Rugați-vă neîncetat: îndemn la rugăciunea inimii (Nürnberg, 14.01.2024)

Cuvânt înainte la cartea Ierom. Ioan de la Schitul Sainte-Foy, Rugăciunea inimii, Ed. Platytera, 2024

Când auzim de „rugăciunea inimii”, ne gândim instinctiv la „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, care este rugăciunea de toată vremea a monahilor, dar și a mirenilor râvnitori care se străduiesc să împlinească îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Rugați-vă neîncetat” (I Tes 5,17). Totuși nu numai „rugăciunea lui Iisus” se cere să fie o rugăciune a inimii, ci orice rugăciune, rostită sau gândită, trebuie să angajeze inima, să devină treptat o rugăciune a inimii. Și aceasta pentru că în inimă se concentrează ca într-un focar toată ființa noastră, toate puterile fizice și psihice, adică energiile care o străbat neîncetat. În inima fiecăruia se concentrează omul întreg, ca și umanitatea întreagă și toată creația. Dumnezeu Însuși își are sălaș în inima noastră. De aceea Părinții Bisericii spun că omul este un „micro-cosmos” sau chiar un „macro-cosmos”. O rugăciune care nu atinge inima, nu țâșnește din inimă, rămâne o rugăciune nedeplină fără puterea de a ne transforme ontologic, pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu. „Fiți sfinți precum Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”! (Levitic 20,2). Dar pentru ca rugăciunea să ne atingă inima și, treptat, să o curețe și să o sfințească, ea trebuie făcută cu „mintea coborâtă în inimă”, adică cu mintea închisă în cuvintele rugăciunii pentru ca să nu se împrăștie în altă parte. Când ne rugăm cu atenția concentrată la cuvintele rugăciunii, atunci „mintea coboară în inimă”, se unește cu inima. Fiind o energie a inimii, mintea își are rădăcinile în inimă, țâșnește din inimă, ca toate puterile noastre fizice și psihice. Unirea treptată a minții cu inima prin repetarea îndelungată a rugăciunii, curăță inima de orice întinăciune și ne dă pace, bucurie și mulțumire, ca roade ale Duhului Sfânt. Totul pornește din inimă și totul se recapitulează în inimă. Dacă inima este curată, și gândurile și cuvintele și privirea și gesturile și faptele vor fi curate. „Toate sunt curate pentru cei curați, iar pentru cei necurați și necredincioși nimic nu este curat, ci li s-au întinat și mintea și cugetul lor” (Tit 1,15).

O inimă curată este lucrarea harului în omul credincios. Totuși harul nu lucrează fără angajarea neîncetată, de-a lungul vieții, în lupta pentru despătimire și sfințire. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,4). Iar o maximă ascetică spune: „Dă-ți sângele pentru a primi harul”! Pentru a ajunge la „rugăciunea inimii”, care curăță și sfințește inima, ne trebuie multă osteneală pentru că diavolul nu urăște nimic mai mult ca rugăciunea. Când vrem să ne rugăm, diavolul ne descurajează, aducându-ne aminte de alte datorii pe care le avem, iar dacă învingem această ispită și totuși ne rugăm, el ne împrăștie mintea la alte lucruri pentru ca să nu gustăm dulceața rugăciunii și să renunțăm la ea. Rugăciunea cere deci stăruință, hotărârea de a ne ruga mereu: la biserică și acasă, cu rugăciunile îndătinate, dar și pe drum, la lucru, în călătorie… cu „rugăciunea lui Iisus” sau cu alte rugăciuni scurte, chiar dacă nu simțim întotdeauna bucuria rugăciunii. Bucuria va veni treptat pe măsură ce ne înmulțim rugăciunea. Părinții spun că rugăciunea curată, adică rugăciunea neîntinată de gânduri străine, vine din multa rugăciune. „Stăruiți în rugăciune, fiți treji în ea cu mulțumire”, ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel (Coloseni 4,2), iar Mântuitorul zice: „Privegiați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită…“ (Matei 20,41).

