Pastorală Crăciun 2011

Iubirea lui Dumnezeu

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi,

Mulţumim Bunului Dumnezeu căne-a învrednicit să ajungem cu pace şi sănătate la marele Praznic al Naşterii după trup a Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Îi mulţumim pentru toate câte ne-a dat să trăim şi în anul acesta, pentru cele bune şi pentru cele mai puţin bune sau chiar rele. Îi mulţumim aşadar pentru bucuriile şi împlinirile de care am avut parte, ca şi pentru încercările şi neîmplinirile vieţii. Ştim cu toţi că viaţa omului pe pământ este împreunată cu bucurii şi împliniri, dar şi cu necazuri şi suferinţe. Omul credincios ştiesă pună bucuriile pe seama lui Dumnezeu, iar necazurile şi suferinţele pe seama păcatelor sale.Astfel el îşi păstrează întotdeauna echilibrul sufletesc: bucuriile şi reuşitele vieţii nu-l fac să se mândrească şi să se îndepărteze de Dumnezeu, după cum necazurile şi încercările dureroase nu-l descurajează, ci mai degrabă îl apropie de Dumnezeu de la Care primeşte putere şi curaj să treacă peste ele.

Rugăciunile şi cântările Bisericii, ca şi minunatele Colinde de Crăciun ne umplu astăzi inima de bucurie, căci, iată, Dumnezeu, din iubire de oameni, a trimis pe Fiul Său în lume: „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Prin Naşterea Domnului în Betleem, Dumnezeu coboară pe pământ, se face om şi rămâne om pentru veşnicie pentru ca să ne mântuiască nu de la distanţă, din înălţimea cerului, ci de pe pământ, prin împreuna petrecere cu oamenii, prin învăţătura şi faptele Sale minunate şi, mai ales, prin Moartea şi Învierea Sa.

În Biserică, vorbim mereu de „mântuire” şi ne rugăm la fiecare slujbă „pentru mântuirea sufletelor noastre”. Dar ce înţelegem cu adevărat prin „mântuire”? „Mântuirea” înseamnă eliberarea de puterea celui rău, eliberarea de stăpânirea păcatelor, eliberarea de osânda iadului şi dobândirea vieţii celei veşnice în Rai sau în Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă, de asemenea, eliberarea de boli, de suferinţe şi de necazuri care vin asupra omului datorită păcatelor lui. Dumnezeu ne mântuieşte sau ne liberează de relele câte vin asupra noastră dacă ne întoarcem de la viaţa păcătoasă prin lacrimi de pocăinţă, dacă ne spovedim regulat şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, iar la sfârşitul vieţii ne primeşte în Rai. Dumnezeu a venit pe pământ ca să fie aproape de noi, să se facă una cu noi în rugăciune şi în suferinţă, să ne uşureze de povara păcatelor, a necazurilor şi a ispitelor şi să ne dea libertatea lăuntrică şi pacea inimii după care suspină tot omul. Mântuitorul Iisus Hristos este şi astăzi tot atât de prezent în viaţa omului credincios ca şi acum 2000 de ani când a trăit pe pământ. Puţini au fost cei ce L-au recunoscut atunci ca Fiul lui Dumnezeu, puţini sunt şi astăzi cei care cred în El cu adevărat, care ţin legătura strânsă cu Biserica întemeiată de El pentru a împărtăşi oamenilor harul Său mântuitor, puţini sunt cei care se roagă, postesc şi se străduiesc să ducă o viaţă simplă şi curată, vrednică de numele de creştin pe care-l purtăm toţi.

