Unitatea în Hristos. Cuvânt la festivitatea de intronizare (München, 5 iunie 1994)
Înalt Prea Sfinţite şi Prea Sfinţiile Voastre, Prea Cucernici Părinţi, Stimaţi invitaţi şi iubiţi credincioşi!
Primele cuvinte pe care aş dori să le adresez în aceste momente solemne diasporei ortodoxe româneşti din Europa, care mă primeşte astăzi ca părinte sufletesc, sunt cuvintele Mântuitorului spuse femeilor mironosiţe în dimineaţa Învierii:
„Bucuraţi-vă!“ şi „Nu vă temeţi!”
- Bucuraţi-vă, că iată Dumnezeu văzând lacrimile şi rugăciunile voastre Vă trimite astăzi păstor prin care Vă va izbăvi de păcate dacă veţi asculta de glasul lui!
- Bucuraţi-vă, că Hristos Vă întâmpină astăzi şi se face Mântuitorul vostru prin servitorul Său!
- Bucuraţi-vă, că Duhul Sfânt va rămâne peste voi şi vă va descoperi adevărul care liberează (Ioan 8, 32) prin cel pe care Dumnezeu l-a uns ca să vă fie părinte duhovnicesc!
- Nu vă temeţi unii de alţii, ci iubiţi-vă între voi!
- Nu vă temeţi de necazurile şi ispitele lumii acesteia, ci „îndrăzniţi, zice Hristos, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33)! Iar „biruinţa care a biruit lumea este credinţa noastră“ (Ioan 5,4)! Prin credinţă suntem biruitori!
- Nu vă temeţi de ziua de mâine, ci puneţi-vă toată încrederea în Hristos cel ce ne-a făgăduit că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20)!
- Nu vă temeţi nici de moarte, căci Hristos-viaţa noastră este cu noi până şi în moartea noastră, pe care o transformă în Paşte adică în pasaj, trecere în Viaţa cea fără de sfârşit.
- Deci, „Bucuraţi-vă pururi” (1 Ioan 5,16) pentru toate câte Dumnezeu a făcut şi nu vă temeţi de nimic căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31)
După acest cuvânt biblic de salut, care aş dori să devină realitatea noastră de toate zilele, îngăduiţi-mi să exprim în numele Bisericii Mame recunoştinţa pentru aportul diasporei româneşti din Europa şi din America la eliberarea Ţării din robia cea mai cruntă pe care am cunoscut-o în istoria noastră: dictatura comunistă. Suntem convinşi că fără rezistenţa constantă a românilor care au luat drumul pribegiei pentru că n-au putut să accepte înlănţuirea şi teroarea comunistă, rezistenţă exprimată sub diferite forme, şi îndeosebi prin emisiunile celor două posturi de radio libere: Vocea Americii şi Europa liberă, dictatura din România ar fi făcut ravagii şi mai mari, iar Revoluţia din decembrie 1989 n-ar fi cuprins atât de repede întreaga ţară şi putea fi şi mai sângeroasă. Fiindcă suntem la München, sediul postului Europa liberă, salut cu toată dragostea pe ostenitorii şi colaboratorii săi şi chem binecuvântarea Domnului asupra lor şi asupra muncii pe care o mai au de împlinit. Iar pentru cei ce au trecut la Domnul în frunte cu istoricul George Ciorănescu (+ 1993), mă rog ca Hristos pe care l-au slujit, prin slujirea semenilor lor, să-i odihnească în lumina feţei Sale.
Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini,
Evenimentul de astăzi stă sub semnul şi puterea învierii Domnului nu numai pentru că el are loc în această perioadă pascală în care „prăznuim omorârea morţii şi începătura altei vieţi veşnice” (Canonul Sf. Paşti, Oda 7), ci, mai ales, pentru că cei care l-au pregătit dintru început i-au voit ca manifestare a dorinţei de înviere a diasporei ortodoxe româneşti din întreaga Europă şi totodată ca germene care să rodească efectiv această înviere.
