Cuvântare la Sărbătoarea popoarelor (Berlin, 24 iunie 2011)

Mai întâi aş dori să mulţumesc Doamnei Sona Eypper, preşedinta Conventului internaţional al parohiilor creştine din Berlin şi Brandenburg pentru invitaţia de a participa la sărbătorirea a 30 de ani de existenţă a Conventului şi pentru onoarea de a predica în cadrul acestui serviciu religios.

Doamna Sona Eypper este de origine armeană, iar despre poporul armean ştim că a suferit un mare genocid la începutul secolului XX. Ca şi Doamna Eypper, cei mai mulţi dintre noi provenim din alte ţări şi am adus cu noi suferinţele prin care au trecut popoarele noastre, dar şi cultura şi spiritualitatea lor, ceea ce înseamnă pentru societatea germană, pe care o formăm cu toţii, o binecuvântare şi o îmbogăţire. Căci fără să ne pierdem identitatea proprie suntem integraţi în această societate şi încercăm să ne aducem contribuţia la binele comun, material şi spiritual. Ca şi creştini, suntem conştienţi că o societate nu se poate dezvolta armonios şi spre binele tuturor decât numai atunci când toţi membrii ei trăiesc în armonie, se respectă reciproc şi muncesc „din toată inima, ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 3, 23). 

De aceea mulţumim lui Dumnezeu că trăim în această ţară care ne respectă identitatea proprie şi care ne oferă atâtea posibilităţi pentru a ne realiza fiecare potrivit aptitudinilor şi darurilor pe care le-am primit de la Dumnezeu. Îi mulţumim lui Dumnezeu de asemenea pentru aceşti 30 de ani de mărturie şi slujire comună promovate de Convent, care au contribuit atât de mult la cunoaşterea reciprocă şi la aprecierea tradiţiei fiecăreia dintre parohiile noastre. Pentru că lucrăm împreună ca să dăm mărturie despre credinţa şi nădejdea noastră, pentru că trăim în pace şi în suficientă bunăstare, nimeni nu se simte străin în această ţară, ci acasă, în casa noastră comună care este Berlinul, Germania, Europa…

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Lecturile biblice pe care le-am auzit aici au ca temă comună unitatea noastră în Hristos, pregătită în Vechiul Testament prin poporul ales al lui Dumnezeu, Israel şi realizată în Noul Testament prin întruparea, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Psalmul 47 cheamă toate popoarele să laude şi să cânte lui Dumnezeu, „împărat mare peste tot pământul”, Care şade pe tronul cel sfânt şi împărăţeşte peste neamuri. Înţelegem şi din acest Psalm, ca din tot Vechiul Testament, că există un singur Dumnezeu şi că neamurile, pe care El le-a creat, formează o unitate. Ele sunt chemate toate împreună, să-L laude pe Creatorul lor.

Din capitolul 12, al primei epistole către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, învăţăm că darurile cu care Dumnezeu înzestrează pe fiecare om încă de la naşterea sa, ca şi pe fiecare neam, sunt felurite; de asemenea şi lucrările sau slujirile la care suntem chemaţi fiecare sunt diferite. „Dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi”. Există aşadar în lume o varietate nesfârşită de daruri şi de lucrări care însă se află într-o unitate perfectă pentru că toate provin de la unicul Dumnezeu şi în toate este prezent şi lucrător acelaşi Duh al lui Dumnezeu. Nu există în lume doi oameni identici, nici două neamuri identice, ci fiecare om, fiecare neam este unic şi diferit. Şi cu toate acestea, toţi oamenii şi toate neamurile formează o unitate desăvârşită, chiar dacă această unitate, datorită păcatului fiecăruia în parte şi păcatului colectiv (de grup sau de mase întregi de oameni) nu este totdeauna evidentă. Pentru că păcatul, care în esenţa sa înseamnă egoism, închiderea în sinele (eul) propriu şi excluderea celorlalţi, fărâmiţează unitatea neamului omenesc şi unitatea popoarelor. Duhul cel rău, diavolul, care este la originea oricărui păcat, încearcă prin toate mijloacele să distrugă unitatea şi armonia dintre oameni şi dintre neamuri.  Cuvântul însuşi „diavol” (în limba greacă „diabolos”) arată lucrarea acestui duh rău, căzut din ceata îngerilor lui Dumnezeu şi devenit vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Diavolul este cel care dezbină, cel care seamănă vrajbă ca să distrugă pacea şi armonia din om şi dintre oameni.

Să subliniem deci încă odată unitatea umanităţii, unitatea neamurilor, unitatea creaţiei care se înrădăcinează în Dumnezeu şi în egală măsură să subliniem diversitatea nesfârşită a oamenilor, a neamurilor şi a creaţiei care îşi are izvorul, de asemenea, în Dumnezeu. În Dumnezeu Care este El însuşi unitate absolută şi diversitate absolută şi izvorul a toată unitatea şi a toată diversitatea. Dumnezeul nostru al creştinilor nu este o monadă absolută, o fiinţă singuratică, ci o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Un  Dumnezeu în trei Persoane. Iar omul, lumea, creaţia sunt chipul, icoana lui Dumnezeu. Totul îşi are originea în Dumnezeu şi totul trebuie să reflecte taina lui Dumnezeu, Unul în trei Persoane. Numai prin credinţă putem să înţelegem taina unităţii şi a diversităţii. Fără credinţă nu înţelegem nimic, suntem orbi, umblăm în întuneric.

