Ce fel de unitate bisericească este posibilă? (Salzburg, 31 mai 2011)

Referat susținut în cadrul simpozionului ”Bewegung. Stillstand. Ökumene. III. Salzburger Kardinal-König-Symposium”, Fundația ”Pro Oriente”, Salzburg, 31 mai 2011

Biserica lui Hristos este una, după cum mărturisim în Simbolul niceo-constantinopolitan, chiar dacă noi, creştinii, suntem separaţi în diferite confesiuni. Desigur, fiecare confesiune afirmă despre sine că este Biserica cea una şi că ceilalţi s-au îndepărtat de la adevărul de credinţă. Dezbinarea creştinilor este totuşi un păcat împotriva Duhului Sfânt de care toţi trebuie să fim conştienţi. Unul din pionierii mişcării ecumenice afirma că Dumnezeu nu ne va judeca pentru că n-am realizat noi unitatea creştină – care este în cele din urmă lucrarea Duhului Sfânt, Duhul unităţii, – ci ne va judeca pentru că am rămas insensibili la rugăciunea Domnului ca toţi să fie una şi n-am suferit pentru marele păcat al dezbinării în care ne complacem şi pe care o adâncim, cu voie sau fără voie, spre sminteala lumii. Aici mă gândesc în primul rând la atitudinea unor Biserici protestante care se îndepărtează tot mai mult de Bisericile Ortodoxă şi Catolică în ce priveşte morala creştină atât de clar exprimată în Sfânta Scriptură.

 

Obişnuinţa de a trăi în dezbinare, de a nu conştientiza că dezbinarea este un mare păcat sau de a nu-şi pune problema unităţii este astăzi caracteristică pentru cei mai mulţi creştini. După cum ştim, până nu de mult, unitatea creştină era văzută ca întoarcerea celorlalţi la Biserica proprie. Prozelitismul era o practică curentă, fundamentată chiar biblic: „sileşte-i să intre ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Poate nici astăzi lucrurile nu sunt cu mult diferite, dacă ne gândim la climatul încă tensionat între greco-catolici şi ortodocşi, sau la prozelitismul în floare al sectelor. Aceasta nu înseamnă că mişcarea ecumenică a eşuat şi că n-ar mai fi necesară, așa cum cred unii, ci doar că schimbarea mentalităţilor nu se face uşor şi, mai cu seamă, nu se face după cum vor alţii. Totuşi climatul între creştini este cu totul altul decât la începuturile mişcării ecumenice şi nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar.

Păcatul ca fundament al dezbinării

Dacă vorbim despre unitatea Bisericii, nu putem trece sub tăcere realitatea dureroasă a păcatului. Păcatul atentează neîncetat la unitatea ontologică a umanităţii pe care n-o poate distruge întru totul, ci o desfigurează şi deformează în aşa fel încât cei mai mulţi nici nu-şi dau seama că umanitatea este una în substanţa ei mistică.  

Păcatul prin excelenţă este egoismul sau iubirea de sine, care ne închide în noi înşine şi ne separă de semeni. Sfinţii  au biruit păcatul şi au redescoperit în ei înşişi această unitate mistică a umanităţii şi a creaţiei, al cărui fundament este iubirea. Astfel sfântul nu mai este separat de nimeni şi de nimic, el poartă în sine pe toţi şi totul: umanitatea şi cosmosul. De aceea unitatea adevărată n-o cunosc şi n-o trăiesc decât sfinţii, din cer şi de pe pământ. Sfinţii, oameni simpli, ignoraţi de semenii lor au învins în ei înşişi toate barierele, care-i separă de ceilalţi, inclusiv pe cele confesionale. În fond ecumenismul adevărat nu-i posibil decât între oameni care tind spre sfinţenie, care au o profundă conştiinţă a păcatului şi a limitelor proprii şi care prin rugăciune şi asceză se luptă pentru a-şi birui eu-l propriu egoist ca să-i cuprindă în sine pe ceilalţi.

 Sfințenia ca bază a unității creștine

Din punct de vedere ortodox, ca şi din punct de vedere catolic, unitatea creştină înseamnă în primul rând unitatea în credinţă, adică acceptarea de către toţi a adevărurilor de credinţă sau a dogmelor proclamate de Sinoadele ecumenice din primul mileniu. Ştim însă cât de greu avansează dialogul teologic între Biserici, pentru că nimeni nu este pregătit să cedeze ceva din credinţa Bisericii sale. Fiecare este într-un fel rob al propriei sale tradiţii, al propriului său context social şi cultural. Este greu de crezut că vom avansa semnificativ în viitorul apropiat, având în vedere trecutul istoric, care apasă încă asupra noastră, precum şi criza de identitate a omului contemporan. Numai o minune dumnezeiască poate să ne exorcizeze memoria de demonii trecutului conflictual dintre Biserici şi să ne facă să înţelegem că singura noastră identitate este Hristos, Dumnezeul Cel viu, întru Care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos“ (Gal 3, 28).

