Satul și părinții noștri

Venim ȋn această lume – ca oameni – fără să putem să hotărâm când şi unde ne naştem. Şi venim ȋntr-o familie, ȋntr-un neam şi ȋntr-o ţară pe care nu le putem alege. Este voia şi hotărârea lui Dumnezeu ȋntru a Sa ȋnţelepciune şi purtare de grijă, iar noi trebuie să fim mulţumitori şi bucuroşi de părinţii noştri, de bunii şi străbunii noştri, de ceea ce suntem şi de ceea ce devenim sau ajungem.

Orice vară, vreme de vacanţe şi concedii, poate fi şi o reîntâlnire cu legănul copilărie noastre, cu „paradisul nostru“ (E. Cioran), cu părinţii noştri din satul real de acasă, dacă ei mai trăiesc, sau din satul de dincolo de zare. Unii dintre poeții și prozatorii noştri: George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Vasile Militaru ş.a. ne-au lăsat cuvinte profunde despre sensibilitatea profundă şi despre semnificația satului românesc şi a familiei.

Lucian Blaga a folosit metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat“ şi accentua că satul românesc este „unanimul nostru înaintaş fără nume” (1937). Expresia „veșnicia s-a născut la sat” arată că la sat, mai mult decât la oraş, pot fi mai uşor percepute şi apreciate prezenţa Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat în relație de recunoștință față de Dăruitor (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel).

Omul născut sau ajuns la ţară, chiar şi doar pentru câteva zile: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât foloseşte pentru ei diminutive: «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului».” (Sf. Părinte Dumitru Stăniloae, 1992).

Vieţuirea în spațiul urban sau occidental poate fi perceput pe verticală, cu turnurile catedralelor gotice străpungând cerul ori cu înaltele blocuri, spațiul răsăritean al nostru, de acasă „spațiul mioritic” (L. Blaga) este construit în acord cu succesiunea deal-vale, îmbinând cerul și pământul, aduse aproape de noi. Prin pictarea adeseori şi a exterioarelor bisericilor noastre îl facem pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi vecinii noştri.

Să ajungem cu drag, dor şi bucurie sfântă la locurile noastre dragi şi frumoase de acasă, la mormintele bunilor noştri înaintaşi. Să pomenim şi să ne rugăm pentru părinţii noştri, căci şi ei, ca toţi bunii şi străbunii noştri, se roagă din ȋmpărăţia luminii pentru noi cei de aici!

Iată un imn: „Du-te dorule cu bine” atât de profund şi cântat, de Grupul Psaltic Tronos, cu multă simţire şi har din „lada noastră zestrea“ de acasă:

Să ne bucurăm de satul şi părinţii noştri aducând slavă şi mulţumiri Dumnezeului nostru!