Conferințe dedicate mărturisitorilor din timpul comunismului, la Bonn și Leverkusen

În duminicile Postului Mare, profesorul George Enache, cercetător al arhivelor CNSAS susține o serie de conferințe dedicate martirilor și mărturisitorilor creștini din România, din perioada dictaturii comuniste, precum și prelegeri despre unirea și unitatea românilor, la o sută de ani de la Marea Unire. După conferința din Duminica Crucii, la Bonn, istoricul gălățean a vorbit duminică, 18 martie, în parohia românească din Leverkusen.

 În Duminica Sfintei Cruci, în Parohia „Sf. Mc. Ștefan, Cassius și Florentius” din Bonn, după Sfânta Liturghie părintele paroh Cătălin Preda a prezentat enoriașilor pe distinsul oaspete prof. dr George Enache, istoric și cercetător al istoriei recente, aflat la o bursă de documentare în Germania. Acesta a vorbit celor prezenți despre Hristos, despre Cruce și despre suferința asumată a creștinilor din timpurile dictaturii comuniste, în România și a împărtășit alte momente cutremurătoare, trăite de cei care au îndrăznit să-L iubească pe Hristos în comunism. Conferința sa a fost completată cum nu se poate mai nimerit de părintele Arhidiacon Martin Lissmann, un german ce a descoperit Ortodoxia în mijlocul comunismului, pe când se afla la studii în București. Deși a mărturisit cu lacrimi în ochi că s-a temut mereu de momentul în care ar fi trebuit să primească suferință sau chiar moarte pentru alegerea lui, nu a ezitat sa primească botezul ortodox în 1965, în România.

În duminica următoare, dedicată Sfântului Ioan Scărarul, istoricul George Enache a fost invitatul parohiei „Sf. Mc. Ecaterina și Sf. Ier. Remigius” din Leverkusen, unde a fost primit cu căldură de părintele paroh Adi Neștian și enoriașii acestei parohii. Istoricul a vorbit auditoriului și despre părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Boca și editarea Filocaliei în limba română, datorată celor doi mari mărturisitori și trăitori ai tradițiilor ortodoxe din secolul trecut.

Conferințele profesorului George Enache vor continua și în săptămânile următoare astfel:

Duminică, 25 Martie: în Parohia „Sfinții Arhangheli” din Berlin, unde istoricul va conferenţia pe tema: Biserica şi idealul naţional de la Alexandru Ioan Cuza la Marea Unire, în preajma Centenarului unirii Basarabiei cu Patria-Mamă;

Duminică, 1 Aprilie: în Parohia „Sf. M. Mc. Gheorghe” din Leipzig, despre martirii și mărturisitorii creștini români din perioada comunistă;

Duminică 8 Aprilie: în Parohia „Sfânta Treime” din Amberg, despre sărbătorirea Sfintelor Paști de către deținuții politici din închisorile comuniste;

Sâmbătă, 14 Aprilie: la Centrul Bisericesc Românesc din Paul Heyse Str. 19, München, despre Centenarul Marii Uniri și rolul Bisericii în acest eveniment al istoriei neamului.

„Avem datoria să cunoaștem istoria, pentru a înțelege prezentul”, a punctat tânărul istoric. Mai jos, câteva fragmente din conferință, care sunt preluate din lucrarea sa: Biserica în comunism. Modele și mărturii, Editura Eikon, Cluj/Galați, 2016

 

Slujba Învierii în mina Cavnic, A.D. 1953

„Noaptea Învierii! …
Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atâr.nate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:
– Veniţi de luaţi Lumină!
Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. Apoi vocea cucernică intonează:
– Mărire Sfintei şi Celei de-o-fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor, amin!
Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Şi vocea preotului continuă tunătoare:
– Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să piară de la faţa Lui toţi cei ce-l urăsc pe Dânsul!
Să se risipească şi să piară vrăjmaşii lui Dumnezeu! Cuvintele sună şi răsună ca nişte ciocane pe nicovala veacului ateu.
La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…
Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”

 

Eterna nobleţe a fericirilor cotidiene (In memoriam Nicolae Steinhardt)

Sute de amintiri mărturisesc despre disperarea celui aflat în singurătatea celulei reci, încercând sentimentul că a fost părăsit de toţi. În aceste condiţii, orice făptură vie, chiar şi una considerată respingătoare, este dorită şi căutată pentru a însufleţi zidurile de beton. Atunci, femeia şi-ar fi dorit cu disperare să vadă o gâză intrând printre zăbrelele celulei, ca o vestitoare a lumii din afară, iar parohul, în serile geroase, ar fi dorit ca răsuflarea unui câine să-i încălzească mâinile reci.
Raporturile întemniţaţilor cu micile făpturi necuvântătoare pot fi subiectul unei cărţi care poate va fi scrisă cândva. Deocamdată merită subliniat faptul că, aproape de fiecare dată, cel închis de unul singur hrăneşte şi vorbeşte cu fiinţa cu care împarte celula. Chiar dacă mâncarea abia îi ajungea pe o măsea, deţinutul avea grijă să lase câteva firmituri tovarăşului său necuvântător, căruia, cât timp acesta mânca, îi vorbea despre propriile necazuri şi speranţe. Motivul unui asemenea comportament era simplu. Prin aceste gesturi aparent absurde, persoana aflată în situaţii limită încerca cu disperare să-şi salveze umanitatea, să-şi demonstreze sie-şi că a rămas OM.

