„Ca toţi să fie una” – Ioan 17, 21 (Nürnberg, 16.05.2010)

Cuvânt rostit în cadrul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor, Nürnberg, 16 mai 2010

Înainte de Patima Sa, Mântuitorul Iisus Hristos s-a rugat Tatălui pentru ucenicii Săi „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21). Această rugăciune este totodată şi ultimul Testament pe care Domnul îl lasă celor ce vor crede în El, şi anume, păzirea unităţii între ei. Nimic nu este mai preţios în ochii lui Dumnezeu ca şi comuniunea şi unitatea dintre oameni, în care se reflectă comuniunea şi unitatea dintre Persoanele divine. Iar creştinii sunt primii chemaţi „să fie una” „pentru ca lumea să creadă”, adică să-l cunoască pe Dumnezeu care este iubire şi ca atare izvorul comuniunii şi unităţii. După cum Dumnezeu este Unul în Treimea Persoanelor, tot astfel şi umanitatea, creată „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”(Facere 1,26), este una, în diversitatea persoanelor care o compun. Unitatea în diversitate este fundamentul însuşi al creaţiei, care însă se cere mereu apărată şi cultivată. Numai în străduinţa lor de a păstra şi dezvolta unitatea în diversitate, prin comuniunea dintre ei, oamenii îşi găsesc împlinirea şi fericirea.

 

Însă comuniunea şi unitatea dintre oameni s-au degradat prin păcatul primilor oameni şi se degradează neîncetat prin păcatul fiecăruia. Esenţa păcatului este tocmai falsificarea sau refuzul comuniunii, izolarea de ceilalţi, neacceptarea lor ca persoane unice şi diferite. Mai întâi, oamenii l-au refuzat pe Dumnezeu, ieşind din comuniunea cu El, apoi s-au refuzat unii pe alţii, tulburând sau chiar distrugând comuniunea şi armonia dintre ei, prin egoism şi ură. Nimeni nu putea să-i salveze din această stare generală de păcat decât Dumnezeu Însuşi care a ales calea Întrupării în Persoana Fiului Său pentru mântuirea lumii. Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a restabilit în Sine comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, iar prin El, fiecare persoană poate să refacă oricând relaţia sa de comuniune cu semenii şi să înainteze în ea. Căci sensul însuşi al vieţii este progresul în comuniune.

Totuşi numai în Iisus Hristos oamenii se pot iubi cu adevărat, pot trăi în comuniune şi armonie deplină, pot fi cu adevărat una, după cum S-a rugat Domnul. Pentru aceasta Mântuitorul a întemeiat la Rusalii Biserica, în care El îşi prelungeşte, prin Duhul Sfânt, lucrarea Sa mântuitoare de adunare a oamenilor şi întărirea lor în comuniunea cu El şi cu semenii lor. În Biserică, prin rugăciunea credincioşilor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, se realizează treptat marea taină a unităţii lor cu Dumnezeu şi între-olaltă.

Desigur Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că este „trupul lui Hristos”(Efeseni1,23), iar noi credincioşii suntem mădularele acestui trup. Totuşi printre creştini au apărut, mai ales în mileniul al doilea, diviziuni care i-au împărţit în mai multe Confesiuni, fiecare reclamându-se a fi Biserica lui Hristos. Dezbinarea creştinilor şi concurenţa între ei prin prozelitism şi chiar războaie religioase au slăbit de-a lungul istoriei mărturia creştină şi au condus la secularizarea creştinismului, drama cea mai mare a lumii creştine de astăzi.

