Spiritualitate și isihasm românesc (Nürnberg, 28.08.2024)

Cuvânt înainte al IPS Serafim la volumul de interviuri Spiritualitate și isihasm românesc al părintelui Protos. Maxim Morariu, 2024

După cele două volume de interviuri despre „Pastorația și provocările ei în diaspora românească”, publicate în 2022, Părintele Maxim ne oferă acum o nouă carte de interviuri pe tema: „Spiritualitate și isihasm românesc”, realizate cu șapte ierarhi ai Bisericii noastre.

„Spiritualitate” și „isihasm” sunt două noțiuni fundamentale în descrierea vieții creștine: prima, de origină latină, iar a doua, de origină greacă. Deși termenul de „spiritualitate” a devenit uzual și în literatura noastră teologică, totuși noi ortodocșii preferăm expresia de „viață duhovnicească” sau „viață mistică” pentru că aceasta are un înțeles mai precis decât „viață spirituală”, referindu-se la lucrarea Sfântul Duhul în sufletul omului credincios. De pildă, un om poate fi „spiritual”, adică cinstit, corect, dar nu neapărat și duhovnicesc. Duhovnicesc este numai cel ce trăiește în Duhul Sfânt. „Duhul” este o componentă fundamentală, specifică doar omului, care-l face capabil de o viață superioară, duhovnicească. Animalele au un suflet, ca principiu de viață, dar nu au și un duh. Sfântul Apostol Pavel, rugându-se pentru tesaloniceni, zice: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5,23).

„Isihia” (de la care vine cuvântul isihasm) înseamnă pace, liniște, concentrare în inimă și a fost practicată dintru început, de Părinții pustiului care se străduiau să-L aibă pe Dumnezeu în inima lor prin rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) face o sinteză a spiritualități ortodoxe care este de natură isihastă, iar Sfântul Nicodim Aghioritul publică în 1782 Filocalia, colecție de texte ascetice „care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Filocalia a însemnat revenire la izvoarele misticii ortodoxe și a înnoit viața monahală în toată lumea ortodoxă. În Țările Române și în Rusia, înnoirea vieții duhonicești, cu consecințe până astăzi, se datorează Sfântul Paisie de la Neamț (+1794) care, împreună cu ucenicii săi români, ruși, greci…, au tradus Filocalia precum și alte texte ascetice în slavonă, rusă și română. Dacă în slavonă, Filocalia a fost publicată în 1793, la Sankt Petersburg, în românește ea n-a văzut lumina tiparului decât parțial. Mult mai târziu, Părintele Dumitru Stăniloae traduce sau retraduce și publică, între 1946-1992, Filocalia în 12 volume, incluzând și mulți autori care nu se găsesc în Filocalia Sfântului Nicodim. Dar specificul Filocaliei Părintelui Dumitru este acela al comentariilor la textele ascetice, care ușurează înțelegerea lor.

Nicolae Iorga a introdus la noi noțiunea de „paisianism”. Propriu „paisianismului” este că Sfântul Paisie nu separă cele două forme tradiționale ale vieții duhovnicești monahale: trăirea în obște, cu accentul pus pe slujbele bisericești și trăirea isihastă, de unul singur sau în obști foarte mici, cu accentul pus pe rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus. Sfântul Paisie introduce spiritul isihast în viața de obște, insistând pe interiorizarea slujbelor cu atenția concentrată în inimă. Orice slujbă, orice rugăciune care nu atinge inima nu este o rugăciune deplină; orice rugăciune trebuie să devină treptat o rugăciune a inimii. Așadar paisianismul îmbină cele două feluri de trăire monahală: cenobitică și isihastă punând pe primul plan interiorizarea rugăciunii. Această cerință de interiorizare a rugăciunii este proprie și mirenilor și tuturor celor ce vor să se bucure de pacea inimii. Totuși în inimă nu se poate ajunge decât prin efortul constant al concentrării atenției la cuvintele rugăciunii pentru ca mintea, care este o energie a inimii, să nu se împrăștie în altă parte, ci să „coboare în inimă”, să se întoarcă la „casa” ei, cum spun Părinții ascetici. Aceiași Părinți spun că cel mai mare dușman al rugăciunii este rutina, rugăciunea mecanică, săvârșită fără atenția necesară și concentrarea în inimă.