Totuşi nu trebuie să ne resemnăm cu gândul că nu putem face mare lucru pentru unitatea creştină, care este în cele din urmă lucrarea şi darul Duhului Sfânt. Mai întâi, ar trebui să acceptăm că unitatea în credinţă nu înseamnă uniformizare absolută. Ştim că Biserica şi-a păstrat unitatea în primul mileniu, cu toate că în Apus, în unele Biserici locale, se mărturisea Crezul cu adaosul Filioque. Se ştie, de asemenea, că în primul mileniu exista o mare varietate de rituri şi tradiţii, care difereau de la o Biserică locală la alta. Uniformizarea riturilor liturgice s-a produs spre sfârşitul mileniului I şi a însemnat, fără îndoială, o sărăcire, atât în Răsărit, prin generalizarea ritului bizantin, cât şi în Apus, prin impunerea ritului roman.

Prin aceste afirmaţii nu vreau să minimalizez importanţa mărturisirii de către toţi creştinii a aceleaşi credinţe pe care Biserica a stabilit-o în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi prin hotărârile dogmatice ale celorlalte Sinoade ecumenice. Vreau să spun doar că dogmele înseşi, adică adevărurile de credinţă, pot deveni idoli, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, dacă sunt golite de iubire, dacă sunt transformate în arme contra celorlalţi. „Litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor 3, 6).  Apoi trebuie spus că precizarea credinţei de către Sinoadele ecumenice, nu s-a făcut dintr-o necesitate interioară sau de dragul de a înmulţi dogmele, ci pentru delimitarea adevărului revelat faţă ereziile apărute de-a lungul secolelor. În această privinţă, Sf. Ilarie de Pictavium spune că Părinţii s-au adunat în sinoade împotriva voinţei lor, din nevoia de a apăra adevărul credinţei faţă de rătăcirile din vremea lor. Credinţa ne-a fost dată ca s-o trăim şi nu ca s-o tranformăm în concepte doctrinare. De aceea Părinţii s-au străduit să nu înmulţească dogmele, conştienţi că orice expresie omenească este relativă şi nu poate cuprinde misterul lui Dumnezeu, care este dincolo de tot cuvântul. Ei erau de asemenea conştienţi că dogmele pot da naştere la interpretări diferite şi, deci, la schisme, cum a fost schisma Bisericilor precalcedoniene. Aceste Biserici s-au rupt de Biserică, neacceptând hotărârile Sinodului IV de la Calcedon, din 453, deşi mărturisesc aceeaşi credinţă promovată de Sinod, dar în alţi termeni. Această schismă persistă până astăzi,  pentru că nici Biserica Ortodoxă, nici Bisericile precalcedoniene nu fac efortul necesar pentru restabilirea comuniunii euharistice.

Cu cât Bisericile şi-au precizat mai mult credinţa în dogme, pe care fiecare le consideră adevăruri imuabile, cu atât mai greu este să se ajungă la unitatea în credinţă.

În acest context, se poate pune întrebarea: ce fel de unitate este posibilă? Cunoscând realitatea din lumea ortodoxă, este greu de crezut faptul că ortodocşii vor accepta vreodată o altă unitate decât unitatea bazată pe mărturisirea aceleaşi  credinţe, după modelul Bisericii din primul mileniu. Romano-catolicii au aceeaşi viziune a unităţii. Totuşi cele două Biserici au, în anumite puncte, ca de exemplu rolul primatului papal în primul mileniu, păreri diferite. Problema primatului papal este dezbătută acum în cadrul dialogului teologic dintre cele două Biserici. Lutheranii, în schimb, au o cu totul altă viziune despre Biserică şi despre unitatea ei, care nu este acceptată de ortodocşi, nici de catolici.

 Ştiu că dragostea pentru unitatea creştinilor ne presează pe mulţi să facem mai mult pentru avansarea ei. „Foc am venit ca să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!”, zice Hristos (Luca 12, 49). Ar fi însă greșit să forțăm lucrurile şi să  grăbim în mod artificial unitatea creştină pentru că există riscul de a crea noi dezbinări.

