O epistolă către preoții din Diaspora (1994)
Articol publicat în Magazinul Deisis al Mitropoliei, nr. 1, 1995, pp. 26-27
Prea Cucernici Părinţi,
După cum ştiţi, în ziua de 5 iunie 1994 a avut loc la München instalarea noastră ca Mitropolit pentru Germania şi Europa Centrală. Multă lume — şi în primul rând Biserica Mamă, căreia îi aparţinem prin fiinţa noastră duhovnicească, prin grai şi tradiţiile ei sfinte, prin care suntem în comuniune cu cei de acasă – a văzut în acest eveniment o lucrare providențială, un răspuns al lui Dumnezeu la frământările şi aşteptările diasporei româneşti, care-şi caută identitatea şi unitatea de zeci de ani de zile.
Dacă până acum diaspora românească s-a zbătut neputincioasă în găsirea identitătii şi unităţii ei, pentru că le-a căutat adeseori în afara Bisericii sau servindu-se de Biserică în scopuri partinice, prin evenimentul din 5 iunie1994, Dumnezeu îşi întinde mâna Sa providențială şi o cheamă la singura unitate posibilă, aceea în Hristos, care se face una cu Biserica Sa din fiecare neam. Aşa precum toţi ceilalţi ortodocşi din Occident îşi au ierarhi din neamul lor, care promovează pe lângă interesele generale ale Ortodoxiei şi pe cele specifice neamului lor, a binevoit Dumnezeu ca şi românii să aibă, în sfârşit, un ierarh al lor, care să se indentifice cu ei, să-i ajute să se organizeze şi să se unească, ridicându-se astfel din lâncezeala în care se găsesc pentru a da mărturie bună în fala celorialţi şi a veni în sprijinul celor de acasă.
Desigur, suntem doar la începutul unui drum care poate fi lung şi anevoios. Patimi învechite, ambiţii politice şi interese egoiste împiedică încă pe mulţi să se smerească şi să vadă astfel mâna lui Dumnezeu întinsă asupra diasporei româneşti. Mulţi nu înţeleg că misiunea Bisericii este spiritual profetică, de înnoire a omului prin har şi credinţă şi nu social politică; aceasta din urmă nefiind decât consecinţa firească a celei dintâi. Mântuitorul şi Sfinții Apostoli nu s-au angajat politic, cum voiau evreii; nici contra Cezarului care stăpânea Ţara Sfântă, nici împotriva instituţiilor nedrepte ale societăţii din vremea lor (sclavie…), ci au propovăduit pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, pentru înnoirea omului. Căci dacă omul se înnoieşte, se înnoiesc şi instituţiile şi tot ce ţine de viaţa sa. Mulţi, de asemenea, au judecat şi continuă să judece Biserica după oamenii care stau în fruntea ei: ierarhi şi preoţi, uitând poporul lui Dumnezeu care s-a sfințit şi continuă să se sfinţească prin aceşti ierarhi şi preoţi, mulţi, din păcate nevrednici. Dar aceasta este o judecată nu numai nedreaptă, ci şi sectară, care nu duce decât la slăbirea şi dezbinarea Bisericii. Aşa au apărut în istoria Bisericii toate sectele. Să ne întrebăm: Oare ne putem schimba după ambiţiile sau după bunul nostru plac părinţii care ne-au născut? Cine poate spune: „pentru că tatăl meu este beţiv, eu nu mai sunt copilul său?” Nu trebuie oare mai degrabă acoperim goliciunea ca Sem şi Iafet pe a tatălui lor, Noe, şi să primim astfel binecuvântarea şi nu blestemul căzut asupra lui Ham? (Cf. Fac. 5, 20-27). Şi apoi, crede cineva că va găsi aiurea părinţi mai buni decât cei care i-au dat viaţă? Să nu ne amăgim crezând că, refuzându-ne părinţii duhovniceşti, servim astfel Biserica lui Hristos şi neamul căruia îi aparţinem!
Dar aceasta nu înseamnă că propovăduim supunerea oarbă faţă de părinţii noştri duhovniceşti, sau indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă în Biserică. Să nu fie! Căci ar însemna ca Biserica să-şi piardă vitalitatea şi să ajungă la periferia societăţii. Dimpotrivă, în virtutea de persoană liberă şi unică, dar în comuniunea organismului viu care este Biserica, fiecare este responsabil de tot ceea ce se întâmplă în ea, după cum sănătatea trupului depinde de fiecare mădular al lui. Responsabilitatea în Biserică este deci comună, deşi ea este mai mare pentru episcopi şi pentru preoţi, potrivit cu slujirea lor specifică (Cor. 12, 27-30). Dar ea nu se poate exprima decât în măsura în care fiecare face parte efectiv din Biserică, fiind angajat cu toată fiinţa sa în viaţa liturgică şi în lupta pentru despătimire, împlinindu-şi astfel chernarea la sfinţenie (I Tes. 4, 3). Căci cum ar putea cineva care aparţine Bisericii doar cu numele să se simtă responsabil de soarta ei şi să se facă judecătorul celor din Biserică? Ştim cu toţii cât de mult firea noastră omenească, marcată de păcat, este înclinată să judece pe alții şi să treacă cu vederea peste propriile lipsuri.