Toți facem experința dureroasă a împrăștierii minții (a gândului) în timpul rugăciunii. Și aceasta pentru că suntem prea atașați de lucrurile lumii, care se fac pricină de multe păcate. Iar păcatul fărâmițează firea (natura) omului care-și pierde echilibrul puterilor (energiilor) sale fizice și psihice concentrate, ca într-un focar, în inimă unde sălășluiește Dumnezeu. Iar dacă în inimă nu avem pacea și simțirea lui Dumnezeu, apare stresul, nemulțumirea, revolta, bolile psihice și fizice, precum și toate celelalte rele câte se abat asupra noastră. Toate sunt consecințele păcatului care înseamnă „fărădelege” (I Ioan 3,4), adică încălcarea legilor înscrise de Dumnezeu în firea omului pentru ca în el să domnească armonia, echilibrul și sănătatea. În Cosmos domnește armonia pentru că miliardele de astre respectă legea lui Dumnezeu înscrisă în firea lor. „Lege le-a pus și nu o vor trece” (Psalm 148,6). Numai omul nu respectă legile lui Dumnezeu și de aceea în sufletul și în trupul său nu are pace și armonie. După cum nu este pace și armonie între oameni, în societate și în lume. Orice păcat, fie cu gândul, fie cu cuvântul, fie cu fapta, este împotriva naturii, tulbură sau violentează natura, iar natura nu iartă niciodată. Ea se răzbună prin pierderea echilibrului sufletesc și prin suferințele care se abat asupra omului, ca și consecințe ale păcatului. Toate bolile sunt generate de nerespectarea legilor fizice și morale. Nu Dumnezeu pedepsește pe om, ci păcatul! Dumnezeu le lucrează pe toate spre binele omului (cf. Romani 8,28). El face din păcat și suferință prilej de pocăință, căci trecând prin experiența dureroasă a suferinței, omul se întoarce, mai devreme sau mai târziu, la Dumnezeu, își dă seama de neputința sa ontologică și strigă după ajutorul Lui care nu va întârzia să vină. Căci Dumnezeu este mai aproape de cel ce suferă decât de cel sănătos. „Unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul” (Romani 5,20). Dacă n-ar fi suferința de pe urma păcatului, nimeni n-ar înceta de a păcătui! Mai cu seamă suferința îl îndeamnă pe om la rugăciune. Iar rugându-se cu durere pentru păcat, mintea coboară mai ușor în inimă, în acest adânc insondabil al omului, care este locașul de preferință al lui Dumnezeu: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu” (Psalm 129,1). Este adevărat că și sfinții suferă, chiar mai mult decât păcătoșii, dar ei suferă nu atât pentru păcatele lor, cât pentru păcatele lumii pe care le iau asupra lor ca și Hristos și le ispășesc prin suferința și rugăciunea lor. Există o balanță în trupul tainic al lui Hristos care este Biserica: mădularele sănătoase poartă suferința celor bolnave! Suferința ne menține într-o stare de pocăință și de smerenie, fără de care rugăciunea este imposibilă. „Datu-mi-sa un ghimpe al satanei în trupul meu, pentru ca să nu mă trufesc” (II Corinteni, 12,7).

Rugăciunea isihastă nu este o rugăciune dezincarnată. Ea se săvârșește în trup și urmărește transfigurarea trupului. Trupul este înclinat mai cu seamă spre plăcerea simțurilor. De aceea trebuie disciplinat prin înfrânare de la mâncare și băutură și printr-o viață cumpătată în toate privințele. Altfel el atrage sufletul spre păcat, iar rugăciunea nu poate coborî în inimă. Împotriva păcatului trebuie luptat până la sânge. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit până la sânge”  (Evrei 12,4). O maximă ascetică spune, de asemenea: „Dă-ți sângele pentru ca să primești harul”. Asceza este o dimensiune fundamentală a spiritualității ortodoxe pentru că „nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, zic Părinții ascetici.

În scrierile ascetice se vorbește mult despre despătimire prin paza gândurilor, post și rugăciune, dar mai puțin de spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos care însă se subînțeleg. Sihaștrii aveau datoria de a participa sâmbăta și duminica la Sfânta Liturghie din mânăstirea de care aparțineau, iar ritmul împărtășirii îl stabilea duhovnicul după starea fiecăruia dezvăluită în Taina mărturisirii păcatelor. Până astăzi, în multe mânăstiri, spovedania se face, dacă nu zilnic, săptămânal sau cel puțin o dată pe lună. Spovedania deasă întreține în noi conștiința păcatului și starea de smerenie fără de care nu ne putem împărtăși. Lupta pentru despătimire durează toată viața și este o condiție fundamentală a împărtășirii cu Sfintele Taine pentru că harul Sfintelor Taine lucrează în noi numai pe măsura luptei împotriva păcatului. Dar nu putem aștepta despătimirea pentru ca să ne împărtășim, căci altfel nu ne-am putea împărtăși niciodată. Dimpotrivă harul Sfintelor Taine, primite cu conștiința păcatului și a nevredniciei, susțin permanent lupta împotriva păcatului pe care-l va birui Dumnezeu. Biruința nu este a noastră, ci a harului!

În istoria sa, Isihasmul a cunoscut două perioade de mare înflorire, în secolele XIV și XVIII, prin care Dumnezeu a pregătit lumea ortodoxă pentru cele două mari catastrofe: căderea Bizanțului și stăpânirea otomană, respectiv Revoluția franceză cu filozofia iluministă și negarea lui Dumnezeu care au provocat apariția comunismului ateu.

Salvarea lumii de astăzi nu este posibilă decât prin integrarea în Biserică și revenirea la tradiția isihastă care ne ajută să dobândim echilibrul sufletesc prin rugăciune, post, spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Tine.

În acest sens, cartea de față este o încurajare și un bun ghid. Ne rugăm Domnului să reverse harul Său peste toți cititorii ei!

+Mitropolitul Serafim