Desigur străduinţa pentru refacerea unităţii creştine este, în primul rând, datoria celor ce stau în fruntea poporului lui Dumnezeu, adică a episcopilor, a preoţilor şi teologilor care au şi contribuit în decursul istoriei mai mult decât simpli credincioşi la dezbinarea în credinţă. Mişcarea ecumenică, apărută cu peste o sută de ani în urmă, la iniţiativa unora din aceştia, încearcă să reînvie în conştiinţa creştinilor datoria de a împlini rugăciunea şi testamentul Mântuitorului „ca toţi să fie una”, străduindu-se să depăşească diviziunile istorice, prin ieşirea din izolare şi cunoaşterea reciprocă, prin preţuirea tradiţiilor celorlalţi în ceea ce fiecare are mai bun şi îmbogăţirea reciprocă. Acesta este aşa-numitul „dialog al dragostei”, fără de care unirea nu-i posibilă. Pentru că orice unire se realizează mai întâi în inimile oamenilor.

La rândul lor, teologii Bisericilor, se străduiesc prin diferite dialoguri să ajungă la un consens în credinţă, care din punct de vedere ortodox nu se poate realiza decât prin revenirea la credinţa Bisericii nedespărţite din primul mileniu. Efortul teologilor trebuie însă susţinut constant de rugăciunea creştinilor. Cu toţii trebuie să fim conştienţi că unitatea în credinţă este înainte de toate darul lui Dumnezeu pe care nu-l putem primi decât prin deschiderea totală, fără nici-o rezervă, a unora faţă de ceilalţi, prin smerenie profundă şi golirea de noi înşine, ca şi prin implorarea permanentă a ajutorului divin. Dumnezeu nu Se poate pogorî şi nu poate lucra decât în inimile smerite şi curate ca ale copiilor. Numai în măsura în care noi, creştinii, vom trăi şi suferi cu adevărat drama dezbinării noastre – care este cea mai mare contra mărturie adusă lui Hristos şi pricină de sminteală pentru cei necredincioşi –, numai în măsura în care ne vom apropia unii de alţii şi ne vom ruga unii pentru alţii şi pentru unirea tuturor, Dumnezeu ne va oferi darul unităţii, tocmai pentru că inimile noastre sunt pregătite să-l primească.

Oricum, rugăciunea în viaţa creştinului trebuie să constituie o prioritate absolută. Nu ne putem numi creştini dacă nu ne rugăm zilnic cât mai mult -„neîncetat”, ne îndeamnă Scriptura (I Tesaloniceni 5,17)-, dacă nu avem o legătură constantă cu Biserica, locul prin excelenţă al comuniunii dintre oameni, dacă nu ne luptăm „până la sânge” cu păcatul, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evrei12,4), şi dacă nu ne angajăm pentru o viaţă curată şi sfântă ca mărturie că Hristos trăieşte efectiv în noi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, zice acelaşi Apostol (Galateni 2,20).

Şi pentru că noi creştinii din Nürnberg începem astăzi săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştină, aş dori să vă pun la inimă câteva gânduri cu privire la felul în care trebuie să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să ne angajeze cu adevărat inima, deci întreaga fiinţă şi nu numai mintea (intelectul). Este adevărat că rugăciunea nu se învaţă; ea se trăieşte ca relaţie de iubire cu Dumnezeu „în care trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17,28). Copilul trăieşte spontan, în modul cel mai firesc relaţia sa de dragoste cu părinţii. Totuşi noi nu mai avem simplitatea şi nevinovăţia pruncilor; inima ne este adeseori împietrită, iar judecata pervertită. Noi nu-l mai simţim pe Dumnezeu ca realitatea cea mai profundă a fiinţei noastre. Pentru aceasta trebuie să facem un efort deosebit pentru a ne ruga, adică pentru a conştientiza că Dumnezeu trăieşte în inima noastră şi a intra în dialog cu El. Mai întâi trebuie să ştim că toată fiinţa noastră se concentrează în inimă. Inima recapitulează în sine ca într-un focar toate puterile psiho-fizice ale omului care nu sunt altceva decât energii ale inimii. Mintea (intelectul) este şi ea o energie a inimii. Numai când toate aceste energii, şi înainte de toate mintea, stau în strânsă legătură cu inima, omul se bucură de „pacea inimii” sau de echilibrul sufletesc de care are atâta nevoie pentru o viaţă sănătoasă.