În cartea de față, găsim multe sfaturi despre felul în care putem ajunge la rugăciunea inimii. Printre acestea subliniem nevoia înfrânării sau a postului pentru că nimeni nu poate să se roage cu stomacul plin. Trupul bine hrănit atrage mintea în simțuri și le aprinde de pofta trupească. Asceza, adică postul, înfrânarea de la plăcerile vieții, metaniile, statul în picioare sau în genunchi, potolește poftele trupului și ajută minții să fie atentă la rugăciune. Un părinte și scriitor contemporan, Vladimir Zielinski, zice: „scoateți crucea din Evanghelie și veți obține o Evanghelie pentru consumatori cucernici“. Cu alte cuvinte, renunțați la post, la înfrânare, la rugăciune, la lupta împotriva păcatelor și a patimilor…; mâncați, beți și profitați de toate plăcerile vieții, dar mai faceți și câte o rugăciune, mai treceți și pe la biserică să aprindeți o lumânare. Astfel vă puneți bine și cu lumea și cu Dumnezeu. Aceasta este o mare înșelare a diavolului care ne vrea creștini căldicei, neangajați, trup și suflet, în viața de credință! Mântuitorul ne spune însă că nu putem sluji la doi domni și ne îndeamnă să alegem „calea cea strâmtă”, împreunată cu necazuri, dar care duce la viață! „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

Bolile, greutățile și necazurile vieții fac parte din „calea cea strâmtă” și au un caracter pedagogic. Ele nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu, ci consecința păcatelor. Iar în suferință, Dumnezeu este și mai aproape de noi pentru că ne dăm seama de neputința noastră ontologică și strigăm din inimă după ajutorul Lui, care nu întârzie să vină, chiar dacă vine altfel decât ne dorim noi. „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Rom 8,28). Astfel Dumnezeu întoarce răul în bine! Dacă n-ar fi suferința de pe urma păcatelor, nimeni nu s-ar opri de la păcat! Suferința ne adâncește în existență, ne ajută să părăsim narcisismul și închipuirea de sine pentru ca să-L vedem pe Dumnezeu ca „ totul în toate” (I Cor 15, 28). „În El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 12, 28).

Așadar în suferințe și necazuri, nu ne pierdem nădejdea, ci dimpotrivă ne  înmulțim rugăciunea și strigăm la Dumnezeu din adâncul inimii, mai mult decât atunci când suntem sănătoși. Iar rugăciunea cu lacrimi de pocăință pentru păcate și cu durere ajunge mai ușor în inimă și o preface din „inimă de piatră în inimă de carne” (cf. Iezechiel 36,26), din inimă rece, nesimțitoare în inimă bună, răbdătoare și sensibilă la nevoile semenilor, inimă care simte unitatea ontologică cu toată umanitatea și cu toată creația. Astfel suferința asumată și pusă pe seama păcatelor proprii devine o mare binecuvântare. Sf. Ap. Pavel se bucura în suferințele și în încercările vieții pentru că acestea îl păzeau de mândrie: „Datu-mi-s-a un ghimpe al satanei în trupul meu ca să nu mă trufesc” (II Cor 12,7). Ce putem spune decât împreună cu Apostolul neamurilor: „O adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui”! (Rom 11,33).

Un cuvânt al Părinților duhovnicești spune că rugăciunea stăruitoare și smerită ne scoate din toate necazurile și ispitele vieții și ne conduce până la porțile raiului pe care ni le deschide milostenia ca rod al inimii compătimitoare.

Mă rog bunului Dumnezeu să binecuvânteze pe cititorii acestei cărți și să le dea râvna rugăciunii curate care crează în noi această inimă compătimitoare pentru oameni, pentru animale, pentru vrăjmașii adevărului și pentru toată creația, cum spune Sf. Isaac Sirul!

+Mitropolitul Serafim

Nürnberg, 14 ianuarie, 2024, Sf. Cuv. Pavel Tebeul și Ioan Colibașul