Tocmai de aceea astăzi foarte mulţi creştini suntindiferenţi faţă de propria lor mântuire, iar noi care păstrăm totuşi legătura cu Biserica suntem adesea „căldicei” în credinţă, adică nici fierbinţi, nici reci cu totul (Apocalipsa 3, 15). Aceasta înseamnă că nu suntem aprinşi de iubirea lui Dumnezeu, adică de iubirea curată, dezinteresată, gratuită, de iubirea care acceptă suferinţa şi rabdă îndelung. Căci iubirea se probează şi se căleşte prin focul suferinţei pentru cel iubit. Dacă nu ştii să suferi, dacă nu ai răbdare în suferinţă înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Iubirea lui Dumnezeu este împreunată cu jertfa, cu suferinţa care însă duce la biruinţă. Nu ni-L putem imagina pe Mântuitorul născându-Se într-un palat, cu servitori în jurul Său, trăind o viaţă îmbelşugată sau căutând plăcerea proprie, fugind de greutăţile vieţii sau ocolindu-i pe oamenii săraci, bolnavi sau stăpâniţi de duhuri necurate. Dimpotrivă, Dumnezeu S-a născut într-o iesle, a trăit în cea mai mare simplitate – adesea nu avea unde Să-şi plece capul – a cutreierat oraşele şi satele Palestinei, învăţându-i pe oameni voia lui Dumnezeu, le-a venit în ajutor, i-a mângâiat şi vindecat, iar în cele din urmă a acceptat de bună voie moartea pe cruce prin care a mântuit lumea. Toate le-a făcut Domnul din iubire nesfârşită faţă de noi oamenii. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru semenii săi” (Ioan 15, 13).

Spre deosebire de iubirea jertfelnică a Mântuitorului, iubirea noastră este adesea o iubire pătimaşă, egoistă, care fuge de suferinţă şi urmăreşte doar plăcerea şi binele personal, nu şi binele semenilor; o iubire deci îndreptată mai mult spre lucrurile lumii acesteia decât spre Dumnezeu. O astfel de iubire este cu atât mai mult împreunată cu suferinţa, drept consecinţă a păcatelor. Oricât ne-am strădui să fugim de suferinţă, mai devreme sau mai târziu, dăm peste ea şi nu avem ce face decât s-o acceptăm şi s-o punem pe seama păcatelor noastre. Dar dacă suferinţa nu poate fi evitată, ea poate fi totuşi transfigurată prin credinţă şi răbdare. Şi, mai cu seamă, prin schimbarea vieţii, dacă vrem ca suferinţa să fie mântuitoare, adică să ne conducă, încetul cu încetul, la eliberarea de eul nostru egoist pentru a ne lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Altfel suferim în zadar.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

 

Iubiţi credincioşi,

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că venirea lui Dumnezeu în lume prin întruparea Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, înseamnă înnoirea creaţiei sau a doua creaţie a lumii. Dumnezeu recreează lumea prin aceea că devine El Însuşi om, i-a asupra Sa păcatele oamenilor şi le ispăşeşte în locul lor prin Patimile, Moartea şi Învierea Sa. Astfel El îi eliberează pe oameni de osânda morţii veşnice şi le deschide porţile raiului din care au fost alungaţi primii oameni după căderea în păcat.Acest adevăr este exprimat de colinda care spune: „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară / iar s-au înnoit”. Prin Naşterea Sa, Dumnezeu ne cheamă pe toţi să ne înnoim viaţa prin credinţă şi prin dragoste jertfelnică. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „…dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor 5, 17). Nu putem să fim creştini, adică ucenici ai lui Hristos, dacă trăim ca şi necreştinii sau, în multe privinţe, mai rău chiar decât aceştia. Mântuitorul ne avertizează, zicând: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni…nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (cf. Mt 6, 24). Mamona însemnând aici goana după bani şi după bunurile acestei lumi, căutarea plăcerilor senzuale, închiderea în orizontul acestei lumi şi uitarea destinului nostru veşnic pentru care am fost creaţi de Dumnezeu. Trebuie să ne aducem mereu aminte că Dumnezeu ne-a creat pentru veşnicie, nu doar pentru viaţa aceasta atât de scurtă şi înşelătoare. Iar dacă uităm de Dumnezeu şi de Biserica Sa, o să suferim tocmai pentru că nu trăim după cum a rânduit Dumnezeu să trăiască omul, adică cu credinţă şi cu dragoste, cu rugăciune şi înfrânare, urmărind în toate creşterea sa duhovnicească şi sfinţirea vieţii. Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru credincioşii din Tesalonic ca: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească-se întru întregime, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tes 5, 23).