Din păcate, chiar şi pentru noi cei credincioşi este greu să acceptăm şi să trăim mereu această mare taină a unităţii şi a diversităţii, să acceptăm şi să respectăm pe fiecare om aşa cum este, adică diferit de noi în felul său de a gândi, de a crede, de a trăi… şi totodată să înţelegem că, în Hristos, noi toţi suntem fraţi şi surori, noi toţi suntem una. Tendinţa noastră în general este aceea de a refuza alteritatea, diversitatea. Cu alte cuvinte,  fiecare am vrea ca ceilalţi să fie ca mine, să gândească ca mine, să creadă ca mine, să fac ce fac eu. Iar dacă celălalt nu este ca mine, am tendinţa de a-l socoti vrăjmaşul meu. Ceea ce desigur este un păcat, o ispită de la cel rău care, cum am spus, urăşte şi unitatea dintre oameni şi diversitatea sau unicitatea lor, pentru că urăşte creaţia lui Dumnezeu în unitatea şi diversitatea ei. De aici vin toate neînţelegerile dintre oameni, în primul rând cele din familie, apoi cele din societate, dintre popoare, din lume.

Păcatul, care aşa cum am spus, este în esenţa sa egoism, căutarea plăcerii proprii în detrimentul celorlalţi, păcatul care ne distruge echilibrul lăuntric şi armonia dintre noi, nu poate fi biruit decât prin credinţa neclintită în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, care a restaurat în natura (firea) Sa umană unitatea umanităţii întregi, pierdută prin păcatul strămoşesc. Această mare taină a unităţii în Hristos este exprimată de Sfântul Apostol Pavel astfel: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos”. „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”(I Corinteni 12,12,28). Căci în trupul lui Hristos locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii şi sunt cuprinse toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (cf. Coloseni 2,9; Efeseni 1,10). Tot ce există este recapitulat în Hristos. Hristos nu este despărţit de nimeni şi de nimic, totul trăieşte în El.

Iar cei ce credem în Hristos şi ne unim cu El prin rugăciune, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Său, prin înfrânare de la păcat şi facere de bine semenilor noştri, într’un cuvânt prin dragoste – căci dragostea le cuprinde pe toate –  devenim una cu Hristos şi purtăm pe toţi şi totul în noi, nu mai suntem despărţiţi de nimeni şi de nimic. Cine trăieşte în Hristos, cine iubeşte cu adevărat, acela trăieşte taina unităţii oamenilor în diversitatea lor, trăieşte taina unităţii creaţiei care se recapitulează în fiecare din noi, pentru că omul restaurat în Hristos este un microcosmos.  În microcosmosul fiinţei noastre trăieşte totul: şi oamenii şi animalele şi plantele, întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu Însuşi trăieşte în noi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2,20). Oare câţi dintre noi putem spune lucrul acesta!

Pentru a ne apropia de această stare de desăvârşire la care au ajuns sfinţii, important este să rămânem în Hristos, cum ne îndeamnă Domnul Însuşi în Evanghelia care s-a citit aici. „Rămâneţi întru Mine şi Eu în voi. Căci precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine… Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Cât adevăr se cuprinde în aceste cuvinte: „Fără Mine nu puteţi face nimic”!   A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în Biserica pe care El a întemeiat-o şi cu care El se identifică tocmai pentru a fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Să nu ne despărţim deci de Biserică, chiar dacă am găsi toate motivele omeneşti care ne-ar îndemna la aceasta. Biserica pe care o formăm noi oamenii  păcătoşi, este mai mult decât o adunare omenească. Ea este „trupul lui Hristos” (Efeseni 1,22-23) „în care sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). Deci să nu reducem Biserica la o instituţie pur umană, ci să vedem în ea taina lui Hristos, taina lui Dumnezeu. În Biserică, Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine şi prin rugăciunea noastră la sfinţirea noastră şi a întregii existenţe. În crezul apostolic şi în crezul niceo-constantinopolitan mărturisim credinţa în Biserică. „Cred într’una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Biserica este deci o Taină în care credem. Dacă Biserica ar fi doar o instituţie omenească, n-ar fi nevoie să credem în Biserică.

Să nu uităm că suntem creştini numai în măsura în care ne străduim, zi de zi, să actualizăm darurile primite la botez: darul credinţei care înseamnă puterea lui Dumnezeu în noi, darul nădejdii care ne dă curajul de a-l mărturisi pe Hristos şi de a ne purta crucea necazurilor şi suferinţelor, darul dragostei prin care devenim una cu Hristos şi cu semenii noştri, darul răbdării prin care biruim toate încercările vieţii, darul sfinţeniei etc. etc. Toate aceste daruri le actualizăm mai cu seamă prin rugăciune, pentru că numai prin rugăciune putem intra în inimă, în care se concentrează ca într’un focar toată fiinţa noastră şi unde se află, de la botez, Hristos. Când ne rugăm cu adevărat, şi anume, cu mintea concentrată în inimă, rugăciunea pătrunde în inimă unde întâlneşte harul, iar harul ne încălzeşte inima, o umple de dragoste faţă de Hristos şi de semeni. Astfel inima se transformă, încetul cu încetul; din inimă de piatră devine inimă sensibilă, delicată, deschisă spre toţi şi spre tot ce există, pentru că a redescoperit unitatea ontologică a întregii existenţe. Astfel trăim unitatea noastră cu toţi oamenii şi cu toată creaţia, cu respectul desăvârşit al diversităţii fiecărui om şi al fiecărei existenţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mitropolitul Serafim

Berlin, 24 iunie 2011