 

„Prin alţii, spre sine”

Cine spune că aceste gesturi sunt ale unor oameni aflaţi în eroare, deoarece „uitaseră” că îl aveau alături drept partener „valabil” pe Dumnezeu, se înşeală amarnic. Există Dumnezeu, există „eu”, dar alături de aceştia trebuie să existe şi un „celălalt”, către care trebuie să se îndrepte dragostea şi jertfa noastră. Altfel, cele spuse de părintele Stăniloae despre Dumnezeu, că, în mod necesar, acesta este în acelaşi timp Unul şi Treime, trei persoane diferite, însă de aceeaşi esenţă, legate prin iubire şi care prin iubire au creat lumea, căreia i-a rânduit să fie părtaşă la slava divină, se dovedesc doar cuvinte goale, rod al unei educaţii scolastice.
„Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei, 18; 19-20)”. Iată de ce problema mântuirii noastre nu este numai o „afacere” între noi şi Dumnezeu ci, în mod obligatoriu, îi implică şi pe ceilalţi, deoarece prin dialogul cu „aproapele” ne putem regăsi cu adevărat.
„Prin alţii, spre sine”, spunea Nicu Steinhardt. Aceste cuvinte, repetate de unii în mod mecanic, adună în ele întreaga experienţă carcerală a părintelui Nicolae. Acolo, în acele veritabile „case ale morţilor” care erau închisorile comuniste, singura şansă de supravieţuire era dragostea aproapelui, care a mers în anumite cazuri (vezi Mircea Vulcănescu) până la jertfa de sine. Nicu Steinhardt însuşi mărturiseşte că nu ar fi scăpat viu din închisoare dacă colegii din celulă nu i-ar fi fost aproape. Un lucru banal, o flanelă ruptă, o bucată de pâine mucezită putea să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte, iar cel care avea acest lucru putea să decidă prin atitudinea lui dacă colegul său va trăi sau nu. „Dăruind, vei dobândi”, spune, iarăşi extraordinar, părintele Nicolae, definind doar din două vorbe esenţa vieţii creştine autentice, experimentată de atâţia oameni în temniţele comuniste, salvaţi sufleteşte avându-l pe Hristos în mijlocul lor şi oferind aproapelui dragostea pe care Dumnezeu ne îndeamnă să o avem faţă de semenii noştri. Uneori acest aproape a fost, în situaţii limită, o fiinţă necuvântătoare, dar totuşi şi ea făptură a lui Dumnezeu. Din păcate, unii învaţă abia în situaţii extreme să preţuiască ceea ce, în mod obişnuit, ignoră sau dau cu piciorul.

 

Veşnicia ascunsă în secundă

În existenţa noastră cotidiană, indiferenţa faţă de „celălalt”, oricine ar fi acesta, este dublată adesea de obsesia propriei mântuiri, ţel înalt, în afara căruia unii nu mai văd pe nimeni şi nimic. În această atitudine există o latură întunecată, maladivă, care poate fi decelată dacă ne amintim că şi comunismul avea în miezul doctrinei sale ideea mântuirii universale a oamenilor, aici şi acum, în această lume. Această idee părea atât de măreaţă încât totul părea mic în faţa ei. Nu conta câte milioane de oameni „inutili” urmau să piară sau că natura urma să fie modelată în chip titanic în folosul exclusiv al omului, efigia supremă a evoluţiei. Comunismul nu se uita la „amănunte”, nu-l interesa ce este azi, ci privea către un „mâine” considerat mult mai strălucitor. Rezultatul? Pustiire, jale şi uscăciune sufletească.
În scrierile cu caracter duhovnicesc, se vorbeşte de unii monahi care erau în aşteptarea mântuirii, iar aceasta a trecut pe lângă ei, deşi s-au pregătit o viaţă. Asta, deoarece ei nu au înţeles că nu există un timp şi un loc special pentru mântuire, ci aceasta poate avea loc oricând şi oriunde. Iar acest lucru l-a înţeles şi ni l-a făcut cunoscut părintele Nicolae Steinhardt. Cei doi paşi prin celulă puteau fi mai de folos decât un hagialâc la Ierusalim. Bucăţica de pâine dată colegului de detenţie putea fi mai importantă decât o pomană magnifică, prin care să-ţi dovedeşti bogăţia. O vorbă bună spusă când trebuie poate face mai mult decât orice avere. Mesajul lui Nicolae Steinhardt este unul împotriva disperării, a aşteptării zadarnice a creării condiţiilor favorabile (în cazul celor închişi, eliberarea) pentru a purcede pe calea mântuirii. Nu trebuie să stăm trişti şi încrâncenaţi o viaţă, în aşteptarea unei schimbări care nu mai vine.
Părintele Steinhardt ne spune că veşnicia se află în fiecare secundă. Doar dacă eşti convins de acest lucru este posibil să scrii un jurnal al fericirii, adică, tradus literal, să notezi în fiecare zi o „fericire”. Câţi dintre noi, triştii de serviciu ai lumii, ar putea să întocmească un asemenea jurnal? O jumătate de foaie ne-ar fi de ajuns. Însă sutele de fragmente şi situaţii, extrem de diverse, consemnate în celebrul jurnal al părintelui Nicolae ne demonstrează (a câta oară?) că mântuirea şi fericirea noastră le aflăm când şi unde ne aşteptăm mai puţin.