Nu pot pomeni aici pentru că sunt prea mulţi: preoţi şi credincioşi, care s-au străduit, cu mari sacrificii – adeseori fără să fie înţeleşi sau rău înţeleşi – pentru a se ajunge la acest început. De altfel,cei mai mulţi cunoaşteţi durerile naşterii Mitropoliei în fruntea căreia m-aţi chemat ca să fiu primul slujitor. Totuşi un nume trebuie amintit, mai ales că cel ce l-a purtat cu atâta demnitate şi credinţă nu mai este printre noi: profesorul Constantin Nagacevschi, personalitate de frunte a exilului românesc din Germania. El a trebuit să moară înainte de a-şi vedea visul împlinit pentru ca jertfa supremă a vieţii sale, ca cea a soţiei meşterului Manole din cunoscuta Baladă cu acelaşi nume, să fie garanţia necesară reuşitei visului său, care astăzi, iată, începe să se înfiripeze.
Tuturor care au ostenit pentru acest început atât de dificil, li se cuvine mulţumirea şi recunoştinţa noastră. Să fie încredinţaţi că sămânţa unităţii diasporei româneşti din Europa, pe care ai semănat-o cu trudă, este lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu, pe care El însuşi îl va desăvârşi.
Nu intenţionez să mă opresc aici, nici măcar în trecere, asupra motivelor de dezbinare ale diasporei româneşti, unele îndreptăţite în ochii oamenilor, altele numai imaginare, dar care nici unul nu o poate justifica în faţa lui Dumnezeu. Desigur, acest adevăr este valabil oriunde există dezbinare: în familiile noastre, în bisericile noastre, în popoarele noastre, în lume… Pentru că dezbinarea este opera prin excelenţă a diavolului. „Diabolos“ în limba greacă, nu înseamnă oare tocmai dezbinătorul, separatorul, învrăjbitorul? Cel care distruge unitatea realizată de iubire! Dezbinarea este, prin urmare, opusul iubirii, adică opusul lui Dumnezeu şi de aceea nu poate fi niciodată justificată. Omeneşte vorbind, nu cred că Dumnezeu iubeşte ceva mai mult ca unitatea oamenilor în diversitatea darurilor Duhului Sfânt, care pecetluieşte pe fiecare ca persoană unică. Şi aceasta pentru că unitatea în diversitate ţine de natura creaţiei şi este o taină care reflectă taina lui Dumnezeu însuşi, în care unitatea absolută, asigurată de Tatăl, coexistă cu diversitatea tot atât de absolută a Persoanelor. Dumnezeu ne-a creat diferiţi prin diversitatea darurilor cu care ne-a înzestrat dar şi uniţi în aceeaşi unitate prin dragostea pe care a pus-o în noi.
Sfântul Grigore de Nyssa şi alţi părinţi ai Bisericii văd chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care a fost creat la început omul, nu numai în fiecare om, ci mai ales în umanitatea luată ca întreg, adică în omul universal sau Adam-ul total, care ar trebui să fim fiecare din noi dacă am fi uniţi prin dragoste cu toţi semenii noştri. Numai când oamenii în diversitatea lor sunt uniţi, se reflectă în ei taina lui Dumnezeu: Unul şi Trei, în acelaşi timp. Însă Adam cel dintâi şi pe urma sa toţi oamenii până astăzi au făcut din diversitatea lor motiv de diviziune şi de dezbinare. Noi nu suntem uniţi pentru că, neavând dragostea lui Dumnezeu în noi, nu ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem: diferiţi unii de alţii. Dimpotrivă, ne temem unii de alţii. Iar, în aceasta se relevează esenţa însăşi a păcatului, adică frica de celălalt. Care duce la refuzul sau negarea lui: „nu te accept pentru că nu eşti ca mine“, sau, „pentru mine tu nu exişti”. Primul păcat n-a fost oare tocmai refuzul lui Dumnezeu, Acest Celălalt prin excelenţă? Numai pentru că-L refuzăm pe Dumnezeu, ne putem refuza unii pe alţii! lată gravitatea păcatului dezbinării în care ne complăcem atât de uşor! Depăşirea dezbinării, oriunde ar exista ea, nu se poate realiza decât prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, care a surpat peretele din mijloc al separării şi a desfiinţat vrăjmăşia în trupul Său, unindu-i pe toţi oamenii întru Sine. Pentru ca să-i zidească într-un singur om nou, şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe toţi, uniţi într-un singur trup, prin cruce … (cf. Ef.2, 14-16).
