Pastorală Paști 1999
Cruce şi Înviere
Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Întâmpinându-vă pe fiecare şi pe toţi împreună cu salutul pascal „Hristos a înviat!“, Vă rog să deschideţi larg porţile inimii şi să primiţi acest cuvânt de învăţătură pe care vi-l adresez cu dragoste părintească şi cu credinţa că el va aduce o rază de lumină şi mângâiere în sufletul fiecăruia. Pentru aceasta mă rog Mântuitorului Iisus Hristos să ne însoţească şi pe noi, astăzi, în ziua Învierii Sale, ca pe cei doi apostoli (Luca şi Cleopa) pe drumul Emausului şi să ne tâlcuiască El Însuşi Scripturile, pentru ca ascultându-L cu inima arzând să ne împărtăşim de dumnezeiasca Sa lumină şi putere (cf. Lc. 24).
Pentru noi cei credincioşi, cuvintele Domnului din Sfintele Scripturi sunt „duh şi viaţă” (In. 6, 63). Ele sunt „mai de preţ decât mii de comori de aur şi de argint” (Psalm 117, 103). Prin citirea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu ne împărtăşim de puterea lui. Sf. Apostol Pavel ne spune că „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tot celui ce crede“ (Rom. 1, 16). De aceea, când suntem mâhniţi şi împuţinaţi sufleteşte este suficient să deschidem Sf. Scriptură, îndeosebi Evangheliile şi să citim cu evlavie câteva versete. Lumina lui Hristos va lumina imediat întunericul din noi, ceaţa îndoielilor se va risipi, iar nădejdea izbăvirii din încercare ne va da puterea şi curajul să continuăm lupta împotriva răului până la biruinţa finală.
Astăzi, Vă chem să medităm împreună la cele şapte rostiri ale Mântuitorului Iisus Hristos răstignit pe cruce, deci în momentele supremei încercări, pe care El a primit-o de bună voie pentru mântuirea noastră. Joi seara, la slujba Sf. Patimi am văzut cu ochii credinţei înfricoşatul tablou al Răstigniri: Pe culmea Golgotei, Hristos răstignit între doi tâlhari, la picioarele Crucii, Maica Domnului înlăcrimată şi Sf. Ioan Apostolul şi Evanghelistul, alături soldaţii romani trăgând la sorţi pentru cămaşa Mântuitorului, iar mulţimile perindându-se, unii hulindu-L, alţii compătimindu-L.
1. Primele cuvinte ale Domnului pe Cruce sunt o rugăciune de iertare a celor ce-L răstigneau:„Părinte, iartă-le că nu ştiu ce fac!“ (Mt. 23, 34). Tulburătoare rugăciune pentru cei ce nu au duhul lui Hristos! Crucea este expresia supremei iubiri. Hristos ne-a iubit până la capăt, adică până la moarte. Şi pentru că ne-a iubit ne-a şi iertat. Numai cel ce iubeşte, poate ierta, iertarea fiind un atribut al dragostei. Rugăciunea Mântuitorului „Părinte, iartă-le că nu ştiu ce fac!”, priveşte în egală măsură pe cei ce L-au răstignit acum două mii de ani ca şi pe toţi cei ce-L răstignim mereu răstignind iubirea lui Dumnezeu manifestată în noi şi în semenii noştri. Orice izbucnire de ură, orice mânie, orice vrăjmăşie, fie şi numai indiferenţa faţă de semenul aflat în nevoie, înseamnă, pe plan spiritual, crucificarea iubirii, răstignirea lui Hristos. Iar Hristos se roagă neîncetat pentru noi „Părinte, iartă-le că nu ştiu ce fac!” Creştinismul este religia iubirii supreme, a iubirii desăvârşite, pentru că el ne cere iubirea tuturor, inclusiv a vrăjmaşilor. „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Doar şi păgânii fac acelaşi lucru. Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe ei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44-47). De aceea, Sf. Siluan Atonitul spune: „Cel ce nu iubeşte pe vrăjmaşul său nu se poate numi creştin”. Să ne rugăm deci Domnului înviat din morţi ca să ne dea şi nouă puterea de a iubi pe toţi oamenii, inclusiv pe cei ce ne urăsc.