Responsabilitatea în Biserică este deci o problemă de sfințenie personală. Numai în măsura în care eu mă sfințesc pe mine însumi, pot să-i ajut şi pe ceilalţi fraţi ai mei, pot să-i „judec” pentru îndreptarea lor, cu autoritatea Duhului care sălăşluieşte întru mine. Altfel, judecata mea va fi o critică sterilă care mă sărăceşte şi pe mine şi va îndârji şi pe semenul meu în răutatea lui. Desigur, toţi avem datoria de a ne îndrepta unii pe de a ne „judeca” unii pe alţii, dar câţi facem aceasta în Duhul lui Hristos, cu folos şi pentru noi şi pentru semenii noştri?
Dar această situaţie tristă a diasporei noastre nu trebuie să ne descurajeze ci, mai de grabă, să ne determine la o şi mai mare angajare în căutarea unităţii ei. Pentru aceasta, se cuvine ca să ne liberăm noi, mai întâi, de prejudecățile pe care le avem, pentru a ne putea iubi cu adevărat unul pe altul. Căci, ce suntem fără iubire? Nimic. Mai grav: ce devine, fără iubire, Dumnezeu pe care-L propovăduim şi slujirea noastră la Sf. Altar? Nu, oare, idol şi meserie de pe urma căreia aşteptăm o soldă? Cum să înţelegem, fără iubire, taina lui Dumnezeu, care este iubire şi taina fratelui nostru, care este viaţa noastră însăşi? Zis-a marele Antonie: „De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, de Hristos ne despărţim” (Pateric).
Desigur, focul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele se aprinde în noi şi creşte pe măsura credinţei şi angajării noastre sincere în slujirea la care am fost chemaţi, aceea de a propăvădui prin cuvânt şi prin exemplu personal iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, întruparea şi moartea Sa pentru împăcarea noastră.
De aceea, vă chem pe toţi cu chemare sfântă ca să vă îndepliniţi datoria de păstori duhovniceşti, „cu frică şi cutremur” (Fil. 2, 12), ştiind ce răspundere apasă asupra noastră înaintea lui Dumnezeu. Nu va lăsaţi prinşi de duhul veacului acestuia care duce la pierzare, ci ridicaţi-vă deasupra lui, căci numai aşa vă veți mântui şi pe voi şi veţi putea mântui şi pe alții. Puneţi interesele lui Dumnezeu şi ale Bisericii mai presus de interesele personale care se vor împlini cu adevărat numai prin cele dintâi (Mt. 6, 33). Străduiţi-vă să aveţi în toate o purtare şi o judecată duhovnicească, fiind blînzi, îndelung-răbdători şi buni cu toţi oamenii, cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu, căci numai aşa cuvântul nostru va fi crezut şi ascultat. Feriţi-vă de a nu fi pricină de sminteală prin cuvântul sau fapta voastră. Căci „vai de cel prin care vine sminteala” (Mt. 18, 6-7)! Lumea de astăzi, deşi slabă fi credinţă, este deosebit de exigentă faţă de noi, slujitorii lui Dumnezeu. Ea ne vrea cu adevărat modele de urmat, chiar dacă nu este dispusă să ne urmeze totdeauna. lar dacă nu suntem astfel se sminteşte şi se îndepărtează de comuniunea liturgică a Bisericii.
Dar nu vom corespunde niciodată misiunii noastre, dacă nu ne străduim să devenim oameni ai rugăciunii. Trebuie să fim convinşi că nimic nu este mai important în lumea aceasta ca rugăciunea. Pentru că de la rugăciune vine şi înţelepciunea (cea de la Dumnezeu şi nu cea a lumii acesteia) şi iubirea şi puterea de a împlini totul spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul semenilor. Or, oamenii de astăzi neglijează mai mult ca orice tocmai rugăciunea. Găsim timp pentru toate, numai pentru rugăciune nu. lar aceasta este cea mai subtilă cursă a diavolului. Căci îndepărtăndu-ne de rugăciune ne câştigă pentru toate celelalte ispite ale sale. De aceea, vă pun tuturor la inimă datoria de a nu neglija rugăciunea. Faceţi-vă un program zilnic de rugăciune, pe care să-i respectaţi cu strictete, până când veţi câştiga dragostea de rugăciune şi vă veţi ruga cu timp şi fără timp, făcând din tot lucrul vostru o mare şi neîncetată rugăciune.
