Cuvânt de întâmpinare la volumul „Nebuni pentru Hristos și pentru Krishna” (Nürnberg, 15.11.2019)

Prefață la volumul pr. Ioan Dumitru Popoiu, Nebuni pentru Krishna și nebuni pentru Hristos. O fenomenologie a formelor extreme de devoțiune, Editura Doxologia, Iași 2020.

În cartea de față Părintele Ioan Popoiu, consilier cultural al Arhiepiscopiei ortodoxe române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, face o analiză competentă și minuțioasă a fenomenului nebuniei, ca devoțiune extremă, în creștinism și în hinduism. Susținută ca teză de doctorat la Facultatea de teologie ortodoxă din București, lucrarea aceasta este la fel de folositoare mediului academic, cât și publicului larg care cunoaște prea puțin despre fenomenul nebuniei din motive de credință. Deși rațiunile pentru care credincioși ai diferitelor religii aleg calea nebuniei în trăirea credinței sunt tot atât de diferite ca și religiile respective, totuși există un sâmbure comun care o caracterizează, acela al iubirii extreme pentru Divinitatea mărturisită, ca și al disprețului față de sine și față de lume. În general, nebunii pentru credință urmăresc trezirea semenilor lor la o viață conformă cu credința pe care o mărturisesc.

Marele istoric al religiilor, Mircea Eliade a ajuns la concluzia că omul este o ființă religioasă prin excelență. Religia îl definește pe om în mod fundamental. Sfânta Scriptură exprimă această realitate prin sintagma „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”: creat după „chipul lui Dumnezeu”, omul este destinat să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”. Între chip și asemănare există o tensiune, un dinamism care-l face pe om să tindă după Dumnezeu pentru a deveni asemenea Lui, avansând neîncetat în comuniune cu El. „Ne-ai făcut pentru Tine Doamne și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine”! (Fericitul Augustin, Confesiuni I,1).

Căderea în păcat a primilor oameni, prin ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, a avut consecințe cosmice, asupra omului și asupra creației care este solidară cu el. Păcatul a distrus și distruge, pe măsură ce se înmulțește, comuniunea și armonia între Dumnezeu și om, între om și creație, ca și între oameni. El este resimțit de toți ca eșec, ca țintă greșită sau ca trăire împotriva firii, care tinde natural spre împlinirea binelui. Prin păcat, dinamismul chipului divin din noi își schimbă orientarea și se îndreaptă mai mult spre lumea materială, decât spre Dumnezeu, aruncându-ne  într-o permanentă luptă pentru satisfacerea plăcerilor egoiste care ne duc, în cele din urmă, la moarte. Căci „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), potrivit poruncii: „În ziua în care vei mânca (din pomul cunoștinței binelui și răului) vei muri negreșit!” (Facere 2, 17). Astfel, odată cu păcatul, a intrat în lume și moartea, care se manifestă mai întâi ca moarte spirituală sau ca despărțire de Dumnezeu prin întunecarea minții, pervertirea simțurilor și slăbirea voinței pentru lucrarea binelui, apoi ca despărțire a sufletului de trup. Totuși pentru că Dumnezeu nu-și retrage cu totul harul nici din omul căzut în păcat, aspirația profundă după Dumnezeu nu dispare din sufletul său. Dimpotrivă, „acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20), în sensul că harul produce în noi dezgustul pentru păcat și suspinul după eliberarea de el.

Toate religiile lumii dau mărturie de setea fundamentală a omului după Dumnezeu și de nevoia mântuirii sau a eliberării din păcat. Însă mântuirea nu poate veni de la oameni, pentru că toți sunt înlănțuiți de păcat, ci numai de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu a ales calea întrupării, făcându-Se El Însuși om, pentru ca să-i mântuiască pe oameni, nu „din afară” și fără participarea lor, ci „dinăuntru”, adică din interiorul firii umane pe care a luat-o asupra Sa. Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, a recapitulat în firea Sa umană toată umanitatea și toată creația. El este „Omul universal” sau „Adam total”, cum îl numesc Părinții Bisericii, pentru că nu este despărțit de nimeni și de nimic. El este toate întru toți (cf. I Corinteni 15, 28). Chipul lui Dumnezeu din om este chipul lui Hristos, Dumnezeu făcut om. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful vorbește despre „Logos spermatikos”, prezent în toată creația. Aceasta înseamnă că o sămânță de har a Logosului întrupat este lucrătoare în toți oamenii. Căci „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului” (I Timotei 2, 4). În Hristos, neamul omenesc este unul în mulțimea ipostaselor umane. Așa se explică similitudinile dintre religiile lumii care toate tind spre Hristos. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că fondatorii marilor religii se aseamănă într-un fel cu profeții Vechiului Testament care au pregătit poporul ales pentru primirea lui Mesia. Până și filozofii greci pot fi priviți ca precursori ai lui Hristos. De aceea sunt reprezentați pe pereții exteriori ai mânăstirilor din Moldova.

Amintirea ancestrală a unui Dumnezeu personal, dincolo de politeismul propriu religiilor nerevelate, setea după adevăr și împlinirea binelui, setea după interiorizare prin practici asemănătoare cu cele creștine, dovedesc unitatea ontologică a neamului omenesc și tinderea lui după desăvârșire: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale Legii” (Romani 2, 14), spune Sfântul Apostol Pavel. Așa precum Dumnezeu n-a stârpit neamurile politeiste care înconjurau poporul ales pentru ca acestea să trezească în el râvna după Dumnezeul cel adevărat, tot astfel și astăzi păgânii care fac din fire ale legii pot fi un semn de pocăință pentru creștinii din societățile secularizate, care se ridică împotriva legilor firii.

Lectura acestei cărți fascinante ne ajută să înțelegem că forma extremă de devoțiune religioasă manifestată, în cazul nostru al creștinilor, ca „nebunie pentru Hristos” reprezintă de fapt cea mai mare înțelepciune. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă i se pare cuiva că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept. Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 18-19). Credința presupune deci răstignirea minții față de logica acestei lumi care o închide în limitele creatului și deschiderea ei spre mister. În acest sens, Părintele Sofronie spune că „a trăi creștinește este cu neputință; creștinește este cu putință numai a muri”. A trăi creștinește înseamnă o continuă răstignire a omului vechi care se strică cu patimile și cu poftele, pentru ca omul nou, zidit după asemănarea lui Hristos, să se manifeste tot mai mult. „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20). „Mor în fiecare zi”, zice același Apostol (I Corinteni 15, 31). Și tot el ne îndeamnă: „Omorâți mădularele omului trupesc din voi…” (Col 3, 5). „Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 13).

Viața creștină cu exigențele ei morale și practicarea virtuților prin care omorâm faptele trupului pare astăzi celor mai mulți o nebunie. Dar ea se revelează, în cele din urmă, ca înțelepciune. Dovadă sunt biografiile a numeroși sfinți nebuni pentru Hristos, care au trăit în diferite epoci ale istoriei și în diferite locuri până în zilele noastre și care sunt amintiți în lucrarea de față într-un calendar lărgit, cu trimiteri pentru cei care vor să aprofundeze aceste minunate vieți.

Mitropolitul Serafim