Echilibrul sufletesc se pierde însă foarte uşor şi se recâştigă foarte greu, mai cu seamă dacă omul nu are o viaţă spirituală constantă. În starea de dezechilibru sufletesc, ne pierdem uşor curajul, suferim de depresii, de stres şi de nemulţumire. Rugăciunea este singurul mijloc prin care ne putem redobândi echilibrul sufletesc, cu condiţia ca s-o împlinim „cu mintea în inimă”, adică cu atenţia necesară pentru ca mintea să se oprească din vagabondajul ei şi să se întoarcă sau să „coboare” în inimă, pentru a-şi găsi odihna. Lucrul acesta nu este deloc uşor. Constatăm adeseori că tocmai când stăm la rugăciune, mintea se împrăştie la alte lucruri exterioare care o împiedică să „coboare” în inimă. Uneori suntem atât de stresaţi că nu ne putem concentra deloc la rugăciune. În acest caz trebuie mai degrabă să ascultăm o muzică odihnitoare, să participăm la slujbele Bisericii şi să ne lăsăm purtaţi de rugăciunea semenilor. Marii nevoitori în viaţa duhovnicească, care au ajuns la măsura rugăciunii neîncetate, ne recomandă să ne rugăm cât mai des posibil cu rugăciuni scurte, dar repetate mereu. Acestea pot fi versete din Sfânta Scriptură, precum: ”Dumnezeule, vino în ajutorul meu, Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te!”, sau aşa numita „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sau numai „Iisuse, miluieşte-mă”. Prin aceste rugăciuni scurte, dar repetate de multe ori, mintea se poate concentra mai uşor şi „coborî” în inimă. Aceste rugăciuni le putem spune în tot timpul şi în tot locul, la lucru, în călătorie, oriunde.

Trebuie să ştim şi aceea că rugăciunea este ajutată de postul alimentar şi, în general, de o viaţă cumpătată în toate privinţele. O maximă ascetică spune că nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin, nici dacă este prea încurcat în lucrurile lumii acesteia. Există un timp pentru toate, deci şi pentru rugăciune, dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu.

Viaţa creştină este o viaţă ascetică, adică de înfrânare de la multe din plăcerile pe care ni le oferă lumea. Pentru că dacă trăim în duhul acestei lumi, nu mai putem avea şi Duhul lui Hristos, ne secularizăm, adică ne confundăm cu lumea, trăim ca şi când Dumnezeu nu există. Bucuria vieţii, curajul în lupta cu ispitele şi greutăţile de fiecare zi, ca şi adevărata libertate le dobândim tocmai prin rugăciune şi post, prin încadrarea conştientă şi responsabilă în viaţa Bisericii, adică a parohiei de care aparţinem unde trăim comuniunea cu semenii noştri.

Prin rugăciune şi asceză, sporim în comuniunea cu semenii noştri, dobândim treptat o „inimă compătimitoare”, o inimă care arde de dragoste pentru oameni, pentru animale şi pentru toată creaţia lui Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul, secVII). Credinciosul care a dobândit, prin darul lui Dumnezeu, o inimă compătimitoare recapitulează în sine, ca şi Hristos, toată umanitatea şi toată creaţia; el nu mai este despărţit de nimeni şi de nimic, este una cu toţi şi cu tot ce există. Numai în măsura în care ne străduim să dobândim o inimă compătimitoare, adică în măsura în care ne străduim să fim buni faţă de toţi oamenii fără excepţie, să ne rugăm pentru toţi, să facem numai bine, chiar şi celor ce ne urăsc, împlinim testamentul Domnului „ca toţi să fie una”. Să ne rugăm cu deosebire săptămâna aceasta ca Duhul Sfânt, care de la Rusalii lucrează neîncetat în Biserică şi în inimile credincioşilor, să ne facă mai sensibili la rugăciunea şi testamentul Domnului „ca toţi să fie una”.

+ Mitropolitul Serafim