Centenarul Patriarhiei – Sărbătoarea unui popor evlavios şi a unei Biserici vii şi sfințitoare

Un articol de PS Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, publicat în Ziarul Lumina, 2 Martie 2025

Anul 2025 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române şi Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. Aceasta deoarece anul acesta, din darul lui Dumnezeu, sărbătorim 100 de ani de Patriarhat (1925-2025) şi 140 de ani de când Biserica Ortodoxă Română este autocefală (1885). Prin autocefalie înţelegem dreptul unei Biserici Ortodoxe locale – a unui neam – de a avea organizare şi conducere proprii, constituită prin Sinod propriu și independent, autocefalia fiind situaţia de autoconducere deplină.

Fiecare biserică autocefală este parte a Bisericii Ortodoxe Universale, mărturisește, în comuniune cu aceasta, ca parte şi expresie a ei, aceeași credință, una și sfântă, săvârşeşte aceleași slujbe sfinți­toare şi se conduce după aceleași canoane statornicite de tradiţia bisericească. La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a aprobat ridicarea Bisericii noastre autocefale la rang de Patriarhie, acordând titulatura de Patriarh Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei în funcți­une atunci, dr. Miron Cristea. Cu acel prilej a fost adoptat de către Sfântul Sinod şi Actul oficial de înființare a Patriarhiei Române.

Aceste realizări în plan bisericesc s-au împlinit în contextul unor realități politice și sociale favorabile, fiind urmarea înfăptuirii uni­tății statale a românilor. Iar aceasta a fost mai întâi o unitate a fra­ților români care, deşi împărțiți vremelnic în țări aflate sub stăpâniri diferite, trăiau o unitate de credință, de limbă şi de cultură. Era, deci, o unitate lăuntrică, trăită în suflet şi în simțiri, ca stare de spirit şi mod de viaţă, şi realizată tot mai mult pe măsură ce era conștientizată. Etnogeneza românească a fost şi o continuă creștere şi înţelegere a acestor realități, respectiv a faptului că fraţii de aceeaşi credință, cu aceeaşi limbă şi având acelaşi mod de viețuire, aveau nevoie de nişte cadre de manifestare, de ocrotire şi de susţinere a ființei lor lăuntrice, care trebuiau create şi apărate. Întreaga istorie medievală şi zorii modernității au constituit un timp al luptei duse de români cu foarte multe jertfe, pentru plămădirea şi apărarea sufletului românesc şi a darurilor pe care Dumnezeu, prin înaintaşi, le-a pus în ființa lor. Conștien­ti­zând, la momentul istoric prielnic, nevoia de a exprima această unitate şi într-un cadru statal, care să-i ajute să o poată ulterior trăi mai intens, românii au înţeles că pentru a avea unitatea statală erau chemaţi, asemeni înaintașilor lor, să-şi aducă propria jertfă. Astfel, ei au pecetluit dorinţa de a fi împreună şi au consfințit-o la 1859, la 1877 şi la 1918. Au găsit în ei puterea să renunțe la avantajele de grup, pe care le aveau trăind despărțiți, pentru a făuri binele general, realitatea unui stat care să-i cuprindă în granițe pe cât mai mulţi dintre ei, spre binele tuturor, bine care apoi să se reverse asupra fiecăruia în parte.

Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 și ridicarea sa la rangul de Patriarhie în anul 1925, evenimente pe care le sărbătorim, cu bucurie, acum, au fost un rezultat al binecuvântării dumnezeiești revărsate asupra poporului român, respectiv a fraților de un neam şi de o credință, care au reuşit să de­pă­șească toate zidurile despăr­ți­toare şi piedicile interne şi externe pentru a fi împreună. Străduinţa lor de a trăi laolaltă ca frați şi ca fiii aceluiași Părinte a condus la faptul ca şi Maica lor, Biserica, să dobândească frumuseţe şi mult mai multă putere ocrotitoare. După cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „Autocefalia şi Patriarhia nu sunt doar niște termeni administrativi bisericeşti, ci şi titluri de noblețe şi vrednicie pentru un popor ortodox iubitor de Hristos şi de viaţă veșnică, iar Patriarhul acestuia este simbolul unității lui spirituale şi slujitor al comuniunii universale în cre­dință”.

Aceste două aniversări, cu sem­ni­ficații deosebit de importante pentru spiritualitatea şi demnitatea noastră națională, au creat concomitent prilejul şi datoria ca noi să omagiem cu recunoștință memoria tuturor înaintașilor noştri care au trăit prin credință, a celor care au luptat pentru libertatea Ortodoxiei în aceste locuri, a celor care s-au ostenit pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi pentru dobândirea rangului ei de Patriarhie, precum şi a celor care au apărat credinţa şi Biserica în faţa opresiunii comuniste atee. Pentru că, iată, Autocefalia şi Patriarhatul nu sunt prin sine o garanție a păcii în Biserică, ci credinţa trebuie trăită şi apărată pe mai departe de poporul credincios. Din acest motiv, Sfântul Sinod a rânduit şi ca anul 2025 să fie Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea, iar în acest an să aibă loc proclamarea solemnă a canonizării mai multor mărturisitori și mari duhovnici misionari români ai secolului trecut. Această canonizare constituie mărturia vieții și lucrării sfin­ți­toa­re bisericești pe pământul românesc de-a lungul întregii noastre istorii, lucrare care a făcut ca, în ultimul veac, această Biserică să rodească – între alţii – şi pe acești duhovnici şi mărturisitori sfinţi. Ei sunt, pe de o parte, o roadă a conlucrării Duhului Sfânt şi a unui popor credincios; pe de alta, reprezintă modele de asumare a credinței şi o zestre de sfințenie a neamului nostru, pe care se fundamentează credinţa noastră şi a celor care vor veni după noi. Este o mare bucurie şi o mare nădejde să-i avem rugători, ocrotitori şi îndrumători, pentru care îi mulţumim lui Dumnezeu, rugându-L ca, şi pentru rugăciunile lor, să ne strălumineze calea pe care să mergem mai departe!