Să aveţi, mai cu seamă dragoste de Sfintele Slujbe ale Bisericii, şi îndeosebi de Sfânta Liturghie, pe care să le săvarşiţi cu credinţă inmulţită şi cu mare eviavie, Cuvintele proorocului Ieremia: „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă”, trebuie să fie pentru noi un memento permanent, mai ales când ne aflăm în faţa Sfântul Altar.
Să fiţi convinşi că lumea desacralizată de astăzi are cu alât mai multă nevoie de rugăciunea noastră cu cât înstrăinarea ei de Dumnezeu este mai mare. De aceea, nu scurtaţi slujbele, crezând că veţi avea mai mulţi credincioşi la biserică sau de frica de a nu-i plictisi, ci mai degrabă săvârşiţi-le frumos, în duh de rugăciune adevărată care să-i angajeze şi pe ei ca împreună liturghisitori, prin cântarea comună şi prin împărtășirea cu Sfintele Taine.
Credincioşii trebuie conştientizaţi prin predica noastră, că ei nu sunt doar simpli ascultători ai slujbelor, ci, cu adevărat, coliturghisitori. indemnaţi deci la mărturisirea deasă a păcatelor să se pregătească pentru primirea Sfintei Împărtășanii, cu rugăciunea şi înfrânarea cuvenită. Să nu fie Liturghie fără împărtăşirea credincioşilor, şi în primul rând, a copiilor şi a celor mai în vârstă. Numai atunci o comunitate este vie, când se uneşte mereu cu Hristos euharistic, de fiecare dată, cu „frică şi cu cutremur” şi cu pregătirea necesară. Acesta este sinergismul creştin adevărat: unirea Harului Sf. Taine cu efortul nostru de despătimire prin rugăciune şi asceză. Neglijarea uneia din aceste două aspecte fundamentale ale vieții creştine, înseamnă deformarea şi sărăcirea ei.
În ce priveşte datoria de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu în orice împrejurare prielnică, dar mai cu seamă la Sfânta Liturghie, nu trebuie să vă mai scriu. Frăţiile voastre ştiţi prea bine că ea constituie esenţa misiunii creştine. Catehizarea se impune cu atât mai mult astăzi, când lumea creştină a devenit, practic, necreştină, iar sectele câştigă tot mai mulţi aderenţi, tocmai datorită lipsei de formare religioasă a credincioşilor noştri. O grijă deosebită trebuie să aveţi faţă de copii şi tineri, pe care să-i îndrumaţi pe calea adevărului lui Hristos pentru a-i feri astfel de rătăcirile lumii de astăzi. Misiunea noastră este cu atât mai dificilă aici în Occident cu cât credincioşi noştri fiind răspândiţi pretutindeni, ajung adeseori cu greu la biserică, datorită distanţelor. Şi totuşi trebuie să ne gândim şi la aceştia Vnând legătura cu ei prin toate mijloacele posibile.
Şi câte alte datorii nu apasă asupra noastră! Dar revin: dacă vom fi oameni ai rugăciunii, rugăciunea însăşi ne va inspira şi ne va ajuta să ne Tmplinim cum se cuvine misiunea noastră sfântă de slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor.
Iubiţii mei fraţi şi fii duhovniceşti,
Vă scriu aceste rânduri printre lacrimi de durere pentru starea atât de jalnică a lumii creştine de azi şi în primul rând a diasporei noastre. Vi le scriu cu nădejdea că ele vă vor mişca inimile şi vă vor determina să vă angaţaţi cu tot sufletul în îndeplinirea misiuni voastre de păstori duhovniceşti, care înseamnă jertfă şi renunţare la multe, până şi la propriile convingeri şi păreri, pentru a-L urma pe Hristos, liberi de orice legături pământeşti. Dar ce se poate facein lumea aceasta fără jertfă? Şi cum să ajungem la înviere fără să trecem mai întâi prin cruce?
Ştiu că cei mai mulţi vă câştigaţi pâinea de toate zilele pentru familiile voastre, prin trudă, angajaţi în diferite slujbe şi că aveţi mai puţin timp pentru pastorație. Tocmai de aceea trebuie să răscumpăraţi vremea şi să folosiţi orice moment pentru a da mărturie despre adevărul şi dragostea lui Hristos pentru lume.
Încredinţaţi-vă rugăciunilor şi ocrotirii Maicii Domnului! Vă îmbrăţişez cu toată dragostea în Hristos Iisus Domnul şi Vă binecuvintez împreună cu familiile voastre şi cu toți credincioşii.
Hristos în mijlocul nostru!
Mitropolitul Serafim
de Adormirea Maicii Domnului, 15 august 1994