Aici este sintetizată întreaga operă de mântuire a lumii realizată de Dumnezeu prin Fiul Său care s-a făcut Om, a murit şi a înviat tocmai pentru ca să „adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11, 52). În Iisus Hristos, umanitatea întreagă este recreată. Ea redevine „un singur om nou“, adică omul universal sau omul total, creat de Dumnezeu de la început ca să nu fie separat de nimeni şi de nimic, ci să poarte în sine pe toţi semenii săi şi întreaga creaţie. De aceea, numai în Iisus Hristos şi prin Iisus Hristos noi putem deveni oameni noi, adică oameni autentici, pentru că în El nu mai suntem separaţi de nimeni şi de nimic. Iar misiunea Bisericii constă tocmai în această recreare a omului în Iisus Hristos.
Înţelegem dintr-o dată că, credinţa nu este doar un simplu fapt social sau un compartiment al vieţii noastre. Ea nu ţine doar de viaţa noastră privată şi nu se poate reduce la mărturisirea cu gura a adevărurilor divine, nici la forme şi practici golite de conţinut. Ea vizează direct transformarea (metanoia) noastră totală, recrearea în Iisus Hristos, viu şi lucrător în lume prin Duhul Sfânt în Biserica Sa, care cuprinde potenţial întreaga creaţie. Se înţelege de la sine ce implicaţii sociale are o credinţă vie şi lucrătoare, care urmăreşte constant recrearea omului în Iisus Hristos! Desigur, procesul restaurării noastre duhovniceşti începe cu Botezul care ne grefează în trupul lui Hristos, făcându-ne mădularele Sale şi mădulare unii altora (cf. 1 Cor. 12, 27; Ef. 4,15- 16; 25), pentru ca toţi să ne împărtăşim de viaţa Divină în tainele Bisericii, în frunte cu Euharistia.
Euharistia îndeosebi ne constituie permanent în trupul lui Hristos, ne face una cu El şi cu toţi semenii, noştri. În Liturghie, participăm la viaţa lui Hristos, îi ascultăm cuvântul Său dumnezeiesc, învăţăm să ne iubim unii pe alţii, renunţând la egoismul nostru şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui fără de care nu putem avea viaţă în noi. „Adevărat, adevărat, zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi“ (Ioan 6, 53). lată de ce viaţa creştină, care nu se întemeiază pe comunitatea euharistică, se reduce la un individualism ucigător al comuniunii, care constituie Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu şi fiinţa însăşi a omului.
De aceea, primul meu îndemn pe care vi-i adresez cu toată dragostea, este tocmai în legătură cu biserica, locul întâlnirii noastre cu Dumnezeu: Străduiţi-vă să participaţi cu regularitate la toate slujbele ei pentru ca să nu vă lipsiţi de harul şi puterea Duhului Sfânt, care ne vin prin ele. Liturghia ortodoxă ca şi toate celelalte slujbe sunt de o frumuseţe şi de o adâncime mistică inegalabile. Ele reprezintă cu adevărat „expresia cea mai înaltă a culturii umane” (ChristosYannaras), tot ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sufletului său. Dacă „sufletul culturii este cultura sufletului” (Baudelaire), este evident că nici o altă formă a culturii nu cultivă sufletul omenesc ca şi cultura bisericească în expresia ei liturgică.
Desigur, ţine de datoria preoţilor să slujească frumos, după rânduiala prevăzută şi să explice credincioşilor înţelesurile adânci ale Sf. Liturghii şi ale celorlalte Laude bisericeşti, pentru ca aceştia să-şi poată hrăni atât inima cât şi mintea prin armonia dintre „numen” şi „lumen“, dintre taină (mister) şi inteligenţă. Să fim cu toţii conştienţi că puterea Bisericii vine din rugăciunea ei. O comunitate care-şi împuţinează rugăciunea slăbeşte în iubirea dintre membrii săi şi nu va avea nici puterea mărturisirii în afară.
Dar, desigur, viaţa noastră creştină de transformare permanentă în Hristos însuşi pentru a ajunge la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13) nu se reduce la participarea la slujbele bisericeşti, căci nu putem fi creştini numai de duminică sau numai de sărbători. La sfârşitul Liturghiei preotul ne îndeamnă: „Cu pace să ieşim“, (îndemn care s-a păstrat în Liturghia tuturor confesiunilor) pentru a continua acasă, la locul de muncă şi pretutindeni slujba din biserică, făcând din toate Liturghie (Euharistie) cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel (1 Cor.10, 31; Col. 3, 17).
Inima noastră, familia, semenii, natura şi tot ce există, sunt tot atâtea altare pe care, fiecare din noi, ca preoţi ai creaţiei, trebuie să aducem jertfă lui Dumnezeu, silindu-ne să trăim o viaţă curată şi sfântă, în gând, în cuvânt şi în faptă, silindu-ne să ne respectăm şi să ne slujim unii pe alţii, să respectăm şi să înfrumuseţăm natura înconjurătoare. Să nu uităm că taina semenului nostru, „taina fratelui” în expresia Sf. Ioan Gură de Aur, este tot atât de sfântă ca şi Tainele Bisericii.
Dar această slujire continuă presupune, pe de o parte lupta permanentă, şi de câte ori teribilă, împotriva păcatului şi răului din noi, pentru despătimirea noastră, iar pe de altă parte, cultivarea binelui şi a virtuţilor, adică a deprinderilor bune. Iar armele pe care le avem la dispoziţie sunt rugăciunea, postul şi asceza în general, spovedania, şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului … Prin toate acestea participăm şi noi la „crucea“ prin care Dumnezeu ne-a recreat în Hristos „într-un singur om nou“, „uniţi într-un singur trup“ (Ef. 2,16).
Într-adevăr numai prin cruce ajungem la biruinţă. Numai silindu-ne să murim mereu omului vechi, supus păcatului, putem să ne îmbrăcăm în omul cel nou care este după asemănarea lui Hristos. Să fim însă încredinţaţi că pe tot parcursul acestui proces nu suntem singuri. În purtarea crucii, adică în suferinţele şi ispitele de fiecare zi, Hristos este alături de noi şi de asemenea Maica Domnului şi toţi sfinţii, ca şi semenii noştri întru credinţă. Căci Biserica este tocmai această comuniune a sfinţilor. De când Hristos a înviat, crucea este străbătută de puterea şi lumina învierii. De aceea, există o bucurie a crucii care ne dă mereu curajul luptei şi puterea biruinţei. Până când păcatul din noi va fi consumat de dragostea lui Hristos, care va cuprinde desăvârşit fiinţa noastră lăuntrică, unificând-o şi făcând-o asemenea Lui. Iar semnul acestei biruinţe, adică semnul sfinţeniei, zice Sf. Isaac Sirul, este tocmai inima compătimitoare, adică inima care cuprinde în iubirea ei pe tot omul şi întreaga făptură.
Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini!
Dumnezeu a rânduit în Biserica Sa „multe feluri de trepte şi de slujbe” potrivit nevoilor ei (cf. I Cor. 12, 28). Dacă chemarea noastră este comună şi aceeaşi pentru toţi, adică „sfinţirea noastră“ (cf. I Tes. 4, 3; Evr. 12, 14), sau recrearea în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, şi dacă această chemare nu se poate realiza decât în comuniunea organismului viu care este Biserica şi nu izolat, apoi fiecare ajunge aici prin înmulţirea propriului său talant şi prin slujirea sa specifică. Într-un organism sunt multe mădulare, fiecare cu rostul şi funcţiunea sa, dar niciunul nu pretinde să fie altceva decât ceea ce este. Dimpotrivă fiecare împlinindu-şi funcţiunea specifică îşi aduce contribuţia la binele general al organismului. Aşa este şi în Biserică zice Sf. Apostol Pavel: „Darurile sunt diferite, dar acelaşi Duh. Şi diferite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt diferite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi…” (I Cor. 12, 4-6). Toţi suntem ontologic egali, fie episcopi, fie preoţi, fie laici. Toţi împreună formăm poporul lui Dumnezeu, toţi participăm la sfinţenia lui Hristos şi ne împărtăşim de ea pe măsura credinţei şi efortului propriu. Toţi suntem preoţii Dumnezeului celui viu prin participarea la unica preoţie a lui Hristos, dar fiecare „în rândul cetei sale“. Episcopul este cel dintâi, chemat să fie capul Bisericii, acolo unde ea se manifestă în lume, într-un anumit loc.
Episcopul adună poporul lui Dumnezeu din locul respectiv (care este Eparhia sa) şi-l constituie în Biserica lui Hristos, prezidând Euharistia, pe care o slujeşte împreună cu toţi preoţii şi credincioşii din acel loc. De aceea, Sf. Ignatie al Antiohiei putea să spună încă la sfârşitul secolului I că „episcopul ţine locul pe care l-a avut Hristos la Cina cea de Taină” şi că „acolo unde este episcopul, acolo este Biserica”, căci fără Episcop Biserica nu poate să existe. Episcopul este deci, în Biserică, chipul lui Hristos-Păstorul cel bun care şi-a pus viaţa pentru oile Sale. Mântuitorul Iisus Hristos a încredinţat apostolilor, iar aceştia episcopilor, misiunea de a-L reprezenta în lume, de a-l actualiza lucrarea de mântuire în fiecare generaţie până la sfârşitul veacurilor, „Iată Eu vă trimit pe voi (în lume) ca pe nişte miei în mijlocul lupilor… Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi de Mine se leapădă…” (Luca 10, 3,16).
Ceea ce se cere deci episcopului şi celor pe care el şi-i asociază misiunii pe care a primit-o de la Hristos, adică preoţilor, este ca ei să fie cu adevărat icoana lui Hristos în lume. A lui Hristos cel blând şi smerit, cel sărac şi nevinovat, îndelung răbdător şi iertător, rugător şi ascultător până la moarte. Predica noastră nu va avea nici o putere de angajare în credinţă şi transformare a credincioşilor dacă nu este însoţită de exemplul unei vieţi curate, sincere şi smerite, lipsită de interese şi veleităţi omeneşti. Ea nu va fi decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător”, oricât de documentată şi savantă ar fi. Episcopul şi preotul trebuie să fie în toate ca şi Hristos, „Mai-marele păstorilor” (I Petru 5, 4), pentru ca credincioşii să recunoască în ei vocea lui Hristos, chemarea Sa, viaţa Sa. Altfel nu putem fi păstori adevăraţi ai turmei, ci cel mult năimiţi (slujbaşi plătiţi) incapabili să-şi pună viaţa pentru oi, dacă nu chiar lupi răpitori care împrăştie şi risipesc oile. Din păcate, Biserica are parte şi de astfel de contra-păstori! Dar oile nu merg după ei, căci nu cunosc glasul lor. Şi astfel aceştia vor rămâne singuri, să se păstorească pe ei înşişi!
Apostolul care s-a citit astăzi ne atrage atenţia tocmai nouă păstorilor, zicându-ne: „…luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28). Iar Apostolul Petru roagă pe episcopi (şi pe preoţi) „să păstorească turma lui Dumnezeu nu cu silnicie ci de bună voie, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 2-3).
Având toate aceste îndemnuri înscrise pe tablele inimii mele de când am fost hirotonit ca preot şi apoi ca episcop, mă voi strădui şi în noua misiune pe care Dumnezeu mi-o încredinţează astăzi să fiu cu adevărat păstorul cel bun care-şi pune sufletul pentru oile sale. Grija cea dintâi îmi va fi ca şi până acum slujirea la Sf. Altar şi rugăciunea, convins fiind că fără legătura constantă cu Dumnezeu prin rugăciune, omul se reduce la limitele naturii şi devine opac faţă de lucrarea Duhului Sfânt în el. Dumnezeu nu poate lucra decât prin omul care I se deschide prin rugăciune şi asceză. Tragedia lumii creştine de astăzi vine tocmai din slăbirea ei în rugăciune şi asceză. Omul nu este tare decât în măsura în care se roagă şi posteşte. Numai atunci el simte şi vede cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa lui şi ce fericire aduce unirea cu El. Desigur, ca episcop am datoria de a mă ruga pentru toţi pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat spre păstorire: preoţi şi credincioşi, cum datori suntem să ne rugăm unii pentru alţii. Iar rugăciunea îmi va deschide inima şi o va sensibiliza făţă de toate nevoile lor: sufleteşti, mai întâi, căci acestea sunt cele mai multe astăzi, dar şi trupeşti. Întărit de rugăciune, mă voi strădui deci „să mă fac tuturor toate” pentru ca să aduc în sufletul fiecăruia o rază de lumină şi de nădejde, şi „în orice chip să mântuiesc măcar pe unii” (I Cor. 9, 22). Să îndrăzniţi deci să apelaţi la mine, în ciuda distanţelor care ne pot separa, şi Dumnezeu îmi va da pentru fiecare cuvânt potrivit de mângâiere şi ajutor.
Iubiţi credincioşi şi fraţi creştini!
Ştiu că nici unul n-a părăsit ţara de binele din ea; ştiu şi câtă osteneală depuneţi aici ca să vă realizaţi. Nu uitaţi că singură Biserica vă poate vindeca rana produsă de despărţirea de locurile natale şi de cei dragi, căci numai în ea vă puteţi reîntâlni cu toţi. În Biserică trăim în comuniunea părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri ca şi în comuniunea cu toţi cei vii, oriunde s-ar afla ei. Şi tot Biserica vă dă curajul şi puterea ca să vă purtaţi crucea de fiecare zi a încercărilor de tot felul câte vin asupra noastră, oriunde am trăi. De aceea, împreună cu preoţii din Mitropolie, ne vom strădui să întărim viaţa duhovnicească din parohiile deja existente şi să formăm şi alte comunităţi, acolo unde vieţuiesc români.
Să nu vă fie ruşine de originea voastră, nici de credinţa pe care o aveţi. Dimpotrivă, arătaţi-vă vrednici de ele printr-o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor. De când Hristos a venit în lume, nici un neam, nu este mai ales decât altul. Aleşii lui Dumnezeu sunt cei ce cred în Hristos din fiecare neam şi fac voia Lui.
Să nu uităm totuşi că provenim dintr-un popor încreştinat încă de la formarea sa şi că credinţa creştină ne-a modelat fiinţa după învăţăturile evanghelice, făcând din înaintaşii noştri oameni blânzi şi buni, răbdători şi ospitalieri, care au ştiut întotdeauna să-şi apere cu cinste şi vitejie „sărăcia şi nevoile şi neamul” (Eminescu). Şi fiindcă trăim în această parte a Europei este bine să amintim celor de aici rolul pe care l-a avut poporul român, secole de-a rândul, în apărarea Europei de invazia otomană. De aceea, Papa Sixt al IV-lea putea numi, la vremea sa, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt „atlet a lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”. De asemenea Europa întreagă, prin ambasadorii săi la Constantinopol în 1714 a putut admira credinţa domnitorului martir Constantin Brâncoveanu care a preferat moartea prin tăierea capului, împreună cu cei patru copii ai săi, decât să se lepede de botezul său.
Dar trecutul nu ne edifică decât în măsura în care ne convertim neîncetat la Hristos. De aceea creşteţi-vă copii în credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica Sa.
„Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17).
„Orice lucraţi, din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3, 23).
„Umblaţi întru iubire…” „Iar desfrâu şi orice necurăţie şi poftă de avere nici să se pomenească între voi, precum se cuvine sfinţilor”„Nici vorbe de ruşine, nici glume necuviincioase, ci mai degrabă mulţumire” (Efeseni 5, 2-5)
Trăiţi în pace şi înţelegere cu toţi oamenii, dând fiecăruia respectul şi cinstea care se cuvin lui Hristos însuşi. „Ascultaţi pe conducătorii voştri duhovniceşti şi vă supuneţi lor fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seamă de ele…“ (Evrei 13, 17).
„Şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 7). În încheiere, aş dori să asigur pe toţi fraţii mei întru Hristos, fie ortodocşi, fie catolici, fie protestanţi, de rugăciunea şi de dragostea mea, fără deosebire. Slujirea şi lucrarea mea pastorală nu se va reduce la diaspora românească, ci ele se vor prelungi firesc în slujirea unităţii întregii diaspore ortodoxe şi a unităţii creştine în general, la care m-am referit în cuvântul meu. O unitate adevărată, care nu poate fi decât în Hristos, nu se construieşte niciodată în detrimentul sau împotriva altei unităţi. De aceea, rog pe toţi episcopii confesiunilor reprezentate aici să mă primească ca pe un împreună slujitor pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Sunt convins că, în ciuda dificultăţilor prin care trece ecumenismul astăzi, înaintarea pe drumul unităţii creştine este ireversibilă şi nu poate fi împiedecată de nici-o putere ostilă. Lumea întreagă îşi caută unitatea ei, prin lucrarea lui Dumnezeu, care este minunată în ochii noştri (Psalmul 117, 23). Faptul că am fost martorii unei minuni atât de mari, ca aceea a căderii comunismului totalitar şi ateu, care permite popoarelor să se apropie, trebuie să ne dea curajul şi puterea de a ne angaja cu toată fiinţa în slujirea unităţii voită de Dumnezeu. Dar să nu uităm că orice unitate începe şi sfârşeşte cu respectul infinit al unuia faţă de celălalt. Un cald şi respectuos cuvânt de mulţumire aduc în numele preoţilor şi credincioşilor români stabiliţi în această ţară, autorităţilor germane, reprezentate aici de Doamna Juliane Kalonna de la Bonn, pentru ajutorul şi ocrotirea de care ne bucurăm din partea Statului. Le asigurăm de preţuirea şi loialitatea noastră şi le rugăm să ne sprijine şi în continuare.
Aceeaşi mulţumire caldă o datorăm şi Bisericilor Catolică şi Evangelică pentru ajutorul, sub multiple forme acordat Bisericii Române şi comunităţilor româneşti din Germania şi din întreaga Europă. Să fie încredinţate că ceea ce au făcut şi fac în numele lui Hristos pentru noi se va răsfrânge pozitiv asupra relaţiilor ecumenice şi unităţii Bisericii.
Nu pot să sfârşesc cuvântul meu fără să mulţumesc din inimă tuturor participanţilor la această sărbătoare a diasporei româneşti.
Gândul meu de recunoştinţă se îndreaptă mai întâi spre delegaţia de ierarhi români formată din:
Î.P.S. Dr. Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi P.S. Episcop Dr. Teofan Sinaitul, Vicar Patriarhal, care au binevoit să vină aici pentru a mă instala în noua misiune primită. Îl rog pe Î.P.S. Sa să se facă interpretul sentimentelor mele de preţuire faţă de întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Mulţumesc de asemenea celorlalţi episcopi ortodocşi prezenţi aici:
Î.P.S. Sa Simeon al Mitropoliei bulgare pentru Europa de Vest;
Î.P.S. Sa Anatoly, Arhiepiscopul ucrainian de Paris şi Europa de Vest; Î.P.S. Sa Iulius al Eparhiei siriene din Europa Centrală şi Benelux;
P.S. Sa Karekin al Eparhiei armene din Germania.
Mulţumesc soborului de preoţi ca şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxă, Catolică, Lutherană şi Calvină din Germania, Franţa, Austria, Elveţia, Italia, Belgia, Republica Moldova, România, precum şi reprezentanţilor Radio-Televiziunii Germanie şi Române şi ai presei.
Îngăduiţi-mi să citez pe nume doar pe câţiva:
Protoprezbiter Radu Miron, reprezentantul mitropolitului Augustinos, Germania;
Protoprezbiter Dr. Peter Plank, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse din Germania;
Prelat Dr. Lothar Waldmüller, Domkapitular, reprezentant al Cardinalului Wetter şi al Conferinţei episcopilor catolici din Germania;
Oberkirchenrat Dr. Klaus Jürgen Roepke, reprezentantul episcopului Engelhardt, preşedintele Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania; Doamna Jutta Boysen, reprezentanta secretarului general Jean Fischer al Conferinţei Bisericilor Europene din Geneva;
Prelat Dr. Albert Rauch, Directorul Institutului Bisericilor Orientale, Regensburg;
Pfarrer Siegfried Walter Schullerus,reprezentantul episcopului Christoph Klein din Sibiu;
Prelat Jürgen Schwarzenburg, reprezentantul episcopului Josef din Hildesheim;
Monseniorului Helmuth Kühn şi Decanului Joachim Vobbe, reprezentanţii episcopului Siegberg Kraft şi ai Sinodului Bisericii Vechi Catolice din Germania;
Preşedintele Alfred Stirnemann al Fundaţiei PRO ORIENTE, Viena; Prodecan Hans Wolfgang Jokisch, München;
Dr. Franz Csermiti de la Misiunea Catolică Ungară din München;
Frau Eva von Slatinay de la Comisia Ecumenică, München;
Erich Brockhaus de la Diakonisches Werk, Berlin;
Protoprezbiter Gregoire Bertrand Hardy, decanul Consiliului arhiepiscopesc pentru Franţa al Arhiepiscopiei româneşti pentru Europa Occidentală împreună cu grupul de preoţi şi credincioşi francezi;
Dom Nicolas, Abatele mănăstirii benedictine din Lerins şi Dom Siluan de la Mânăstirea St. Wandrille din Franţa;
Dom Emmanuel Jungklaussen, Abatele mănăstirii benedictine din Niederaltaich, Germania, împreună cu Arhimandritul Irineu;
Maica Olga, stareţa mănăstirii ortodoxe de la Bussy en Othe, Franţa, împreună cu Maica Mariam;
Părintele Elie de la mănăstirea ortodoxă Schimbarea la Faţă a Domnului, Tarasson, Franţa;
Protoprezbiter Slobodan Milunovic, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Germania;
Protoprezbiter Mesfin Feleke, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Etiopiene din Germania;
Pfarrer Ulrich Schad, Biserica Evanghelică, Karlsruhe;
Pfarrer Jean Peter Daniel, Strasbourg; Domnul Joachim Schmitz, Aachen; Protoprezbiter Dr. Petre Buburuz, Chişinău;
Preot Prof. Dr. Constantin Galeriu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti;
Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, decan şi Preot Prof. Dr. Liviu Streza, prodecan, de la Facultatea de Teologie din Sibiu;
Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan, decanul Facultăţii de Teologie din Oradea; P.C. Pr. Constantin Pârvu, vicar patriarhal;
P.C. Pr. Aurel Răduleţ, vicarul Arhiepiscopiei, Sibiului;
P.C. Pr. Romul Zaharie, protopopul Făgăraşului;
Poetul Ioan Mircea;
Pictorul Sorin Dumitrescu;
Fratele Petre Giurgi din Sfatul Frăţesc pe ţară al Oastei Domnului;
Dr. Bucur Corneliu, Directorul Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu, Dr. Pavel Chirilă, Directorul Asociaţiei şi Spitalului Christiana din Bucureşti, Dr. Aurel Creţu, Directorul Asociaţiei Christiana din Sibiu;
Stareţii şi stareţele mănăstirilor: Cozia, Agapia, Văratec, Secu, Golia, Tismana, Râmeţ şi Topliţa. Mulţumesc, de asemenea, Consiliului mitropolitan care s-a ostenit cu pregătirea acestei sărbători, reprezentanţilor parohiilor din Eparhie ca şi conducerii parohiei evanghelice Sf. Luka din München care ne găzduieşte cu generozitate.
Punându-mi toată încrederea şi nădejdea în Dumnezeu, pornesc în misiunea pe care Ei mi-a încredinţat-o, încurajat de dragostea cu care am fost înconjurat încă de la venirea mea aici, cu o lună în urmă, din partea tuturor celor cu care am venit în contact.
Nu mă îndoiesc de loc că Dumnezeu, care lucrează minunat cu cei ce se predau Lui, mă va face şi pe mine, instrumentul şi lucrării Sale în lume. Mulţumindu-vă încă o dată tuturor, chem binecuvîntarea Domnului peste toţi şi Vă fac urările cele mai calde de pace şi de sănătate.
Harul Domnului nostru lisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.
† Serafim
Arhiepiscop şi Mitropolit
München, 5 iunie 1994