Euharistia şi unitatea Bisericii – daruri ale Sfântului Duh

Prelegere la congresul monahal de la Bruges

A rânduit Dumnezeu ca această expunere despre Euharistie şi unitatea Bisericii s-o prezint în faţa monahilor care contribuie cel mai mult la împăcarea creştinilor. Nu numai pentru faptul că ei sunt mai conştienţi decât alţii de exigenţele vieţii creştine, dar şi pentru faptul că prin rugăciune şi nevoinţa lor monahii grăbesc reconcilierea, tinzând mereu la dobândirea în plenitudine a Sfântului Duh, Dătătorul în Hristos al Unităţii care vine de la Tatăl. 
După Părinţii Bisericii, monahul este cel ce răspunde fără rezerve la chemarea făcută de Hristos Ucenicilor Săi la desăvârşire, care nu este altceva decât împlinirea botezului. Ei se diferenţiază prin zelul cu care răspund chemării lui Hristos. Or, noi ştim că chemarea lui Hristos este o chemare la unitate cu Dumnezeu şi cu oamenii. În cele ce urmează ne propunem să vedem cum Biserica primară a răspuns acestei chemări, apoi vom reaminti că această unitate este o unitate de credinţă în sânul Euharistiei prin care se constituie unica Biserică a lui Dumnezeu.

I. Unitatea în Biserica primară este o unitate euharistică
Mişcaţi de harul Sfântului Duh, primii creştini au răspuns chemării la unitate făcută de Hristos, formând Biserica, adică adunarea euharistică, aşa cum arată Faptele Apostolilor. Cuvântul însuşi „ekklesia” înseamnă adunare care răspunde unui apel.

A. Aspectul istoric al unităţii ecleziale este bine cunoscut astăzi datorită diferitelor izvoare, mai ales patristice.
a. Se ştie că „principiul ecleziologic” fundamental era unicitatea Euharistiei în fiecare oraş al Imperiului roman. Apostolii, în peregrinările lor, puneau mâinile pe oameni aleşi (bătrâni, „presbiteri”) care vor fi numiţi curând „episcopi”, adică „supraveghetori” ai comunităţii credincioşilor.

Epistola către Timotei şi cea către Tit ilustrează foarte bine relaţia dintre apostol şi episcop, pe de-o parte, şi dintre episcop şi adunare, pe de altă parte. Apostolul era un itinerant. Episcopul era în permanenţă de faţă şi putea fi recunoscut drept interlocutor şi responsabilul Bisericii oraşului. Aşa a luat naştere ceea ce s-a numit „episcopatul monarhic”: într-un oraş, un singur episcop prezidează o singură comunitate euharistică. Episcopul, colegiul preoţilor şi cel al diaconilor, precum şi adunarea laicilor formau împreună Biserica locală. Astfel se vorbeşte, urmând principiul concret al „teritorialităţii”, de Biserica din Corint, adică de Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, ca şi cea din Ierusalim sau de la Roma.

Părintele Nicolae Afanassief a demonstrat (în „Biserica Sfântului Duh”, Paris 1971) că structura episcopală a Bisericii este prezentă încă din epoca apostolică, pentru că adunarea euharistică n-a existat niciodată fără ministeriul prezidării, al unui întâistătător. „Tradiţia eclezială afirmă cu rară unanimitate că naşterea episcopatului se situează în epoca apostolică” (p. 241).

În epoca post-apostolică, după acelaşi istoric, „Biserica locală nu are decât un singur episcop” (p. 241). În jurul lui se grupează preoţii (prezbiterii) al căror ministeriu se distinge acum de cel al episcopului. Sf. Ignatie al Antiohiei mărturiseşte în „Scrisorile” sale că episcopul fiecărui oraş este înconjurat de „prezbiterium” (colegiul preoţilor) şi de colegiul diaconilor. Legătura între episcop şi fiecare dintre preoţi era în epoca veche foarte riguroasă. Când au apărut parohiile şi mânăstirile deservite de preoţi, Euharistia era celebrată în numele episcopului dacă acesta era absent.

În acest caz, episcopul trimitea fiecărui preot o părticică de pâine (fermentum) sfinţită în cursul Sf. Liturghii prezidată de el pentru ca preotul s-o amestece cu Euharistia săvârşită în parohia (mânăstirea) sa. Se sublinia astfel unitatea Euharistiei în Biserica locală prezidată de episcop. Euharistia rămâne una chiar dacă este celebrată în mai multe locuri. Mai târziu, în acelaşi scop al asigurării unităţii, episcopul trimitea fiecărui preot „antimisul”, o bucată de pânză semnată de episcop, cu sfinte moaşte în ea. Aceasta este practica până în zilele noastre: comunitatea parohială săvârşeşte mereu nu numai Euharistia, ci toate celelalte Sfinte Taine, în numele episcopului.

Toată viaţa sacramentală a Bisericii, adică toată viaţa Trupului lui Hristos, este astfel în unitatea pe care ministeriul (slujirea) episcopal(ă) o atestă în permanenţă. Aceasta este realitatea de la început până în zilele noastre. Totuşi episcopul nu este el însuşi izvorul unităţii, al vieţii în Hristos, ci Dumnezeu Tatăl de la Care vine „toată dare cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. El împărtăşeşte unitatea în Duhul Sfânt, Care este Duhul comuniunii. Însă Tatăl împărtăşeşte acest har al unităţii în sânul trupului eclezial al Fiului Său, structurat ierarhic (episcopal).

Din acest motiv nu există Euharistie în afara episcopului şi a adunării pe care el o prezidează. Adunarea însăşi este constituită de Duhul Sfânt. Iar ministeriul episcopal este dat Bisericii de către Tatăl în Duhul Sfânt pentru ca să lucreze în serviciul acestei unităţi harismatice. De aceea Sf. Ignatie cere să nu se facă nimic important în Biserică fără acordul episcopului. Aici nu este vorba de o autoritate juridică, ci de o problemă sacramentală: episcopul este părintele Comunităţii, el prezidează orice slujire liturgică şi orice act eclezial în calitatea sa de icoană vie a lui Hristos.

b. Unitatea Bisericii este o realitate istorică. Din cele arătate mai sus, putem spune că întotdeauna a existat o singură Biserică. Însă „o singură Biserică” nu înseamnă numai o „Biserică unită”, ci şi o „Biserică unică”. Acesta este de altfel sensul termenului grec „mia” folosit în Crezul niceo-constantinopolitan. Se ştie că cuvântul Biserică a fost folosit de la început, chiar de către Mântuitorul, la singular. Este vorba de unica Biserică a lui Dumnezeu, care este în Corint, în Efes, în Roma…

În Apocalipsă, pluralul desemnează diversele locuri în care unica Biserică a lui Hristos se manifestă şi nu contrazice unicitatea Bisericii; pluralitatea episcopilor repartizaţi pe oraşe (cetăţi) nu contrazice prezidarea unică a lui Hristos în Persoană, reprezentat de fiecare episcop ca icoană vie a Sa.

Icoana Pogorârii Duhului Sfânt reprezintă colegiul apostolilor şi tronul aparent vid, al prezidării invizibile lui Hristos plin de Duhul Sfânt. Schismele nu ating în fond cu nimic unicitatea Bisericii. Nici ereziile.

Aşa precum Hristos nu poate fi divizat, tot astfel nici Biserica Lui. Există însă creştini şi comunităţi creştine care sunt mai mult sau mai puţin integrate după credinţa, învăţătura şi după modul lor de viaţă în această unitate unică.

De aceea, Biserica locală, la origine, cea a oraşului, apoi dioceza sau episcopia este toată Biserica, Biserica în totalitatea ei sau Biserica „catolică”. Cuvântul „catolic” desemnează plenitudinea credinţei, a învăţăturii şi a vieţii lui Hristos Însuşi, a Biserici Sale şi a fiecărui creştin. Fiecare comunitate, fiecare botezat se găseşte în această catolicitate când participă la plenitudinea darurilor pe care Tatăl le împărtăşeşte prin Duhul Sfânt adunării euharistice prezidată de episcop: darul credinţei, darul vieţii trăite după poruncile lui Dumnezeu, darul rugăciunii, al dragostei frăţeşti, al dragostei faţă de săraci, darul ascultării şi al înţelegerii, darul conştiinţei ecleziale…

Biserica „catolică” nu este suma Bisericilor locale. Fiecare Biserică locală cu episcopul său canonic în frunte este Biserică catolică, este plenitudinea „Celui care este totul în toate” (). Iar episcopul este martorul, garantul şi expresia acestei plenitudini în Hristos care este cea de la sfârşitul veacurilor.

Unitatea şi unicitatea Bisericii nu sunt contrazise de dezvoltările care au apărut în cursul istoriei. Pornind de la structura politică a Imperiului, s-a format Pentarhia, adică cele cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Existenţa mai multor dioceze nu anulează unitatea Bisericii, fiecare dioceză fiind Biserica catolică, după cum existenţa mai multor icoane ale lui Hristos în slavă nu divizează Persoana Cuvântului întrupat. Pe de altă parte, faptul că mai multe eparhii de pe un teritoriu mai mare se regrupează într-o mitropolie sau într-un patriarhat după criteriul „primaţiei între egali” nu înseamnă că ele se adiţionează pentru a forma Biserica una sau unică. Am spus deja că Biserica există în plenitudine în fiecare dioceză.

Însă comuniunea sacramentală a episcopilor şi coordonarea activităţii lor într-o formă de „primaţie” exprimă natura specific divină a unităţii.

Unitatea singurei Biserici a lui Hristos este o unitate după chipul Sfintei Treimi, care ni se comunică ca viaţă în Sfântul Botez. După cum fiecare persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu în totalitate, tot astfel şi fiecare dioceză este Biserica în totalitate. Fiecare persoană divină este unită total cu celelalte persoane divine, fiecare conţine pe celelalte fără ca să se confunde între ele, după principiul „perihorezei”. Tot astfel fiecare dioceză, deşi este „catolică” – adică nu-i lipseşte nimic pentru a fi local sau teritorial întreaga Biserică –, este total unită cu fiecare dintre celelalte dioceze, fără ca prin aceasta să se adiţioneze sau să se confunde cu ele. Diocezele sunt unite între ele în mitropolii sau patriarhate după modelul trinitar al distincţiei absolute într-o unitate absolută.

Acest mister specific al unităţii Bisericii unice în multiplicitatea locurilor îşi găseşte expresia în canonul 34 apostolic. Acest canon al Bisericii primare cere ca episcopii fiecărei ţări să-şi aleagă un primat fără de care să nu facă nimic în afară de ceea ce priveşte propriile lor parohii, după cum  primatul să nu facă nimic fără consimţământul lor. Numai astfel va fi unanimitate şi „Dumnezeu se va preaslăvi prin Domnul în Duhul Sfânt”. Colegialitatea (sinodalitatea) episcopatului nu cunoaşte nici subordonare, nici adiţiune, nici confuzie.

Născută cu adevărat la Cincizecime, Biserica primeşte de la Tatăl în Duhul Sfânt harul de a se afla sub un singur cap, Hristos, a cărui icoană sacramentală, şi nu delegat, este episcopul. Iar Hristos, „Unul din Sfânta Treime” deschide prin intermediul Trupului Său, care este Biserica, accesul la viaţa treimică. Hristos, Care nu este niciodată separat de Tatăl şi de Duhul Sfânt, Care în planul iconomiei „se naşte de la Duhul Sfânt”, împărtăşeşte nu numai episcopului ci şi fiecărui botezat harul de a trăi după modelul Sfintei Treimi, adică în „consens” şi în comuniune cu toţi ceilalţi episcopi şi cu toţi cei botezaţi. Acesta este misterul euharistic care ne introduce în viaţa nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

B. Aspectul teologic al unităţii Bisericii se află în reciprocitatea dintre Biserică şi Sfintele Taine.

a. Dimensiunea euharistică a ecclesiologiei a fost cu deosebire dezvoltată în epoca noastră. Ea este implicată în ceea ce am spus mai sus despre rolul episcopului care prezidează „în dragoste” adunarea credincioşilor pentru unitatea eclezială. Episcopul nu este doar administratorul instituţiei ecleziale, al Casei lui Dumnezeu, ci înainte de toate este păstorul care conduce eparhia sa, Biserica locală, asigurându-i permanent unitatea.

De fapt, „Euharistia se revelează ca Taina Bisericii prin excelenţă, Taina în care Biserica se recunoaşte pe sine, se perpetuează ca loc şi ca timp al adunării poporului lui Dumnezeu, ca ofrandă sfinţită şi devenită Trupul lui Hristos prin pogorârea Sfântului Duh”, spune Părintele Boris Bobrinskoy („Communion du Saint Esprit”, Bellefontaine, 1992, p. 442).

Tocmai în Taina Euharistiei se constituie Biserica ca atare. Unica Euharistie a tuturor timpurilor – căci ea nu se repetă niciodată – actualizează Întruparea Cuvântului prin Duhul Tatălui şi constituie astfel Trupul îndumnezeit al lui Hristos. Ea este, de asemenea, „epifania” Bisericii, deoarece Euharistia manifestă pentru ochii transfiguraţi ceea ce ea este, adică acest Trup al lui Hristos saturat de energiile divine. Euharistia constituie de asemenea integrarea absolută a celor botezaţi în ea însăşi prin împărtăşirea lor: credincioşii sunt astfel eclezializaţi, devin „sfinţi”, sunt divinizaţi, devenind ei înşişi Trupul şi Sângele lui Hristos. După cum spune Sf. Nicolae Cabasila, credincioşii devin ceea ce mănâncă – Trupul lui Hristos –, sunt transformaţi în hrană divină şi împreună constituiesc astfel Biserica.

Nu putem gândi Biserica fără Euharistie, după cum nu putem gândi Euharistia fără Biserică. Credincioşii care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos se împărtăşesc cu Biserica – care este ea însăşi acest Trup şi Sânge – reunită într-o zi şi într-un loc, cu Hristos în frunte drept Cap, în numele episcopului, unit el însuşi cu toţi ceilalţi episcopi din Sinodul Bisericii unei ţări ca şi cu episcopii din lumea întreagă.

Se înţelege că Euharistia fiind Taina prin excelenţă a Bisericii, Taina care constituie Biserica, conferă credinciosului care o trăieşte cu adevărat o conştiinţă eclezială, conformă cu „modul de viaţă” (Sf. Maxim Mărturisitorul) pe care Hristos îl împărtăşeşte celor ce cred în El, şi anume modul de viaţă trinitar.

b. Teologia Sf. Taine implică la rândul său Biserica. Toate Sf. Taine au prin natura lor însăşi o dimensiune eclezială. Aceasta este adevărat înainte de toate pentru Sf. Botez, Taina care iniţiază procesul eclezializării persoanei umane sau mai degrabă revelează persoana umană ca fiinţă a Bisericii, ca „fiinţă eclezială”, după expresia Mitropolitului Ioan Zizioulas. Sf. Taine sunt Tainele Bisericii pentru că ele sunt Tainele lui Hristos. El le prezidează prin Duhul Sfânt în propriul Său Trup care este Biserica.

De aceea, participarea la o Sf. Taină presupune un angajament, un act de credinţă în Hristos şi în Biserica Sa. Sf. Taine nu sunt obiecte distribuite indivizilor. Ele sunt acte ale lui Hristos în Trupul Său şi pentru Trupul Său: „Rămâneţi întru Mine şi Eu rămân întru voi” ne spune Hristos. Botezul şi apoi Taina Spovedaniei (a iertării) deschid persoanei apartenenţa la Trupul eclezial  sau reconcilierea (împăcarea) cu el, pentru a se întări din plinătatea vieţii şi a adevărului care se găsesc în el. Particularitatea acestei mese este aceea că împărtăşindu-ne din ea devenim ceea ce ea este, adică Trupul şi Sângele lui Hristos. Această hrană înseamnă asimilare reciprocă: credinciosul se asimilează în Hristos şi în Biserica Sa, după cum şi Hristos şi Biserica se asimilează în el. Fără credinţă, adică fără actul de încredere totală în Hristos şi în Biserica Sa această asimilare este imposibilă.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos într-o comunitate oarecare implică credinţa că acolo este Biserica şi catolicitatea sa. Împărtăşirea presupune, de asemenea, comuniunea cu episcopul care prezidează Euharistia sau în numele căruia se săvârşeşte. Când un episcop primeşte la împărtăşire o persoană oarecare, el se declară direct ori indirect episcopul ei. După cum persoana respectivă îl recunoaşte direct sau indirect ca episcopul ei. De aceea, Împărtăşania nu poate fi dată în afară de această recunoaştere reciprocă, altfel ea îşi pierde caracterul eclezial şi se reduce la o binefacere individuală. Cu alte cuvinte, Împărtăşania nu poate fi primită fără un angajament prealabil şi responsabil în raport cu Biserica.

Bineînţeles, în epoca noastră caracterizată de întâlnirea dintre creştinii diferitelor Confesiuni nereconciliate, epocă atât de diferită faţă de cea în care fiecare comunitate trăia izolată, multe probleme pastorale se pun în ceea ce priveşte exigenţa eclezială a unităţii. Pe de o parte, nici episcopul, nici preotul, nici laicul nu dispun individual de Euharistie, nici de oricare altă Taină. Căci Sf. Taine nu sunt obiecte sau produse aparţinând episcopului sau unei persoane: ele sunt Tainele Bisericii, sunt viaţa Bisericii. Hristos Însuşi le administrează prin Taina preoţiei, a ministeriului pastoral. Aceasta înseamnă că episcopul sau preotul nu pot face decât ceea ce Biserica face. În cazul Euharistiei, restabilirea comuniunii euharistice necesită un consens eclezial.

Pe de altă parte, împărtăşirea euharistică implică o coerenţă în ce priveşte credinţa, doctrina şi modul de viaţă: într-adevăr, credinciosul demn de numele de creştin face ceea ce Biserica face; când el se împărtăşeşte, se împărtăşeşte cu Biserica. Aceasta înseamnă că taina Bisericii ca şi comuniune se manifestă în împărtăşirea credincioşilor, Împărtăşania fiind epifania Bisericii, realizarea ei ca taină a Cuvântului Întrupat, ca icoană a Sfintei Treimi. Cel ce prezidează Euharistia, episcopul sau din încredinţarea lui preotul, are ca misiune pastorală de a ajuta pe credincioşi să trăiască această coerenţă între credinţă, doctrină şi modul de viaţă, pentru a-şi forma astfel, treptat, o conştiinţă eclezială. El îl ajută pe credincios să se pregătească pentru a se împărtăşi „eclezial”, adică conştient de apartenenţa lui la Trupul Bisericii, la un organism viu.

Deţinând de la Hristos puterea de „a lega şi a dezlega”, lui îi revine datoria de a permite sau nu accesul la Masa euharistică. Nu s-ar putea spune că episcopul sau preotul „refuză împărtăşirea”, ci mai degrabă că descoperă persoanei respective că nu mai este în comuniune cu Biserica datorită păcatelor săvârşite şi îi indică calea restabilirii comuniunii ecleziale. El îi va arăta cu dragoste ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate (parohie sau mănăstire) concretă, împărtăşind bucuriile şi durerile ei. Fiecare creştin trebuie să se simtă una cu parohia sa, precum şi cu episcopia din care face parte.

Este adevărat că sunt circumstanţe în care această exigenţă apostolică poate fi îndulcită. În situaţiile limită, situaţii de adevărat martiriu, ca închisoarea, deportarea, boala gravă, agonia… se practică o anumită „iconomie sacramentală”. Însă, pe de o parte, aceasta nu constituie nici o normă, nici un drept, pe de altă parte, este de datoria episcopului sau a preotului să întărească credinţa şi conştiinţa eclezială a penitentului prin dialoguri pastorale, după cum tot în cadrul dialogului pastoral se va ajunge la conştiinţa că împărtăşirea este un act definitiv care leagă pe credincios de Biserica în care s-a botezat sau în care a intrat prin convertire. Trebuie luptat împotriva a tot ceea ce poate disocia Euharistia de Biserică, de credinţa, doctrina şi modul de viaţă al Bisericii, de teama de „a ne împărtăşi fără să ne împărtăşim”, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog.

Cazul cuplurilor „mixte” este cu deosebire dificil. Trebuie să amintim că săvârşirea Tainei Cununiei între un ortodox şi un neortodox nu se poate fără binecuvântarea specială a episcopului. O astfel de celebrare se face prin „iconomie”. Ea nu trebuie să antreneze relativizarea credinţei, slăbirea dimensiunii ecleziale a Sf. Taine şi a vieţii creştine, în general. Fiecare trebuie să ştie de ce comunitate aparţine, care este Biserica sa, care este episcopul său. A te împărtăşi într-o Biserică faţă de care nu te-ai angajat concret este în contradicţie cu sensul însuşi al Euharistiei. Însă într-o familie în care fiecare soţ are un angajament eclezial definit, există loc pentru respect mutual, pentru răbdare, pentru dragoste, pentru mărturia comună a valorilor evanghelice universale.

Frecvente sunt, de asemenea, întâlnirile între creştinii nereconciliaţi. A participa la o Euharistie în acest context fără să te împărtăşeşti este o asceză. Aceasta înseamnă să te „exersezi” (sensul cuvântului asceză) în conştiinţa eclezială, să mărturiseşti că nu vrei să faci decât ceea ce face Biserica. Înseamnă, de asemenea, să descoperi alte „niveluri” de împărtăşire (comuniune), de exemplu împărtăşirea (comuniunea) din Cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr, există cercuri concentrice în jurul centrului de foc care este Sf. Potir. „O astfel de atitudine de post”, de reţinere de la împărtăşire, în aceste cazuri ne iniţiază în respectul reciproc. Învăţăm să ne aşteptăm unii pe alţii, să aprofundăm şi mai mult sensul a ceea ce facem şi doctrina pe care o mărturisim cu toată conştiinţa; învăţăm uneori să punem sub semnul întrebării modul nostru de viaţă.

II. Împărtăşirea euharistică este legată de unitatea de credinţă

Am spus, deja, că împărtăşirea euharistică se identifică cu misterul însuşi al Bisericii, pentru că Biserica este adunarea celor care au aceeaşi credinţă, aceeaşi doctrină şi acelaşi mod de viaţă.

A. Istoric, cultul Bisericii a fost asociat mărturisirii de credinţă, potrivit adagiului „lex orandi, lex credendi”.

Mânaţi de Duhul Sfânt, creştinii s-au adunat împreună cu un scop foarte precis: să proclame liturgic, adică comunitar, credinţa lor în Iisus Hristos înviat, credinţa lor în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, precum şi credinţa lor în Biserica însăşi pe care ei o constituie. Prima raţiune a cultului creştin este preamărirea lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; celelalte aspecte ale lui, cum sunt cererile decurg din preamărirea dreaptă a lui Dumnezeu. Tot cultul creştin nu este, în fond, decât o vastă proclamare a credinţei.

a. Diferitele slujbe liturgice au funcţie didactică prin ele însele. După cuvântul unui contemporan ele sunt „catedra de teologie” a Bisericii. Slujbele sunt pline de o teologie implicită accesibilă credincioşilor sub povăţuirea Duhului Sfânt prin însăşi celebrarea lor în Biserică. Exactitatea cuvintelor folosite şi a imaginilor poetice ca şi exactitudinea gesturilor şi a riturilor, adevărul simbolurilor şi al sfintelor icoane sunt permanent însufleţite de energiile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este „Duhul adevărului”, „Suflul revelaţiei”. El coboară şi se odihneşte de la Cinzecime, într-o Cinzecime permanentă, peste adunarea celor care, prin Psalmi, imne, procesiuni, gesturi mistagogice, venerarea Sf. Icoane preamăresc pe Creatorul cerului şi al pământului, „pe Fiul Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu” şi pe Duhul Cel viu şi dătător de viaţă, formând astfel Biserica adevărată a lui Dumnezeu.

Dar Duhul Sfânt nu se odihneşte doar peste adunarea credincioşilor uniţi în credinţă; El o face să treacă permanent de la moarte la viaţă, revelându-i profunzimile insondabile ale înţelepciunii şi milostivirii lui Dumnezeu. Cultul creştin lasă puţin loc didacticismului, pentru că Tatăl Însuşi aduce prin Duhul Său la cunoaşterea desăvârşită a adevărului, adică la unirea Tatălui cu Fiul şi Cuvântul Său, pe cei ce încep să creadă.

De aceea mitropolitul Ioan Zizioulas zice că: „slujirea Tainelor” şi în special a Euharistiei, „este mai crucială decât predicarea Cuvântului” (Le Mystčre de l’Eglise dans la tradition orthodoxe, Irenikon, 1987, Nr. 3, p. 327). Predica însăşi, ca act liturgic necesar, trebuie să fie harismatică, inspirată de Duhul Sfânt pentru interpretarea corectă, adică coerentă cu tradiţia apostolică, a Cuvântului citit şi proclamat. În orice caz, predica este secundară în raport cu cultul liturgic prin care Hristos Însuşi predică.

Doctrina creştină apostolică este simultan proclamată, asimilată, memorizată şi transmisă nu numai în cadrul Sf. Liturghii ci şi în cea mai mică slujbă, în cea mai mică rugăciune a Bisericii. Orice rugăciune creştină are un caracter dogmatic. Rugăciunea Domnească este aici cel mai bun exemplu. Prima ei parte este pur teologică, iar cererile care urmează nu au alt fundament decât adeziunea la dogma eclezială a paternităţii divine, a preamăririi Cuvântului şi a efuziunii Duhului Cel de viaţă făcător.

Credinţa creştină întreagă este structurată pe dogma: „Cred că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, cum mărturisesc cei vindecaţi în Sf. Evanghelii. La această credinţă – structurată pe adevărul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt îi aduce pe cei pe care-i uşurează cu puterea Sa de suferinţe şi necazuri.  Scopul slujbelor creştine este tocmai asimilarea dogmei prin bucuriile şi durerile pe care le încredinţăm lui Dumnezeu în rugăciunile pline de nădejde ale Bisericii. Ne rugăm pentru noi şi unii pentru alţii cu rugăciunile marii comunităţi ecleziale formate de sfinţii din toate neamurile.
 

b. Cateheza însăşi, ca formă didactică de transmitere a credinţei, avea loc în Biserica primară în sânul cultului. Slujbele din Postul Mare şi mai cu seamă cele din Săptămâna Sfintelor Patimi erau organizate în funcţie de instrucţia catehumenilor. Se ştie că aceştia se bucurau de o instrucţie sistematică, însoţită de rugăciuni adecvate. Locul predicii după citirea Sf. Evanghelii, şi nu la sfârşitul Liturghiei, rămâne locul normal al catehezei ecleziale.

Catehezele vechi care s-au păstrat până astăzi, cum sunt cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului, indică în general locul lor în cadrul slujbei. Un exemplu din zilele noastre îl reprezintă Părintele Serghie Boulgakov. Profesor de dogmatică la Institutul Sf. Serghie din Paris, Părintele Serghie ţinea cursul său în mod regulat după slujirea Sf. Liturghii cu studenţii săi. Căci Teologia academică nu-i altceva decât expresia experienţei unirii credinciosului cu Dumnezeu. Liturghia ca adunare a credincioşilor pentru rugăciune este deci locul teologic al proclamării şi explicării credinţei. Din toate acestea se înţelege că este absolut necesar să fii membru activ al Bisericii pentru a te putea împărtăşi de adevărul ei. Primul sens al cuvântului „dogmă” este, de altfel, după Sf. Vasile cel Mare, învăţătura despre adevăr dată în interiorul Bisericii. Aceasta nu însemnează relativizarea doctrinei care n-ar fi adevărată decât pentru creştini, ci faptul că proclamarea şi acceptarea doctrinei sunt condiţionate de harul Duhului Sfânt împărtăşit prin slujbele Bisericii. Sfântul Duh este prezent total în Trupul lui Hristos. Sfinţii Părinţi spun că acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica şi unde este Biserica, acolo este Duhul de viaţă făcător. Astfel fără harul Sfântului Duh, răspândit în sânul Adunării liturgice, doctrina creştină tinde să se deformeze în concepte metafizice, pericol care pândeşte orice şcoală teologică. După cum, fără prezenţa Sfântului Duh în Biserică, credinţa însăşi tinde să devină o credinţă oarecare, chiar o formă de credulitate lipsită de orice conţinut dogmatic substanţial.

Însă cel ce este membru al Adunării liturgice, laicul concelebrant al Sf. Taine cu episcopul în frunte, are acces la harul Sfântul Duh şi la înţelegerea înţelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel zice: „Prin El avem apropierea către Tatăl într-un Duh” (Efes 2, 18) şi că „trăirea lui Hristos… s-a descoperit prin Duhul” (Efes 3, 4-5). Duhul este Cel ce toate le cercetează (sondează), chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (cf. I Cor 2, 10). Acest Duh se odihneşte în plenitudine în Trupul pe care-l formează cei care cred în Hristos şi în Biserica Sa.

Această realitate este complexă. Trebuie să mărturiseşti credinţa Bisericii pentru a te împărtăşi de Duhul Care odihneşte în ea; trebuie să primeşti acest Duh pentru a mărturisi credinţa cea adevărată! De aceea cateheza din Biserica primară, cea a Sf. Chiril mai ales, cuprindea două părţi: „cateheza baptismală”, oferită catehumenilor pentru a le permite să intre în comuniunea Bisericii şi „cateheza mistagogică” a noilor botezaţi, pentru ca să poată creşte în credinţă. Şi într-un caz şi în altul, unitatea credinţei fondează în mod necesar unitatea Bisericii, unitatea sinaxei liturgice şi dobândirea Duhului Sfânt.

Dacă, prin iconomie, rugăciunea împreună cu creştinii de alte confesiuni, botezaţi în numele Sf. Treimi şi care-L mărturisesc pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat este îngăduită, totuşi împărtăşirea din acelaşi Potir presupune mărturisirea unanimă a întregii doctrine. Din acest punct de vedere, Biserica este maximalistă. Ea cere oamenilor prin vocea episcopului împărtăşirea euharistică în plenitudinea adevărului, depăşind orice opinie privată şi orice formă individualistă de cunoaştere. Adevărul care constituie Biserica – comuniune şi care structurează mai ales împărtăşirea euharistică este adevărul „trinitar”, adevărul mărturisit împreună. Ceea ce dă măreţie fiinţei umane este tocmai renunţarea la opiniile personale pentru a accede la Logosul divin, la gândirea una şi unică, deşi multiformă, a lui Dumnezeu. Omul ajunge aici în comuniune cu ceilalţi credincioşi, după ce s-a convertit în prealabil la acest adevăr, adică după ce a renunţat la judecata proprie.

Omul modern confundă adeseori, pentru raţiuni culturale, istorice…, libertatea cu gândirea individuală. Mulţi cred că a fi liber înseamnă să gândeşti şi să trăieşti după cum îţi dictează conştiinţa proprie. Or adevărata libertate se află în comuniunea trinitară a cărei expresie este Euharistia. Unitatea Bisericii se articulează deci cu unitatea liturgică şi cu unitatea doctrinală. În domeniul credinţei trebuie să trecem de la stadiul individual la stadiul comunitar. Numai trecând de la credinţa cu caracter privat la credinţa Bisericii intrăm substanţial în comuniune cu Trupul şi Sângele Domnului. Aici, iarăşi, responsabilitatea episcopului şi a preotului este de a-i ajuta pe credincioşi să realizeze o astfel de convertire în adevăr, să adere cu toată fiinţa la credinţa apostolică şi să se debaraseze de orice doctrină eronată, incompatibilă cu comuniunea sacramentală eclezială, care falsifică viaţa de rugăciune.

B. Locul Teologiei în Biserică decurge din funcţia teologică a cultului creştin şi din locul catehezei în cadrul slujbelor bisericeşti.

Trebuie să ne amintim mereu că numai sub presiunea ereziilor, cum spune Sf. Ilarie de Poitiers, episcopii au fost nevoiţi să precizeze şi să expliciteze în Sinoade ecumenice sau locale credinţa Bisericii. Cu excepţia Simboalelor de credinţă, adică a micilor sinteze dogmatice legate de cateheza baptismală, Biserica primară n-a cunoscut alte texte sistematice. Când Sf. Irineu de Lyon scrie în secolul al II-lea, el face aceasta pentru a combate „gnoza cu nume înşelător.” Mai târziu a trebuit să fie apărată credinţa în divinitatea Fiului lui Dumnezeu, în divinitatea Duhului Sfânt, în unitatea dintre natura divină şi natura umană în Hristos… Părinţii de la Sinoadele ecumenice au fost nevoiţi să folosească termeni noi care nu se găseau în Sf. Scriptură dar care erau conformi cu credinţa apostolică, precum cuvântul Treime, Născătoare de Dumnezeu… pentru a apăra credinţa trăită în interiorul comunităţii ecleziale. Tot astfel în zilele noastre, teologia dacă rămâne cu adevărat în Biserică, nu este speculativă, ci esenţial exegetică, în folosul credincioşilor înşişi şi apologetică din cauza devierilor dontrinale şi a atacurilor din exterior. Astfel, teologii care sunt înainte de toate oameni de rugăciune, oameni ai Bisericii, persoane care participă la rugăciunea Bisericii, nu fac altceva decât să exprime experienţa de rugăciune şi de viaţă a Bisericii. Biserica trăieşte credinţa, doctrina şi dogma sa în cult şi în tradiţiile ei. Periodic, Biserica este obligată să dea o formulare explicită a experienţei pe care ea o are cu Dumnezeu pentru propria sa conştiinţă şi pentru a apăra poporul său.

Aşa s-a întâmplat de exemplu în sec. XIV, când Sf. Grigorie Palama a fost solicitat să „apere pe sfinţii isihaşti” din Muntele Athos, acuzaţi de mesalianism. Sf. Grigorie a explicitat doctrina creştină a energiilor necreate, doctrină implicită în tot cultul şi modul de viaţă creştin şi a respins acuzaţia de erezie. El n-a inventat o doctrină nouă nici n-a promovat o opinie personală, ci a fost vocea Bisericii, cum va confirma apoi un Sinod din Constantinopol.

Legătura între teologie şi Biserică nu se rezumă doar la confirmarea conciliară a mărturiei personale a unui teolog. Ea se vede mai cu seamă în faptul că teologia explicită, apărută din motive apologetice circumstanţiale, este imediat integrată în slujbele liturgice. În Sf. Liturghie acest fenomen este ilustrat prin prezenţa imnului „Unule Născut” (antifonul al II-lea) şi a Simbolului niceo-constantinopolitan. Aceste două texte au un conţinut teologic explicit. Faptul de a cânta imne dogmatice împreună înseamnă a te uni în proclamarea credinţei Bisericii şi a deveni capabil să te împărtăşeşti din acelaşi Potir. Astfel teologia explicită devine la rândul său Cuvânt de viaţă. Nu putem să separăm teologia, cultul, asceza şi mistica, căci toate darurile Tatălui ceresc sunt împărtăşite împreună prin Duhul Sfânt în aceeaşi unică Adunare a trupului lui Hristos.

Locul liturgic al teologiei explicite este de altfel revelator. Dreapta preamărire a lui Dumnezeu precede săvârşirea Tainei. Astfel, credinţa este mărturisită înaintea Sf. Botez, înaintea sfinţirii Darurilor la Sf. Liturghie şi înaintea dezlegării păcatelor. Trebuie să poţi zice „cred”, şi să zici aşa precum Biserica zice, pentru a ajunge la adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu în Duhul Sfânt împărtăşită prin Sf. Taine.

Această „metodă” nu este doar un vestigiu al pedagogiei catehetice din vechime. Ea corespunde legilor inerente ale cunoaşterii duhovniceşti, ale teologiei mistice, căci numai prin Duhul Sfânt putem spune că Iisus este Domnul (I Cor 12, 3) şi numai pentru că mărturisim că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne este dat în plenitudine. Astfel, fiecare dintre noi are acces la harul Sfântului Duh în Tainele Bisericii, şi cu deosebire în Euharistie, în funcţie de credinţa sa. Şi aceasta, din nou, pentru că prin credinţă ne integrăm în Trupul lui Hristos pentru a ne împărtăşi de acest Trup şi de acest Sânge pline de Duhul Sfânt.

Toate aceste realităţi se regăsesc în reflexia teologică contemporană. De exemplu, în documentul redactat şi aprobat în unanimitate de Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă din Bari în 16 iunie 1987, se spune că credinţa este condiţia unităţii şi comuniunii sacramentale: „Nu poate avea loc comuniune sacramentală fără comuniune (unitate) în credinţă atât în sens larg cât şi în sensul formulării dogmatice” (cap. 3).

Concluzii

Obstacolele în calea comuniunii sacramentale nu sunt numai şi în primul rând de ordin canonic. Chiar şi în interiorul limitelor canonice ale Bisericii se întâmplă ca anumite persoane să aibă o credinţă deformată şi din cauza aceasta nu sunt în comuniune cu Biserica, chiar dacă aceste persoane sunt „născute ortodoxe!” Apoi, între diferiţii creştini multe sunt divergenţele de credinţă în ce priveşte comuniunea Sfinţilor şi dogmele Bisericii.

Cred că urgenţa care se impune priveşte cateheza, am putea chiar spune evanghelizarea creştinilor. Cel dintâi lucru la care s-ar putea ajunge printr-o catehizare susţinută este o mai bună participare la viaţa liturgică şi sacramentală şi la dobândirea conştiinţei ecleziale. Dorinţa fiecărui episcop, a fiecărui preot este aceea ca credincioşii să devină adevăraţi concelebranţi, participanţi conştienţi la săvârşirea Sf. Taine. Această dorinţă include evident pregătirea mai bună a credincioşilor pentru a se împărtăşi regulat cu Trupul şi Sângele Domnului pentru că împărtăşirea este în fond norma vieţii liturgice. Pe plan mai general, gândindu-ne la toţi creştinii care nu se împărtăşesc pentru că nu sunt „în comuniune”, şi la toţi oamenii care nu se împărtăşesc pentru că nu cred încă în Hristos şi în Biserica Sa, trebuie să ne străduim să găsim mijloacele neprozelitiste ale unei evanghelizări plăcute lui Dumnezeu şi conforme cu porunca Sa ultimă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…” „Vai mie de nu voi propovădui,” zice Sf. Ap. Pavel.

În acest domeniu, iarăşi, trebuie să luăm în considerare contribuţia monahismului la realizarea comuniunii de credinţă între toţi oamenii. Căci monahii n-au devenit monahi pentru ei înşişi, ci pentru lume, pentru a asuma păcatele altora; ei urcă pe Cruce pentru păcatele creştinilor şi ale lumii, şi purifică Biserica de germenii sau roadele dezbinării, ale neînţelegerilor şi ale excluziunii. Jertfa neîncetată de sine însuşi, în lacrimile pocăinţei şi în rugăciunea pentru lume grăbeşte împăcarea creştinilor care are ca obstacol ignoranţa doctrinală, ataşamentul faţă de anumite prerogative şi mai ales dragostea căldicică faţă de Hristos şi faţă de Biserica Sa.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să cheme în via Sa cât mai mulţi monahi şi monahii conştienţi cu adevărat de datoria lor pentru a lucra tainic, în creuzetul inimii lor, la regenerarea creştinilor şi a pregăti astfel caile reconcilierii în sânul Bisericii Sale unice.