2. A doua rostire a Domnului pe Cruce s-a adresat tâlharului pocăit, răstignit de-a dreapta Sa, care se ruga: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” – „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”, a fost dumnezeiescul răspuns. Primul care intră în rai este deci un tâlhar. Însă un tâlhar pocăit. „O clipă poate să fie un timp, iar o suspinare poate să fie o rugăciune”, ne-a scris nouă, românilor din Diaspora, Părintele Arsenie Papacioc. Într-adevăr, o străfulgerare de adevăr care ne face să înţelegem deşertăciunea vieţii petrecute în păcat şi un suspin adânc de regret poate să schimbe totul în viaţa noastră. Raiul se instalează în inimă, iar omul renaşte la viaţa cea de sus. Exemplul tâlharului mântuit ne învaţă că pocăinţa este posibilă până în clipa morţii, dacă ea nu este amânată cu bună ştiinţă. Căci amânarea pocăinţei, adică a întoarcerii la Dumnezeu este una din cele mai subtile ispite ale diavolului prin care acesta pierde pe mulţi. La ieşirea cu Sf. Daruri, când preotul pomeneşte pe ctitorii şi binefăcătorii bisericii, să ne rugăm şi noi împreună cu tâlharul: „Pomeneşte-mă Doamne întru Împărăţia Ta!”
3. „Femeie, iată fiul tău”. „Iată mama ta” (In. 19, 26). Este a treia exprimare a Mântuitorului pe cruce, adresată Maicii Sale şi ucenicului iubit Ioan. Ca fiu ascultător şi cinstitor de părinţi, Iisus se îngrijeşte de soarta Mamei Sale, rămasă singură, pe care o încredinţează ucenicului Ioan. Această încredinţare are însă valoarea unui testament universal: Toţi ucenicii lui Hristos, toţi cei ce cred în El şi-L iubesc, o primesc de Mamă duhovnicească pe Maica Domnului. Noi toţi suntem fiii Maicii Domnului, la care putem apela prin rugăciune în orice necaz, în orice strâmtorare. Cu credinţa că „rugăciunile Maicii mult pot spre îmblânzirea lui Dumnezeu, cea cu dreptate pornită asupra noastră”, pentru nenumăratele păcate pe care le săvârşim zilnic.
Să ne rugăm cu căldură Maicii Domnului, citind mai ales Paraclisul închinat ei, să-i urmăm exemplul de smerenie, ascultare şi curăţie şi să-i împlinim cuvântul pe care ni-l adresează tuturor: „Faceţi tot ceea ce El (Fiul Meu) v-a învăţat” (cf. Ioan 2, 5).
4. „Mi-e sete!“ (In 19, 28), a rostit, apoi, Mântuitorul, sfâşiat de durere şi sleit de putere fizică. În loc de apă, i se oferă oţet pentru a-i grăbi moartea. Dar setea Domnului pe cruce era şi mai profundă; era setea pentru mântuirea tuturor oamenilor. Destinul lumii se hotărăşte acum pe cruce, iar Hristos acceptă de bună voie, din iubire, să moară pentru noi pentru a ne libera de osânda păcatului şi a morţii. „Mi-e sete!“, înseamnă: mă sfârşesc, mor pentru mântuirea lumii. Este setea pricinuită de focul iubirii care se doreşte extinsă în inimile tuturor. De aceea, Hristos ne cere neîncetat: „Fiule, dă-mi inima ta!“ (Pilde 23, 26). Să i-o dăm fără rezerve, ca Celui care singur este vrednic de iubire nesfârşită.
5. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit!“ (Mt. 27, 46) este un strigăt de durere extremă, dar nu de disperare, pe care Mântuitorul îl adresează lui Dumnezeu cu sentimentul părăsirii. Deşi nedespărţit nici o clipă de Tatăl şi de Duhul Sfânt, Mântuitorul se identifică acum pe cruce cu noi oamenii, în momentele cele mai grele ale vieţii, când avem sentimentul că suntem părăsiţi de toată lumea, până şi de Dumnezeu. De câte ori n-am trecut mulţi dintre noi prin astfel de momente, vecine cu disperarea, când ne-am văzut singuri, părăsiţi de toţi, dezorientaţi, fără nici un ajutor… Clipe extreme care ne pot chinui zile, săptămâni sau chiar ani… Şi care pot reveni, mai ales, pe patul morţii, când omul face experienţa deşertăciunii acestei vieţi. Or, iată că aceste momente extreme ale vieţii au fost asumate de Mântuitorul pe cruce tocmai pentru ca să nu fim singuri când trecem prin ele. Să avem, deci, credinţa nestrămutată că Hristos este cu noi, că El Însuşi a trecut înaintea noastră prin greutăţile prin care trecem noi şi că împreună cu El vom birui. Dar să nu contenim a cere ajutorul lui Dumnezeu: „Dumnezeule spre ajutorul meu i-a aminte, Doamne, ca să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te“ (Psalm 69, 1).
6. „Săvârşitu-s-a“ (In. 19, 30) a rostit Mântuitorul înainte de a-şi da duhul. „Lucrul pe care mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Acum proslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea“ (In. 17, 4-5). Planul lumii a fost realizat şi de aceea Domnul poate să spună:
7. „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!“ (Lc. 23, 46). După 33 de ani petrecuţi pe pământ, Mântuitorul se întoarce la Tatăl de la Care a ieşit şi pe Care L-a făcut cunoscut lumii. Dacă naşterea în Betleem s-a petrecut în cea mai mare taină, moartea Domnului are loc în văzul lumii. Stihiile înseşi participă la ea: soarele se întunecă, pământul se cutremură… Cu toate acestea, lumea nu pricepe mai nimic. Dimpotrivă, moartea Mântuitorului lasă impresia înfrângerii totale: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască“ (Mt. 27, 42). Dar minunea se petrece a treia zi, însă în taină, ca toate minunile. Hristos rupe peceţile morţii şi ieşind din mormânt biruitor se arată Maicii Domnului şi femeilor mironosiţe, zicându-le: „Bucuraţi-vă!“, iar apoi apostolilor, pe care îi binecuvintează cu cuvintele:„Pace vouă!“.
Iubiţii noştri fii sufleteşti,
Cu aceste cuvinte: „Bucuraţi-vă!“şi„Pace vouă!“ ni se adresează şi nouă astăzi Mântuitorul Iisus Hristos, prezent între noi, deşi nevăzut, ca şi acum două mii de ani. Să ne bucurăm de Sf. Paşti şi să facem bucurie şi altora. Să nu lăsăm niciodată ca mâhnirea să pună stăpânire peste noi, indiferent prin ce necazuri am trece, ci să ne întoarcem mereu la Hristos, rugându-ne şi alergând la biserică cu credinţa nestrămutată că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“ (Mc. 9, 23).
Să căutăm, de asemenea, pacea cu noi înşine, cu cei din familie şi cu toţi oamenii, ascultând de îndemnul Sf. Apostol Pavel care zice: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din mărire deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filip. 2, 3). Astfel, „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte, va păzi inimile şi cugetele noastre în Hristos Iisus“ (Filip. 4, 7).
Mulţumindu-vă pentru jertfelnicia cu care răspundeţi la chemarea Adunării eparhiale pentru cumpărarea bisericii de la Nürnberg pe seama Mitropoliei, care să fie loc de rugăciune neîncetată şi centru spiritual românesc în Germania, Vă împărtăşesc binecuvântarea Domnului tuturor şi Vă încredinţez de rugăciunea mea fierbinte către Hristos cel înviat.
Hristos a înviat! şi Sărbători fericite!
+ Serafim
Arhiepiscop şi Mitropolit