Să nu uităm că toate bolile, în primul rând cele psihice, au un substrat spiritual, toate îşi au rădăcina în lipsa de armonie a puterilor noastre lăuntrice care se concentrează în inimă. Numai rugăciunea curată şi dragostea jertfelnică pot ţine în armonie puterile noastre lăuntrice. Dacă neglijăm rugăciunea sau ne rugăm superficial, numai cu buzele nu şi cu inima, dacă ne împrăştiem prea mult în lucrurile lumii acesteia, dacă avem prea multe pretenţii şi dorinţe, dacă nu avem dragoste curată şi răbdare, dacă trăim în păcate, fără să ne spovedim şi fără să ne pocăim, toate acestea ne duc treptat la o stare de nemulţumire care ne distruge personalitatea lăuntrică. De aici încep toate bolile, pe care nu le vom putea depăşi decât în măsura în care ne angajăm cu credinţă şi cu multă răbdare să ne corectăm felul de a trăi, sub povăţuirea unui duhovnic.

 

Iubiţi credincioşi,

Deşi viaţa noastră nu este deloc uşoară, chiar şi a acelora care par fericiţi pentru că au de toate, totuşi ca şi creştini nu trebuie să ne pierdem niciodată dragostea de viaţă şi curajul de a lupta împotriva greutăţilor, bolilor şi ispitelor câte pot veni asupra noastră. Mântuitorul Iisus Hristos ne încurajează zicând: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Ceea ce este foarte important în viaţa noastră de zi cu zi este ca fiecare necaz şifiecare problemă cu care ne confruntăm să le punem mai întâi în faţa lui Dumnezeu – aşa precum copilul la durere fuge în braţele mamei – şi să-L rugăm, cu inima înfrântă şi smerită, să le ia El asupra Sa şi să le rezolve precum ştie El că este bine pentru noi. Iar Dumnezeu, Care „toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” ( Rom 8, 28), nu va întârzia să ne dea putere şi curaj să trecem peste toate. Un singur lucru cere Dumnezeu de la noi: să nu ne tulburăm oricât de greu ar fi necazul şi să avem nădejde şirăbdare. Căci prin răbdare şi nădejde toate le biruim.

Mă bucur să vă împărtăşesc tuturor bucuria credincioşilor din Mannheim care şi-au terminat de construit biserica, urmând ca să fie dotată cu iconostas şi amenajată ca să se poată sluji în ea. De asemenea bucuria credincioşilor din Berlin care au ajuns cu construcţia bisericii la turnul central. Atât la Mannheim, cât şi la Berlin a fost nevoie de un credit substanţial din bancă (340.000, respectiv 200.000 de Euro) pentru a se putea realiza lucrările de până acum. La München, după punerea pietrei de temelie pentru viitoarea biserică şi mânăstire de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, urmează să fie achitat în întregime terenul şi să se înceapă efectiv lucrările de construcţie. Vă pun tuturor la inimă să ajutaţi după putinţă la realizarea acestor locaşuri sfinte în care se va preaslăvi Dumnezeu şi se vor înălţa rugăciuni la fiecare Sfântă Liturghie pentru ctitorii lor. Toţi putem fi ctitori cu puţinul nostru ajutor!

Mă rog Bunului Dumnezeu, „de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iac 1, 17), să vă binecuvânteze pe toţi, să vă dăruiască inimă bună, sănătate, dragoste şi înţelegere în familie, dragoste şi armonie în parohiile de care ţineţi fiecare, să vă izbăvească de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi să vă îndestuleze cu toate câte vă sunt de folos ca să puteţi ajuta şi pe alţii.

Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător către Domnul Cel născut în Peştera Betleemului,

 

+ Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit