Rugăciunea pentru zorii zilei a Părintelui Arhimandrit Sofronie (München, 15 mai 2010)

München, 15 mai 2010

În loc să fac un comentariu al acestei rugăciuni, vă rog să-mi îngăduiţi să vă spun câteva cuvinte despre autorul ei, Părintele arhimandrit Sofronie (1897-1993), care a fost unul din cei mai mari duhovnici ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Duhovnicii pentru noi ortodocşii sunt Părinţii noştri sufleteşti care ne povăţuiesc în Duhul Sfânt pe calea mântuirii. De origine rusă, Părintele Sofronie, a trăit mai mulţi ani la Sfântul Munte Athos, în preajma Sfântului Siluan Atonitul(+1938), iar din 1950 în Franţa unde a întemeiat o obşte monahală împreună cu care s-a mutat în 1957 în Anglia, la Essex. Aici a şi trecut la Domnul în 1993. Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este cea mai cunoscută mânăstire ortodoxă din Occident. În ea trăiesc monahi şi monahii de origini din cele mai diverse. Om de vastă cultură, Părintele Sofronie a descoperit în Dascălul său, Siluan, monah simplu-ignorat de cei mai mulţi -, dar plin de Duhul Sfânt, omul în care Duhul Sfânt realizase unitatea lui ontologică cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie.

 Căci Siluan simţea pe toţi oamenii ca propriile sale mădulare şi suferea împreună cu lumea înstrăinată de Dumnezeu, care zăcea sub puterea celui rău. El se ruga cu lacrimi pentru ca toţi oamenii şi toate popoarele să-L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De asemenea Siluan se simţea una cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu, pe care o respecta ca pe sine însuşi, neîndrăznind să rupă nici măcar o crenguţă dintr-un arbore sau să omoare o gâză. Părintele Sofronie l-a făcut cunoscut lumii pe Siluan, publicându-i scrierile, de o simplitate şi de o bogăţie cu adevărat evanghelice, traduse deja în peste 20 de limbi. Îndeosebi sintagma: „Ţine-ţi sufletul în iad şi nu deznădăjdui”, auzită de Siluan din gura lui Hristos Însuşi, se adresează omului contemporan care trăieşte adeseori realitatea iadului. Cu toate acestea el nu trebuie nici o clipă să deznădăjduiască sau să-şi piardă curajul în lupta cu ispitele şi greutăţile vieţii.

Părintele Sofronie a compus mai multe rugăciuni, între care şi „Rugăciunea pentru zorii zilei”. Textul nostru reproduce doar câteva pasaje din această rugăciune. Ca unul care l-am cunoscut îndeaproape pe Părintele Sofronie, ştiu cât de mult Sfinţia sa insista ca orice rugăciune să se facă cu atenţia cuvenită şi cu dispoziţia sufletească necesară pentru ca mintea să poată coborî în inimă unde sălăşluieşte Dumnezeu. Din păcate, inima noastră este adeseori insensibilă la prezenţa lui Dumnezeu. Ea se poate sensibiliza numai prin rugăciune, cu condiţia ca rugăciunea să „coboare” din cap (minte) în inimă. În momentele de autentică rugăciune, mintea se opreşte din împrăştierea care o caracterizează şi, unită cu inima, îşi găseşte odihna. După Sfânta Scriptură şi Părinţii ascetici, mari nevoitori în rugăciune şi post, inima este centrul fiinţei umane, locul unde se adună ca într-un focar toate puterile psiho-fizice ale omului, care nu sunt decât energii ale inimii. Mintea însăşi este o energie a inimii şi ca atare trebuie să rămână mereu în legătură cu inima.

Divorţul între minte şi inimă produce stres, epuizare, descurajare. Din unirea minţii cu inima, prin rugăciune, rezultă echilibrul sufletesc de care avem cu toţii atâta nevoie în viaţă. De aici înţelegem necesitatea absolută a rugăciunii pentru o viaţă armonioasă şi sănătoasă. Desigur nu este uşor să ne rugăm întotdeauna cu mintea unită cu inima. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm foarte mult: „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5,17). Pentru că rugându-ne mult ajungem treptat la rugăciunea curată sau la rugăciunea inimii, care nu mai este amestecată cu nici un gând străin.. De asemenea postul alimentar şi, în general, o viaţă cumpătată în toate, ca şi răbdarea necazurilor şi săvârşirea faptelor bune faţă de semenii noştri aflaţi în nevoinţă, ajută minţii să coboare mai uşor în inimă, care devine, încetul cu încetul, o inimă compătimitoare, adică o inimă care-l simte pe Dumnezeu, pe oameni şi toată creaţia trăind în ea. În concluzie o inimă compătimitoare recapitulează in sine toată umanitatea şi toată creaţia. Ea depăşeşte toate graniţele, toate barierele, inclusiv cele confesionale. Să ne rugăm Domnului să ne dea o astfel de inimă compătimitoare!

Mitropolitul Serafim