Pastorală Paști 1998

Făptura cea nouă în Hristos

 „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“

(II Cor. 5, 17)

 

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Vestea Învierii Domnului răsună în lume ca o noutate absolută de aproape două mii de ani, umplând de bucurie şi de putere înnoitoare sufletele credincioase. Dacă Solomon şi toţi cei ce au trăit înainte de Hristos nu puteau să vadă „nimic nou sub soare“, căci „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea s-a întâmplat se va mai petrece“ (Ecl. 1, 9), noi creştinii ştim şi mărturisim cu toată puterea credinţei noastre că acest „nou sub soare“, singurul, de altfel, aşteptat de cei vechi s-a petrecut cu Întruparea, Moartea şi Învierea Domnului care au scos lumea din platitudinea existenţei ei, fără orizont şi au dat un sens la tot ceea ce există şi la tot ceea ce se petrece în univers. De acum, adică de la Învierea lui Hristos, hazardul şi destinul implacabil, pe seama cărora cei vechi puneau evenimentele lumii şi viaţa omului, îşi pierd orice semnificaţie. De acum, Hristos-Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat este sensul şi raţiunea de a fi a omului şi a cosmosului. Tot ce există, există în Hristos şi prin Hristos. În afară de Hristos, nu există decât neantul. Această schimbare fundamentală, ontologică în cursul existenţei umane, echivalentă cu re-creaţia lumii este celebrată astăzi în imne de o mare adâncime teologică şi frumuseţe duhovnicească. O cântare de la Utrenia Paştilor zice: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice“ (Canonul Învierii, Cântarea 7). Într-adevăr, ce este mai înfricoşător decât moartea; ce este mai chinuitor decât muncile iadului care încep încă de pe pământ şi mai absurd decât o viaţă care s-ar sfârşi cu moartea, când toţi oamenii suspină după nemurire? Or de toate acestea, Mântuitorul Hristos ne-a eliberat prin Învierea Sa. Moartea, intrată în lume odată cu păcatul primului om, a omorât-o Domnul, acceptând de bună voie să moară pe cruce în locul nostru; iadul L-a zdrobit „pogorându-se în cele mai de jos ale pământului şi sfărâmând încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi“ (Cântarea 6), iar viaţa cea nouă sau viaţa veşnică o oferă lumii în Tainele Bisericii, cu deosebire în Sf. Botez şi în Sf. Împărtăşanie.

Totuşi mulţi dintre noi ne putem întreba nedumeriţi: cum a omorât Hristos moartea, când constatăm cu durere că „oamenii de astăzi sunt mai muritori decât erau oamenii din trecut“? Cum a sfărâmat Domnul iadul, când suferinţele, lipsurile şi răutăţile oamenilor, înmulţindu-se neîncetat, revelează mai degrabă aspectul de iad al lumii, decât cel de Împărăţie a lui Dumnezeu? Ce înseamnă „începătura altei vieţi veşnice“,când creştinii – cei dintâi părtaşi la viaţa cea nouă în Hristos – dau lumii mai degrabă o mărturie contrară prin lipsa lor de iubire şi dezbinările dintre ei, prin transformarea credinţei în ideologie sau în „mijloc de câştig“ (vezi I Tim. 6, 3-5)? Realitatea tragică a lumii creştine de astăzi este piatră de poticnire atât pentru creştinii înşişi, care se înstrăinează tot mai mult de Biserică, pierzându-şi credinţa sau îngroşând rândul sectelor, cât şi pentru necreştini sau necredincioşi, care aşteaptă să vadă la creştini tocmai ceea ce lipseşte lumii, adică iubirea, înţelegerea, într-ajutorarea, optimismul… Cu alte cuvinte, un alt mod de viaţă, fondat pe modelul treimic al comuniunii de dragoste între toţi oamenii.

 

