Pastorală Paști 2010

„Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” ( Matei 28, 19).

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm astăzi şi dăm slavă Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem la marele Praznic al Învierii Domnului după ce ne-am ostenit în timpul Postului să-L însoţim pe Mântuitorul pe drumul Golgotei, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, ca şi prin străduinţa de a deveni mai buni. De fapt toată viaţa creştină este o străduinţă neîncetată de a deveni mai buni, adică mai apropiaţi de Dumnezeu şi de semenii noştri. Astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne răsplăteşte osteneala postului prin bucuria Învierii Sale care se revarsă în sufletele noastre din minunatele cântări ale Sf. Paşti ca şi din atmosfera plină de har a bisericii. Vestirea Învierii prin strigătul, repetat de nenumărate ori: „Hristos a înviat – Adevărat a înviat”- care este mărturisirea cea mai concentrară a credinţei creştine – întăreşte în noiconvingerea că viaţa noastră are un sens superior, care este tocmai învierea; ne încredinţează că nu suntem abandonaţi stihiilor acestei lumiişi că nu suntem niciodată singuri, chiar şi atunci când ne părăsesc oamenii, pentru că Hristos Cel înviat este cu noi în toată vremea şi în tot locul.

Înainte de a se înălţa la cer, de pe muntele Sionului, la patruzeci de zile după învierea Sa din morţi, Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor Săi, zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 18-20). Sfântul Evanghelist Marcu confirmă deja împlinirea acestei făgăduinţe zicând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, pornind, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau. Amin (16, 19-20). Desigur că ucenicii Mântuitorului au crezut în făgăduinţa Domnului că va fi cu ei în toate zilele, chiar dacă nu mai era trupeşte pe pământ, cum a fost până la Înălţare. Iar credinţa apostolilor şi rugăciunea lor către Domnul Cel înviat făceau într-adevăr ca Mântuitorul să fie cu ei şi să lucreze împreună cu ei.

Dar făgăduinţa Domnului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”, nu se referănumai la Sf. Apostoli, ci şi la urmaşii lor care sunt în primul rând episcopii, apoi preoţii şi diaconii ca şi toţi credincioşii Bisericii care formează împreună poporul lui Dumnezeu. Tot ce a făgăduit Dumnezeu în Sfintele Scripturi se adresează tuturor celor ce cred în El. Aşadar şi nouă celor ce ne străduim să credem în El.Spun că ne străduim să credem, pentru că a crede cu adevărat în Dumnezeu nu este lucru uşor. „Nu oricine îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt 7, 21). Credinţa presupune angajarea constantă în împlinirea voii lui Dumnezeu, adică a poruncilor lui Dumnezeu care ne-au fost date pentru creşterea noastră duhovnicească şi pentru a ne feri de degradarea spirituală şi fizică.Într-adevăr cei ce nu respectă poruncile lui Dumnezeu ajung curând să fie stăpâniţi de diferite patimi pe care Sf. Scriptură le numeşte „faptele trupului”. Acestea sunt: adulterul, desfrânarea, ura, vrajba, cearta, uciderea (avortul), beţia, lăcomia…(cf. Gal 5, 19), la care putem adăuga astăzi necredinţa sau indiferenţa religioasă, ferirea de a avea copii, drogurile, fumatul  etc.. Aceste păcate şi patimi îl degradează pe om şi-l distrug, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.

Înţelegem deci că Mântuitorul Iisus Hristos, înviat din morţi, Care „are toată puterea în cer şi pe pământ”, este prezent şi lucrător în toate zilele în viaţa celor cu adevărat credincioşi, adică a celor care se străduiesc zi de zi să împlinească poruncile lui Dumnezeu, care se feresc de păcate şi fac binele, a celor care se roagă constant, acasă şi la biserică, a celor ce postesc şi duc o viaţă cumpătată în toate, îngrijindu-se de mântuirea lor mai mult decât orice în lumea aceasta: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”, zice Mântuitorul, Iisus Hristos. Cât de mult s-ar uşura viaţa noastră dacă am împlini cu adevărat aceste cuvinte ale Domnului! Căci atunci ne-am încrede mai mult în Dumnezeu, decât în puterile proprii, ne-am ruga mai mult, am fi mai râvnitori spre cele sfinte, am căuta mai des biserica, iar Dumnezeu ne-ar răsplăti însutit cu darurile Sale duhovniceşti, adică pacea inimii, liniştea şi echilibrul sufletului…, care sunt mai preţioase decât toate bogăţiile lumii, dar şi cu bunurile materiale de care avem nevoie pentru viaţa de zi cu zi. Dumnezeu face adevărate minuni cu cei ce-şi pun nădejdea în El.

 

Iubiţi credincioşi,

După înălţarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos continuă să rămână în lume atât duhovniceşte, în inimile celor ce cred în El şi se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu, cât şi în mod fizic, prin Trupul şi Sângele Său pe care ni le-a lăsat spre mâncare şi băutură în Taina Euharistiei sau a Sfintei Liturghii. De fapt aceste două moduri de prezenţă permanentă a Domnului în lume corespund naturii noastre umane, care este atât spirituală cât şi materială. Noi avem nevoie de Dumnezeu în tot momentul, căci „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Cu alte cuvinte viaţa noastră atârnă în tot momentul de Dumnezeu, chiar dacă nu suntem conştienţi de aceasta. Omul credincios se străduieşte însă să conştientizeze prezenţa permanentă a Domnului în inima şi viaţa sa, rugându-se zilnic, repetat, acasă, la lucru, în călătorie, în orice vreme şi în orice loc. Pretutindeni unde se află, credinciosul rosteşte rugăciuni scurte, potrivite cu nevoile momentului, chemând din inimă ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne răspunde în chip minunat, prin încurajarea şi mângâierea din suflet, prin îmblânzirea vrăjmaşilor, prin sporul lucrului…Totodată credinciosul adevărat ştie că nu poate fi creştin de unul singur, fără legătura sa strânsă şi permanentă cu Biserica, adică cu obştea celorlalţi credincioşi. Mântuitorul a instituit Biserica tocmai pentru a aduna laolaltă pe toţi cei ce cred în El şi a-i hrăni cu Trupul şi Sângele Său, pentru ca toţi să fie una. Ţelul vieţii creştine este tocmai refacerea comuniunii oamenilor, distrusă de păcat, apropierea lor, armonia dintre ei. Nimic nu iubeşte mai mult Dumnezeu ca apropierea dintre oameni, dragostea şi armonia dintre ei, care trebuie să fie realităţi de fiecare zi în familie, în Biserică şi în societate.Unde nu este armonie şi pace, acolo nu poate fi Duhul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Părinţii Bisericii spun într-un glas că nimeni nu se mântuieşte singur, izolat de semenii săi, în mod egoist, ci ne mântuim toţi în obştea Bisericii, împreună cu ceilalţi credincioşi, cu ajutorul şi cu rugăciunea lor şi a sfinţilor. De aceea participarea la slujbele Bisericii, şi în primul rând la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, este fundamentală pentru credincios. Nicăieri nu este mai prezent Dumnezeu şi mai apropiat de credincioşica în Sfânta Biserică în care ne rugăm împreună pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi în care ne împărtăşim cuTrupul şi Sângele Domnului pentru ca să avem viaţă întru noi. Să repetăm şi să subliniem că cei care cred că pot fi credincioşi şi fără să participe la Sf. Liturghie, fără să se spovedească şi fără să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, sau că este suficient să te rogi acasă, neglijând rugăciunea Bisericii, se înşeală amarnic. Nu este rătăcire mai mare ca aceea să crezi că n-ai nevoie de Biserică, de Sfintele ei Taine, care au fost lăsate de Dumnezeu tocmai pentru viaţa şi mântuirea oamenilor: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. TrupulMeu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură”(Ioan 6, 53-55).

De aceea să preţuim mai mult ca orice Biserica, să participăm cu evlavie în fiecare duminică la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi să ne împărtăşim cât mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Dacă facem aceasta o să constatăm cât de aproape este Dumnezeu de noi pentru că şi noi suntem aproape de El; cât de multă îndrăzneală avem în rugăciunea noastră, cum viaţa noastră ni se înseninează încât vom vedea mai mult binele în jurul nostru decât răul şi vom trăi în pace în familie şi cu toţi semenii noştri.

 

Iubiţi credincioşi,

Pe lângă cele două moduri de prezenţă ale lui Dumnezeu în viaţa noastră, amintite mai înainte, şi anume cel duhovnicesc, din inima noastră şi cel fizic, sub forma pâinii şi a vinului euharistic care prin rugăciunea preotului şi credincioşilor la Sfânta Liturghie devin Trupul şi Sângele Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos este prezent cu deosebire în cei săraci, în cei flămânzi şi însetaţi,în cei bolnavi, în cei închişi ca şi în toţi cei ce suferă într-un fel sau altul.

Din Sf. Evanghelie de la Matei, cap. 25 ştim căla judecata din urmă, când ne vom prezenta cu toţii în faţa Dreptului Judecător, vom fi întrebaţi în primul rând de binele pe care l-am făcut semenilor noştri cu care Hristos Domnul se identifică: „…flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Tot binele pe care-l facem semenilor noştri când se află în necaz şiîn durere, îl facem de fapt Mântuitorului Hristos Însuşi: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40). Şi în funcţie de binele pe care l-am făcut sau pe care nu l-am făcut, ne vom mântui sau ne vom osândi, vom moşteni împărăţia cerurilor sau vom pieri în focul cel veşnic. Capitolul 25 de la Sf. Evanghelist Matei care descrie judecata din urmă ar trebui citit zilnic pentru a ne aminti mereu de datoria de a fi buni şi a face numai bine cât trăim pe pământ. Căci făcând întotdeauna bine semenilor noştri, chiar şi celor care ne răsplătesc cu rău, vom primi răsplată de la Dumnezeu şi aici pe pământ şi în cer.Viaţa este prea scurtă pentru ca s-o petrecem în ură sau gândind egoist numai la noi înşine. Viaţa îşi găseşte toată frumuseţea ei atunci când suntem buni şi generoşi ca Dumnezeu, când ne bucurăm de bucuria semenilor şi când ne întristăm împreună cu ei. Dacă-L avem cu adevărat pe Domnul Hristos în inima noastră, atunci vom fi buni ca Dumnezeu, Care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Mt 5, 44). Atunci vom avea mereu pace şi bucurie în inimă care sunt semnul creştinului adevărat. Să ne străduim deci să facem numai bine în viaţa noastră, să-L iubim pe Dumnezeu şi să-i iubim pe semenii noştri! Să-i iubim nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, adică cu ajutorul nostru concret, în aceste vremuri de mare încercare datorită catastrofelor naturale din diferite părţi ale lumii, cât şi crizei financiare şi economice!

Punându-vă la suflet aceste cuvinte de învăţătură cu nădejdea că ele vor rodi însutit în inimile Voastre, Vă binecuvântez pe toţi în numele Domnului Cel înviat şi Vă fac cele mai calde urări de sănătate împreună cu salutul pascal: Hristos a înviat şi Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul, Biruitorul morţii !

Mitropolitul Serafim