Perioada Penticostarului sau vremea bucuriei de pe urma nevoinței

În înțelepciunea lor de la Duhul Sfânt, Părinții Bisericii au rânduit ca anul bisericesc să fie împărțit, din punctul de vedere al conținutului slujbelor celor șapte Laude (Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI și Ceasul IX), în trei Perioade : a Octoihului, de la Duminica tuturor Sfinților până la Duminica Vameșului și a Fariseului (35 de săptămâni), a Triodului, de la această Duminică până la Duminica Învierii (10 săptămâni) și a Penticostarului, de la Duminica Învierii până la Duminica Tuturor Sfinților (7 săptămâni). Cum vedem, aceste Perioade sunt determinate de cele două mari Sărbători, Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh care le imprimă un caracter specific : față de perioada Octoihului, perioada Triodului are un duh de adâncă pocăință și nevoință, iar perioada Penticostarului unul de bucurie.

De ce Părinții au rânduit aceste Perioade după cele două mari Sărbători ? Pentru că Învierea Domnului, prin care El a biruit moartea și a adus lumii bucuria mântuirii este piatra de temelie a credinței creștine și miezul predicii Apostolilor și a urmașilor acestora, episcopi și preoți, iar Pogorârea Sfântului Duh întemeiază Biserica și actualizează în ea neîncetat, prin Sfintele Taine și celelalte slujbe, lucrarea mântuirii în fiecare generație și în fiecare credincios. Sfântul Duh este cel ce lucrează totul în toți și în toate ! Ca Dătător de viață și Vistier al bunătăților (al harului), El conduce lumea pe căi nebănuite, adeseori prin suferințe și încercări, la mântuire. Lucrarea Lui în oameni și în lume este atât de mare și de importantă încât Părinții Bisericii spun că: «totul este har». În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice : « în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi : este darul lui Dumnezeu » (Efeseni 2,8). Și tot el spune : « Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință »  (Filipeni 2, 13) Dar aceiași Părinți îndeamnă mereu: «dă-ți sângele pentru ca să primești harul», cuvinte inspirate din Epistola către Evrei: « În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge » (12, 4).

Viața creștină este deci o împletire misterioasă între aceste două realități paradoxale : « totul este har » și « dă-ți sângele pentru ca să primești harul » ! Dacă nu conștienzăm că totul este har, vom crede că ceea ce realizăm în viața noastră de de zi cu zi este rezultatul muncii noastre și că ceea ce se petrece cu noi, cu familia noastră și cu lumea, în general, se datorează întâmplării sau hazardului. Pentru noi creștinii însă nu există întâmplare, nici hazard ! « Nimic nu este întâmplător, ci totul proniator », repeta mereu Părintele Constantin Galeriu.  « La voi și perii capului vostru toți sunt numărați » (Matei 10, 30). Și « Fără de Mine nu puteți face nimic » (Ioan 15,5). Convingerea nestrămutată că totul este har, deci, că totul se petrece cu voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu, spre binele nostru, ne dă curaj și putere să ne ducem crucea necazurilor și încercărilor pe care fiecare o avem de purtat, zi de zi. În acest sens, Sfântul Apstol Pavel ne încredințează că : « Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El» (Romani 8, 28). Deasemenea, convingerea că totul este har sporește în noi smerenia, virtute fundamentală a creștinului fără care nu putem plăcea lui Dumnzeu, nici măcar oamenilor.

Pe de altă parte, trebuie să avem mereu în vedere faptul că harul pe care-l primim neîncetat de la Dumnezeu este exigent și pretinde împreuna noastră lucrare cu el. « Căci noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem » (I Corinteni 3, 9). Dumnezeu nu lucrează nimic fără voia și fără participarea noastră. Altfel ne-ar încălca libertatea. Dumnezeu a sădit în firea noastră tinderea spre comuniunea cu El și cu semenii noștri; tinderea, de asemenea,  spre a face binele. Numai că păcatul pervertește în noi această tindere și o îndreaptă spre autonomia față de Dumnezeu și față de semeni. Acesta este egoismul, închiderea în sine și căutarea plăcerii proprii, în detrimentul semenilor pe care nu-i mai percepem ca pe propriile noastre mădulare, ci ca pe o pradă de care profităm. În fond, lupta noastră cu păcatul este lupta împotriva egoismului, renunțarea la voia proprie și ascultarea de Dumnezeu Care ne vorbește prin glasul conștiinței, al Scripturilor, al evenimentelor din viața noastră și din viața lumii și, mai ales, prin glasul unui duhovnic experimentat. Lupta cu egoismul nu este ușoară pentru că păcatul este înrădăcinat adânc în firea noastră. „Eu însumi m-am făcut idol”, se spune în Canonul Sf. Andrei Croteanul. Pentru ca să demolăm idolii din noi trebuie să ne luptăm, cu adevărat, până la sânge. Dar în această luptă nu suntem singuri. Harul lui Dumnezeu este neîncetat cu noi. El ne susține. El ne ridică de câte ori cădem. El ne dă putere și curaj să ne luptăm până la capăt. Și tot el, și numai el, biruie în cele din urmă păcatul în noi.

După cele șapte săptămâni de rugăciune și nevoință din timpul Postului mare, iată acum ne bucurăm de biruința Domnului care este și biruința noastră. Dacă ne-am nevoit în perioada Triodului ca să ne ușurăm de povara păcatului, iată acum culegem roadele luptei noastre.

Mitropolitul Serafim