie nimic despre această virtute dumnezeiască. Sau nu cunoaşte decât falsa smerenie. Căci există şi o smerenie închipuită. Sfinţii nevoitori ne previn să nu cădem în „mândria smereniei”, adică în smerenia care nu este decât un acoperământ al mândriei. Adevărata smerenie însă, înseamnă cea mai mare forţă spirituală prin care se biruiesc toate cursele vrăjmaşului, cea mai mare forţă care-i poate împăca şi uni pe oameni. Pentru că Dumnezeu este prezent şi lucrează numai prin oamenii smeriţi.

 

Iubiţi credincioşi,

 

În scurtul timp care a trecut de la instalarea noastră ca mitropolit al românilor din Diaspora europeană (5 iunie 1994), Dumnezeu şi-a manifestat bunăvoinţa Sa asupra Mitropoliei noastre, ajutându-ne să împlinim o lucrare pastoral-misionară şi ecumenică deosebit de bogată. Pretutindeni unde am slujit, în Germania, Italia, Franţa, Austria am simţit cât de mult credincioşii sunt ataşaţi Bisericii noastre strămoşeşti, cât de mare le-a fost bucuria de a avea în mijlocul lor pe ierarhul rânduit de Dumnezeu pentru ca să fie icoana vie a prezenţei şi lucrării lui Iisus Hristos în Biserica Sa. Pentru că fără prezenţa efectivă a episcopului în mijlocul credincioşilor nu există Biserică vie. Pretutindeni am constatat cât de mult credincioşii noştri doresc unitatea diasporei, ignorând motivele de ordin extra-religios care întreţin dezbinarea. Pentru că ei ştiu lucrul cel mai simplu, pe care ar trebui să-l ştie toţi, şi anume că Biserica are misiunea de la Dumnezeu de a-i uni pe oameni, respectându-le opţiunile politice, şi nu de a-i dezbina.

De asemenea, pe linie ecumenică, am avut o mulţime de contacte, atât la nivel de credincioşi, îndeosebi din mişcarea Focolarilor din care fac parte toate marile confesiuni creştine, cât şi la nivel de ierarhi şi şefi de Biserici, însuşi Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a avut bunăvoinţa de a mă primi în audienţă privată în ziua de 16 septembrie a.c. Toate aceste osteneli, împlinite cu darul lui Dumnezeu sunt o sămânţă aruncată cu nădejdea unui seceriş bogat: acela al unităţii româneşti şi ortodoxe, ca şi al unităţii creştine în pragul celui de-al treilea mileniu. Pentru ca să se împlinească rugăciunea Mântuitorului înainte de patima Sa „ca toţi să fie una” (In. 17, 21).

Punându-vă la inimă aceste cuvinte cu nădejdea că le veţi primi cu bucurie pentru a le întrupa în viaţa de toate zilele, Vă îmbrăţişez pe toţi în Hristos Domnul Cel născut în Peştera Betleemului şi Vă fac urările cele mai calde de sănătate şi sporire în tot lucrul bun spre slava Iui Dumnezeu şi folosul semenilor.

Sărbători fericite şi La mulţi ani!

 

Al vostru de tot bine voitor şi pururi rugător către Domnul,

+ SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit