România, de la împlinirea idealului național la integrarea europeană
Prelegere susținută de prof. dr. George Enache în parohiile Leipzig, Hannover, Nürnberg și Chemnitz cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918.
Cu prilejul marilor evenimente din viața familiilor noastre (botezul copiilor, căsătoria sau însoțirea pe ultimul drum al celor dragi) obișnuim să chemăm preotul, care aduce binecuvântarea și mângâierea lui Dumnezeu asupra noastră. La fel, preotul era prezent când poporul se afla în primejdie, dar și când acesta triumfa. De mai bine de 200 de ani, în anumite momente, istoricul a împrumutat din atribuțiile preotului, fiind chemat să vorbească înaintea oamenilor, pentru a le reaminti, cu prilejul celebrării unor mari evenimente din istorie, cine au fost, cine sunt și încotro se îndreaptă.
Acest rol al istoricului în spațiul public s-a definit într-o Europă care se afla în căutarea dreptății sociale. Din secolul al XVII-lea, în Europa au loc permanent revoluții, prin care se caută împlinirea aspirațiilor de prosperitate, dreptate și echitate socială, nu în veșnicie, ci în istorie, aici și acum. Europa democratică și prosperă de azi este rezultatul acestor lungi frământări și căutări. Unul din momentele importante din istoria Europei îl reprezintă revoluțiile care au zguduit întregul continent la 1848. La acea vreme, lupta pentru dreptate socială se desfășura în numele lui Iisus Hristos, văzut ca „primul revoluționar”, cel care, prin Evanghelia sa, a promis lumii întregi „dreptate și frăție”. Însă, în anumite părți ale Europei, lupta socială s-a combinat și cu lupta națională, deoarece, la acea vreme, pe continent se aflau numeroase popoare asuprite, a căror identitate era în permanență amenințată.
Cazul poporului român este exemplar. La începutul veacului al XIX-lea, românii trăiau împărțiți în două mici principate, aflate sub suzeranitate otomană. Moldova și Muntenia deveniseră terenul de confruntare între muribundul Imperiu Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus. Erau mereu secătuite de bogății, mereu ocupate, pustiite de armate, de foamete și de epidemii. Mărturiile din epocă sunt cutremurătoare. Oamenii fugeau care încotro, pentru a scăpa de o viață plină de chinuri. Alte teritorii românești se aflau sub directa stăpânire a celorlalte două imperii. Din punct de vedere al siguranței personale, lucrurile stăteau mai bine, însă, pe aceste teritorii, în care românii formau populația majoritară, existau numeroase discriminări la adresa românilor. În Basarabia ocupată la 1812 de Imperiul Rus, s-a început o politică masivă de colonizare cu elemente străine, astfel încât structura etnică a teritoriului să fie schimbată. De asemenea, limba rusă a fost impusă în școli și administrație, iar utilizarea limbii române era combătută. Limba română era limba oamenilor needucați, a țăranilor fără știință de carte și era rușinos să o folosești în mediile cultivate.
În Transilvania, o lungă și complicată evoluție istorică transformase poporul român într-un popor de țărani aserviți (iobagi), lipsiți de orice drepturi politice, un popor tolerat, care nu avea nici un cuvânt de spus în viața politică a țării. Ocupația provinciei de către Habsburgi a deschis drumul unei lungi și extrem de anevoioase afirmări a românilor ca identitate proprie, cu drepturi egale cu ale celorlalte popoare care locuiau provincia. Mai întâi, a fost cerința ca românii ortodocși să se unească cu biserica Romei, liderii religioși uniți români urmând a primi unele drepturi politice. Acești lideri, dintre care cel mai important este episcopul Inochentie Micu, a înțeles să folosească drepturile câștigate pentru a trimite tineri la studii în Apus, iar acești tineri au format vestita Școală Ardeleană. Ei au arătat că de la Tisa la Nistru trăiește un singur popor, care vorbește o limbă unitară, limba română și pentru ca românii să nu se simtă inferiori vecinilor, datorită statutului lor social și politic, ei au insistat pe originea latină a românilor, pe faptul că suntem urmașii Romei, cel mai vestit imperiu din istorie. De aceste lucruri vorbiseră și cronicarii din secolul al XVII-lea, din Moldova și Muntenia, însă textele lor se adresau unei elite restrânse. În Transilvania, ideea este transformată în cântec popular: „Dacă tatăl tău a fost cioban/Bunicul tău a fost Traian”, fiind răspândită în rândurile întregului popor. Treptat, se face trecerea de la popor la națiunea română, adică la o comunitate care nu este doar conștientă că vorbește aceeași limbă și are aceleași obiceiuri, dar își dorește să aibă un destin comun, care înseamnă afirmare economică, socială și politică. Reformele împăratului Iosif al II-lea, făcute după răscoala lui Horea, marile schimbări petrecute în Transilvania după 1848, în care un rol eminent l-a avut marele mitropolit Andrei Șaguna, care a restabilit ierarhia ortodoxă română pentru românii transilvăneni care nu doriseră unirea cu Roma. Din acel moment, cele două biserici, cea ortodoxă și cea greco-catolică au devenit motoarele afirmării naționale a românilor din Transilvania.
Treptat, lucrurile se schimbau și în Moldova și Țara Românească. Și aici se formează o elită, formată în Apus, la marile școli din Franța și din spațiul german, care dorește să schimbe situația grea a celor două principate. Lupta avea un dublu scop: un scop național, de emancipare de sub dominația străină, dar și un scop social, de reformare a unei societăți înapoiate, dominată de sărăcie și injustiție. Acești oameni merg oriunde în Europa unde se află persoane dispuse să asculte reprezentații unui popor mic, aproape necunoscut, care adesea nu este văzut ca parte a Europei, ci a Orientului. Ar trebui scrise multe pagini despre eforturile acestor luptători, despre cum au mers să la spună intelectualilor și oamenilor politici din Apus că, la marginea de răsărit a Europei există un popor, urmaș al Romei, care cere să fie primit, cu drepturi depline, în lumea civilizată, trebuind să fie tratat cu respect, la fel ca și restul popoarelor europene. Asistăm la prima „integrare europeană” a românilor din epoca modernă.
Revoluția de la 1848 reprezintă momentul de maturizare a națiunii române. În toate provinciile românești avem o elită foarte conștientă de misiunea sa, care acționează unitar, iar poporul sprijină demersurile acestei elite. Era momentul trezirii dintr-o lungă letargie. Nu întâmplător, acum Andrei Mureșanu scrie poezia care azi este imnul României, „Un răsunet”, cunoscută mai ales pentru primele versuri: „Deșteaptă-te române!”. Prin această poezie, Mureșanu spune același lucru cu Alecu Russo care, în Cântarea României, făcea referire tot la un răsunet, la vocea lui Dumnezeu care proclama libertatea popoarelor, inclusiv pentru români: : „E vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii!… Duhul Domnului trece pe pământ!”. La fel, Nicolae Bălcescu, în „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, minunat omagiu adus voievodului care a unit pentru prima dată cele trei țări românești, vorbea de Dumnezeu care a proclamat libertatea pentru toate popoarele iar românii urmau să-și aibă, la rândul lor, locul lor sub soare, alături de celelalte națiuni.
Proiectele elaborate în timpul revoluției vorbesc de libertatea națională și de drepturi sociale, după modelul celor mai înaintate societăți apusene. Și atunci, ca și acum, se dorea o „țară ca afară”. Ostilitatea marilor puteri, precum și alte greutăți, au cristalizat în acea perioadă ideea necesității creării unui stat românesc, suveran și independent, care să facă reformele necesare pentru ca românii să poată trăi mai bine. Acest fapt îl exprima foarte clar Mihail Kogălniceanu, care spunea că crearea uni stat românesc este „cheia de boltă fără de care întreg edificiul național s-ar prăbuși”. Cu alte cuvinte, afirmarea națională și dezvoltarea socio-economică deveneau strâns legate de proiectul construirii unui stat care să apere interesele națiunii române, idee care era, la acea vreme, în deplină consonanță cu spiritul epocii.
Primul pas l-a reprezentat unirea, la 1859, a celor două principate, Moldova și Muntenia, sub conducerea principelui Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri, care controlau Europa și lumea la acele vremuri, au recunoscut în cele din urmă unirea și proclamarea statului România. În 1866 era adus pe tronul României principele Carol I de Hohenzollern. Într-o Europă dominată de mari dinastii regale și imperiale, înrudite între ele, era important pentru tânărul stat ca acesta să aibă în fruntea sa un reprezentant al acestor mari familii. Dinastia devine simbolul unității românești și garantul proiectului național român.
În 1877 România își declara independența față de Imperiul Otoman, independență consfințită prin luptă și recunoscută un an mai târziu, prin congresul de la Berlin. România independentă însemna o Românie egală în drepturi cu toate statele europene, care nu mai putea fi tratată ca un simplu teritoriu supus. Această nouă realitate a fost consfințită prin proclamarea regatului, în 1881.
La sfârșitul secolului al XIX-lea Europa părea că trece printr-o perioadă fastă, de necontenit progres. Însă, în spatele acestei „la Belle Epoque” se ascundeau mari frământări. Globul devenise prea mic, iar marile puteri se luptau pentru reîmpărțirea lui. Naționalismul căpăta accente radicale, popoarele dorind să revizuiască frontierele existente. Stânga politică se radicaliza. Criticând deopotrivă naționalismul și imperialismul, ea propunea unirea tuturor proletarilor și distrugerea „claselor exploatatoare”. În cele din urmă, butoiul cu pulbere explodează în 1914.
Toate părțile implicate au crezut că războiul se va termina repede. De fapt, s-a prelungit timp de patru ani și a generat 17 milioane de victime, distrugând aproape civilizația europeană. De aceea, a fost denumit „Marele Război”, unic în analele istoriei.
România avea un tratat de alianță (secret) cu Germania și Austro-Ungaria. Convocând un Consiliu de Coroană, regele Carol I a cerut oamenilor politici convocați să ia în considerație acest tratat însă, la acea vreme, relațiile dintre România și Austro-Ungaria erau extrem de tensionate, datorită politicii naționale duse de guvernul de la Budapesta. Din acest motiv, politicienii români n-au dorit să intre în război de partea Austro-Ungariei, ci a preferat deocamdată, ideea neutralității. Astfel, România a fost neutră timp de doi ani.
Dar, războiul făcea milioane de victime iar puterile implicate aveau nevoie de aliați. Pe de altă parte, opinia publică cerea ca România să folosească momentul pentru împlinirea idealului național: unirea tuturor românilor într-un singur stat. În cele din urmă, România a ales să se alieze cu Anglia, Franța și Rusia, acestea promițând că, în caz de victorie, vor da României teritoriile locuite de români din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. O minoritate a fost împotriva acestei alegeri, motivând că, astfel, se aliază cu principalul dușman, Rusia, care acționa sistematic pentru rusificarea românilor din Basarabia.
Intrarea României în război s-a făcut cu mare entuziasm, însă lipsa de coordonare cu aliații și marile deficiențe în organizarea și înzestrarea armatei au determinat ca România să cunoască o înfrângere catastrofală în campania din 1916. În memorialistica epocii sunt numeroase relatări despre modul iresponsabil în care unii oameni cu funcții au acționat în acel moment. Armatele germane, austro-ungare și bulgare ocupau mare parte a țării, inclusiv Bucureștiul, iar noul rege al României, Ferdinand, împreună cu guvernul, se retrage la Iași, regiunea Moldovei fiind singura neocupată.
În pofida originii sale germane, Ferdinand a rămas alături de poporul român, devenind Ferdinand cel Loial. Împreună cu regina Maria, primul ministru Ion I.C. Brătianu și principalii comandanți de oști a reușit, într-un timp record, cu ajutorul marilor puteri aliate să refacă armata română care rezistă eroic tentativelor germane de a ocupa și restul României, câștigând marile bătălii din vara anului 1917 (Mărăști, Mărășești și Oituz). Însă, în condițiile în care izbucnea revoluția bolșevică în Rusia, V.I. Lenin a încheiat pace cu Germania iar soldații ruși plecau pentru a lupta acasă, în războiul civil, România era obligată să încheie pace cu Puterile Centrale, o pace deosebit de grea, pe care regele Ferdinand nu a ratificat-o. În acele condiții dificile, s-a petrecut totuși un miracol. În condițiile destrămării Imperiului rus, românii din Basarabia, care, în ciuda politicii de rusificare, își păstraseră o conștiință aparte, au votat, la 27 martie 1918 unirea cu România.
Germania părea victorioasă în Răsărit însă pe frontul de vest războiul continua cu înverșunare. Soarta lui a fost decisă de intervenția Statelor Unite ale Americii, de partea Angliei și Franței. Însă, președintele american, Woodrow Wilson, nu intrase în război pentru a sprijini interesele particulare ale unei anumite părți. Puternic marcat de valorile creștine, el era îngrijorat de dezastrul adus de război în Europa și în lume și dorea sincer să aducă pacea, curmând cauzele care condusese la măcel. În celebrele sale 14 puncte, Wilson vorbea de o pace fără învinși și învingători, de o lume care să nu mai fie împărțită de bunul plac al unei oligarhii, insistând ca voința poporului să fie respectată. De asemenea, propunea crearea unei Societăți a Națiunilor, în care probleme lumii să fie rezolvate pe cale diplomatică.
Principiul autodeterminării popoarelor, enunțat clar de președintele american, a stat la baza tratativelor de pace de la Paris, unde popoarele Europei au avut posibilitatea să demonstreze că doresc să-și creeze sau să-și desăvârșească unitatea națională. Delegația română a arătat că la 27 martie la Chișinău, la 28 octombrie la Cernăuți (în cazul Bucovinei) și la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia (în cazul Transilvaniei) poporul acestor provincii, prin reprezentanții săi, a votat în mod liber unirea cu România.
Prin urmare, în doar doi ani de zile, românii au trecut de la entuziasm la agonie și din nou la extaz, sfârșitul războiului aducând ceea ce nu credea nimeni: unirea tuturor românilor într-un singur stat. Unii zic că totul a fost întâmplare și un simplu cadou, pe care nu l-am meritat. Pe panourile expoziției nu am ales să pun fotografii cu morții din război. Atât să spunem: acest „cadou” a fost plătit cu 800.000 de morți, o zecime din populația României.
Formarea României Mari a generat mari speranțe. Dacă înainte mulți români alegeau să emigreze, după 1918 mare parte au revenit în țară, sperând că vor construi împreună o Românie mai bună și mai dreaptă. Din păcate demonii bântuiau Europa (inclusiv România) și, în numai 20 de ani, un nou război devasta întreaga omenire. La sfârșitul acestuia, cu prețul a 72 de milioane de victime, statele din vestul Europei au înțeles că trebuie să coopereze, punând bazele a ceea ce azi numim Uniunea Europeană. Răsăritul Europei a devenit prizonier în lagărul sovietic.
În România, după 1918, 1 decembrie a fost celebrată ca parte a unui șir de sărbători menit să amintească românilor de jertfele din timpul „Marelui Război” și de împlinirea de la final. În prima parte a perioadei comuniste, de 1 decembrie nu se vorbea deloc, din moment ce poziția „fratelui mai mare” de la Moscova, în perioada interbelică, fusese aceea că statul român era unul imperialist, care anexase teritorii „străine”. Mai târziu, în anii comunismului național, propaganda ceaușistă a reintrodus în circuit aproape întreg calendarul tradițional de sărbători naționale, ieșind în evidență cu precădere 24 ianuarie și 1 decembrie. Cum nu se prea putea vorbi de unirea Basarabiei și a Bucovinei, datorită „fratelui mai mare”, 1 decembrie a tins să absoarbă și semnificația zilelor de 27 martie și 28 noiembrie, iar prin „Marea Unire”, propagandiștii înțelegeau de fapt unirea Transilvaniei cu România, cazul transilvan devenind la un moment dat, în anii 80 ai secolului trecut, și un motiv de dispută înfocată cu Ungaria, care ridica sistematic la Washington, prin reprezentanți ai emigrației, problema statutului minorității maghiare din România. Dar, pe măsură ce timpul trecea, ziua cea mai sărbătorită în România devenea 26 ianuarie, ziua de naștere a „conducătorului iubit”, care se vedea pe sine ca întruchipare a națiunii. Astfel, alte zile importante au căzut în uitare.
Însă, propaganda sistematică din anii anteriori a avut efecte perverse pentru regim. 24 ianuarie, 1 decembrie, chiar și 23 august, au fost prezentate drept momente de triumf ale voinței și unității naționale. Negând rolul elitelor, în special rolul dinastiei regale, propagandiștii comuniști subliniau rolul în istorie al „poporului suveran”, acesta fiind adevăratul motor al schimbării. 1 decembrie însemna, prin excelență, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, iar 23 august marca debutul „insurecției naționale, antifasciste și antiimperialiste”, care, chipurile, punea început nou României, fără a se mai vorbi de aportul sovietic la instaurarea comunismului. Ideea din spatele întregului sistem de propagandă era: poporul a știut mereu ce e mai bine și a acționat, chiar și împotriva stăpânirilor vremelnice, pentru a pune lucrurile pe făgașul cel bun.
Nu s-au gândit probabil propagandiștii regimului ce efect va avea această viziune. Obosiți de „cel mai iubit fiu al patriei, eroul între eroi”, tovarășul Nicolae Ceaușescu, românii se ridică împotriva lui, în decembrie 1989. Nu ne interesează conspirațiile, loviturile de stat, etc., ci omul de rând, care a ieșit în stradă convins că face revoluție, dându-l deoparte pe dictatorul care nu mai reprezenta (dacă a reprezentat vreodată) voința națională. În plan simbolic, ce simțeau oamenii atunci s-a concretizat în trei gesturi majore: adoptarea cântecului „Deșteaptă-te române” ca imn național, proclamarea zilei de 1 decembrie ca zi națională și o alta, mai puțin remarcată, anume scoaterea din celebrele inscripții „Partidul, Ceaușescu, România”, care umpleau orașele și fabricile, a primelor două cuvinte, păstrându-se esențialul: ROMÂNIA.
Prin urmare, în conștiința românească de azi, 1 decembrie nu se referă la „anexarea” unui teritoriu, ci simbolizează tăria și unitatea unui popor care a trecut prin numeroase încercări în istorie și care are nevoie să se raporteze la asemenea evenimente, când istoria i-a zâmbit. Practic, 1 decembrie este momentul să ne reamintim, noi românii, că: „da, putem”.
Din păcate, în ultimii 30 de ani românii au trăit multe dezamăgiri și mulți dintre ei au ales să-și părăsească țara. Adesea, sărbătoarea națională pare o chestiune pur formală, dar nu trebuie să fie așa. Trebuie să cinstim 1 decembrie deoarece aproape cu toții avem, bunici sau străbunici care au luptat și s-au jertfit în „marele război” pentru crearea unei Românii mai mari și mai drepte. Cum ei au putut, putem și noi să schimbăm istoria. Tot istoria ne învață că suntem un popor care avem și noi locul nostru sub soarele Europei unite, egal și drepturi cu toate celelalte. Am luptat de 200 de ani să fim parte respectată a Europei, nu trebuie să dezarmăm acum, când acest vis este împlinit. De aceea, de 1 decembrie trebuie să ne bucurăm, să ne amintim de înfrângeri, dar și de marile victorii și să strigăm cu convingere: „Trăiască România! Trăiască Europa unită!”
© George Enache. Citarea se va face în limita a 120 semne, menționând sursa.