Dacă orice dezbinare între oameni este de la diavolul (cuvântul însuşi „diabolos” înseamnă  „dezbinătorul”), iar unitatea este prin excelenţă lucrarea Duhului Sfânt, cel mai important lucru care ţine de noi, creştinii, este de a ne înmulţi rugăciunea şi asceza, singurele mijloace prin care poate fi alungat demonul dezbinării din noi înşine şi dintre noi. Rugăciunea şi asceza refac în noi unitatea omului lăuntric al cărui simbol este inima, locul în care se concentrează ca într-un focar toate puterile fizice şi psihice. Dacă mintea, ca energie a inimii, nu rămâne mereu în legătură cu inima prin rugăciune, nu ne putem bucura de pacea inimii. Iar fără pacea inimii nu putem contribui la pacea şi înţelegerea dintre oameni.

Teologia scolastică, raţională prin excelenţă, din dorinţa de a explica totul prin concepte şi definiţii, a înlăturat în mare parte misterul şi a condus la instrumentalizarea credinţei. Cei care sunt tributari gândirii scolastice folosesc definiţiile dogmatice ca armă împotriva celor ce cred sau gândesc altfel. Există de asemenea pericolul de a absolutiza totul şi de a-L închide pe Dumnezeu în conceptele  rațiunii umane. De aceea, Vladimir Losky spunea că „după ce am construit un sistem teologic trebuie să-l minăm imediat pentru a nu-L face pe Dumnezeu prizonierul propriului nostru sistem”. Este necesar deci un echilibru între minte şi inimă, între dezvoltările teologice, ca expresii ale misterului credinţei şi misterul însuşi care este dincolo de orice concept. Ceea ce nu se poate realiza decât tot cu ajutorul rugăciunii şi ascezei.

În încheiere aş dori să citez un pasaj dintr-o intervenţie pe care am făcut-o cu mai mulţi ani în urmă la o masă rotundă pe tema „Ecumenismul martirilor“.

Mărturia interconfesională în secolul XX este răspunsul la marea dramă a dezbinării şi, uneori, a urii dintre creştini. În timpul nostru s-au întâlnit în lagăre de concentrare şi în închisori creştini de  confesiuni, culturi şi limbi deosebite. Ei au trăit împreună, oprimaţi şi ameninţaţi cu moartea, o mare fraternitate. Ei erau doar creştini împreună în suferinţă, fără distincţie de ierarhie sau de apartenenţă confesională: ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, luterani, baptişti au suferit împreună pentru Hristos. Acest martiriu comun, acest mare genocid al creştinilor din secolul XX are pentru noi o importanţă imensă. El prefigurează profetic evenimentul eshatologic al unei comuniuni ecleziale lărgite care îi va cuprinde pe toţi creştinii dezbinaţi de istorie, de cultură, de politică şi de asemenea de felul diferit de a formula şi de a trăi credinţa creştină.

În vremea noastră, ca în Biserica primară, martirii sunt aceia care prin vărsarea sângelui lor, prin dragostea faţă de vrăjmaşi, prin rugăciunea lor pentru lume, prin mărturisirea explicită a credinţei fondează Biserica. Biserica este a martirilor şi a sfinţilor, iar mărturia comună a martirilor creştini din toate confesiunile fondează Biserica vremurilor viitoare. Aceasta nu va fi un sincretism creştin, ci o convertire comună la rădăcinile credinţei şi ale tradiţiei creştine. Pentru aceasta trebuie să fim fideli martirilor noştri. Practica ecumenică trebuie să se inspire din mărturia interconfesională a martirilor din secolul XX: să facem în societate şi în climatul de libertate ceea ce martirii noştri au făcut în captivitate; să continuăm să trăim urgenţa solidarităţii credinţei şi a vieţii evanghelice; să păstrăm, în abundenţă, stilul vieţii creştine de sărăcie pe care martirii l-au trăit în lagărele de concentrare. Trebuie să fim de asemenea foarte apropiaţi de cei mai săraci care ne obligă la o astfel de mărturie interconfesională. Pentru că acolo unde sunt săracii, acolo este Hristos. Toţi trebuie să avem cel puţin sărăcia Duhului, o mentalitate de săraci pentru ca marea persecuţie a bogăţiei şi a abundenţei, persecuţie subtilă şi redutabilă a timpului nostru, care cuprinde pe creştinii de toate confesiunile, să stimuleze în noi ardoarea duhovnicească a mărturisirii credinţei”.

Mitropolitul Serafim