Iubiţi credincioşi,

Această realitate dureroasă ar putea să ne facă şi pe noi să ne îndoim în credinţă, dacă n-am avea o cât de mică experienţă personală a întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Credinţa creştină nu este teorie sau filozofie despre Dumnezeu, nici doar obiceiuri sau tradiţii primite de la înaintaşi; ea este prin excelenţă întâlnire personală cu Hristos Domnul. Această intimitate cu Mântuitorul se realizează, mai ales, în rugăciunea curată, făcută nu numai cu mintea, ci şi cu inima sau, cum ne învaţă sfinţii nevoitori, cu „mintea coborâtă în inimă“, adică cu „mintea unită cu inima“. Căci inima omului este „sfânta sfintelor“ în care locuieşte Dumnezeu. Cine se roagă astfel, se uneşte treptat cu Hristos devenind „un singur duh cu El“ (cf. I Cor. 6, 17). Mintea şi simţirea lui vor fi înnoite, încetul cu încetul, de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în el, astfel încât, omul devine o făptură nouă. „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“, zice Sf. Ap. Pavel (II Cor. 5, 17). Sf. Scriptură vorbeşte adeseori despre „omul cel vechi“, care se strică cu patimile şi cu poftele amăgitoare ale acestei lumi, în opoziţie cu „omul cel nou“, făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului (Efes. 4, Col. 3). Iar semnul înnoirii în Hristos este libertatea de care se bucură fiii lui Dumnezeu, adică dragostea. Căci a fi liber înseamnă să iubeşti. i numai cel ce iubeşte este liber: „Adevărat vă spun vouă: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“ (In. 8, 34). Cine trăieşte în Hristos, acela iubeşte ca şi Hristos. Fără condiţii şi fără limită. Iar iubirea se face în el izvor de cunoaştere şi înţelegere. Dar nu o cunoaştere abstractă, pur raţională, care îngâmfă (I Cor. 8, 1), ci o cunoaştere existenţială, duhovnicească. El ştie din propria sa experienţă că dragostea adevărată este întotdeauna împreunată cu suferinţa, deci crucificată ca şi dragostea lui Hristos. Cu cât iubeşte cineva mai mult şi mai curat, cu atât va fi mai neînţeles şi prigonit. Adevărata dragoste se verifică în focul suferinţei. Dar tocmai această suferinţă ne adânceşte în taina existenţei şi devine mântuitoare, liberatoare. Astfel înţelegem că în faţa libertăţii omului, atotputernicia lui Dumnezeu devine vulnerabilitate fără limite a dragostei Sale. Căci Dumnezeu nu poate sili pe nimeni să-l iubească sau să facă binele. El nu poate să oprească răul din lume fără se suprime libertatea omului. El poate doar să convingă pe om – dacă vrea să se lase convins – să urmeze propriul Său exemplu. Dumnezeu „coboară“ în lume, în suferinţă, în răutatea omului, în moarte, în iad… şi prin Cruce şi Înviere le umple de lumină. Dumnezeu se lasă pe mâna ucigaşilor Săi pentru a-i convinge de dragostea Sa şi a-i putea astfel învia. Dacă în libertatea cu care a fost creat, omul poate părăsi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe om, cu care S-a unit pentru totdeauna în Hristos. Oricine şi oricând poate repeta strigătul tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta“, convins de dumnezeirea lui Hristos şi să înceapă o viaţă nouă.

Astfel, înţelegem că tot ceea ce este rău în lumea aceasta, precum şi moartea sunt consecinţa înstrăinării oamenilor de Dumnezeu şi a înmulţirii păcatelor şi fărădelegilor. Dacă „oamenii de astăzi sunt mai muritori decât erau oamenii din trecut“, aceasta pentru că ei sunt indiferenţi la nemurirea pe care le-o oferă Hristos prin Învierea Sa. „Murim numai dacă vrem să murim“, a zis cineva (Goethe). Dacă iadul, pe care L-a sfărâmat Domnul prin Învierea Sa, reapare în lume, este pentru că „dragostea multora s-a răcit“ (Mt. 24, 12). Pentru că iadul nu există decât acolo unde nu este dragoste, adică acolo unde nu este Dumnezeu. Totul ţine de atitudinea omului faţă de Dumnezeu, de credinţa sau necredinţa lui.

 

Iubiţi credincioşi,

Moartea şi Învierea Domnului sunt realităţi mistice de o permanentă actualitate. În botez, noi am primit deja harul (puterea) de a muri şi a învia împreună cu Hristos pentru a putea fi liberi de păcat şi de moarte. Sf. Ap. Pavel zice: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat împreună cu El, în moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 3-4). Or Taina Botezului trebuie mereu actualizată prin efortul nostru de luptă împotriva păcatului şi deprinderea virtuţilor, pentru ca, în cele din urmă, să devenim cu totul morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Cei ce ne-am pregătit pentru Învierea Domnului cu post şi rugăciune înmulţită, cu mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sf. Taine, putem astăzi cânta cu autorul sfânt: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuşi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta“ (Canonul Învierii, Cântarea 3). Căci astăzi simţim cu adevărat că suntem făpturi noi; simţim cum puterea Învierii copleşeşte de bucurie sufletele noastre şi le dă curajul de a sta împotriva tuturor răutăţilor lumii acesteia, cu convingerea nestrămutată că biruinţa finală aparţine lui Hristos şi nouă, care suntem ai lui Hristos. De aceea să ne rugăm împreună:

Doamne, fă-mă instrument al păcii Tale,

ca să aduc iubire, acolo unde este ură;

să aduc iertare, acolo unde este insultă;

să împac, unde este vrajbă;

să spun adevărul, unde este minciuna;

să aduc credinţă, unde ameninţă îndoiala;

să trăzesc nădejdea, unde chinuie deznădejdea;

să aprind lumină, unde domneşte întunericul;

să aduc bucurie, unde-i întristare.

Doamne, ajută-mă în strădanie ca,

nu eu să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nu eu să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nu eu să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Căci, cine se dăruieşte, acela primeşte;

cine pe sine se uită, acela se regăseşte;

cine iartă, aceluia i se iartă;

şi cine moare, acela trăieşte în veşnicie.

Cu aceste gânduri, izvorâte din inimă, Vă îmbrăţişez părinteşte pe toţi, dorindu-Vă să petreceţi Sfintele Sărbători în pace şi cu sănătate.

„Binecuvântarea Domnului să fie peste noi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii, vecilor“. Amin!

 

Al vostru, de tot binele doritor şi pururea rugător către Domnul, Biruitorul morţii,

 

+Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit