„Spiritualitatea ortodoxă este o şansă pentru viitorul Europei, poate singura pentru supravieţuirea ei” (interviu, 2007)

 interviu realizat de Ion Longin Popescu, publicat în Formula As nr. 761 din 2007

De la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană are în componenţa sa patru ţări ortodoxe (Bulgaria, Cipru, Grecia, România), cu un total de aproape 40 de milioane de credincioşi. În acest context, nu putem să nu observăm că Biserica Ortodoxă este pur şi simplu invitată să aibă un cuvânt greu de spus în contextul tot mai secularizat al Vestului european, unde spiritualitatea creştină a devenit doar un „compartiment religios” al societăţii laice, lipsite de viaţă liturgică. Fiind cea mai mare dintre surorile egale, Biserica Ortodoxă Română a cuprins practic întreg continentul, „călcând” pe urmele celor trei milioane de români care populează astăzi principalele regiuni economice ale UE. Au apărut zeci de noi parohii şi s-au constituit nenumărate comunităţi ai căror păstori spirituali s-au văzut nevoiţi să se organizeze în noi episcopate şi chiar în două mitropolii, una cu sediul la Paris, cealaltă, la Nurnberg. Prin ele, răspunsul ortodox român la „provocările lumii şi istoriei” este unul puternic, plin de speranţe în viitorul european al neamului nostru. Cel puţin aşa ne asigură păstorul românilor din Germania, Europa Centrală şi de Nord, înalt prea sfinţitul mitropolit Serafim Joantă.

„În Occident, religia este împinsă în sfera privată. Spiritul dominant este goana după bani şi după plăceri”

Înalt Prea Sfinţite, conduceţi o „arcă” în care s-au urcat peste 500.000 de români, trăitori în Germania, Austria şi ţările nordice. Cum reuşiţi să păstraţi cârma dreptei credinţe într-o lume laică, obsedată de consum şi de valorile materialiste?

Într-adevăr, Occidentul este o societate materialistă şi de consum. Religia este împinsă în sfera privată. Spiritul dominant este goana după bani şi după plăceri. Familia tradiţională, adică tineri căsătoriţi la starea civilă şi religios, este pe cale de dispariţie. Astăzi, majoritatea copiilor se nasc din cupluri „accidentale” sau provin din familii divorţate. Perversiunile sexuale sunt prezentate până şi în cărţile pentru şcolari ca fiind conforme cu natura. Or, toate acestea îi dereglează pe oameni şi îi nefericesc. Tocmai de aceea astăzi este mai multă suferinţă în lume decât exista altădată. Bineînţeles că tinerii români care trăiesc aici cu greu pot rezista spiritului veacului. Foarte mulţi se pierd, ajungând la experienţe extrem de dureroase. Dar există întotdeauna calea pocăinţei, a întoarcerii. Aici intervine Biserica Ortodoxă. Harul mântuitor, libertatea există doar în Biserică. Iar românii sunt în general legaţi de Biserică, caută Biserica mai ales când se află la strâmtoare. Aceasta este o pedagogie divină: Dumnezeu ne întoarce pe calea cea bună prin necazurile care vin asupra noastră datorită păcatelor pe care le săvârşim.

Sunteţi în prima linie, spre înalt prea sfinţia voastră se îndreaptă ochii românilor, dar şi ai multor germani, austrieci, danezi, suedezi, olandezi, finlandezi. Cum răspundeţi chemării lor?

Spiritualitatea ortodoxă este o şansă pentru viitorul Europei, poate singura pentru supravieţuirea ei. Pentru că o structură ca aceea a Uniunii Europene bazată doar pe elementul economic şi politic nu poate avea şanse să dăinuiască fără un fundament spiritual, duhovnicesc. Creştinismul occidental a pierdut mult din filonul său mistic. Dimpotrivă, Ortodoxia a păstrat toată bogăţia mistică din perioada când creştinătatea era una. Cine se apropie de tradiţia ortodoxă şi încearcă s-o trăiască în Biserică, sub îndrumarea unui duhovnic, acela este salvat. Este rolul nostru, al ortodocşilor din Europa unită, de a trăi cât mai autentic credinţa noastră şi de a o transmite mai departe prin exemplul vieţii. Căci numai exemplul convinge!

„Recunoaşterea noastră ca biserică oficială s-a produs cu sprijinul frăţesc al bisericilor catolică şi evanghelică”

Care a fost poziţia bisericilor tradiţionale locale faţă de dezvoltarea comunităţilor ortodoxe române pe pământ german?

Voi spune mai întâi că televiziunea naţională, ZDF, a transmis în direct, pentru milioane de germani, două liturghii ortodoxe oficiate la catedrala noastră. Un lucru fără precedent în Germania! Dezvoltarea şi recunoaşterea noastră ca biserică oficială a statului bavarez („Körperschaft des öffentlichen Rechtes”) s-a produs cu sprijinul frăţesc al bisericilor catolică şi evanghelică. Ele ne-au ajutat să ne cumpărăm biserica mitropolitană din Nurnberg şi ne-au fost de mare folos la primii noştri paşi pe pământ german. Un rol esenţial a jucat în acest sens marele teolog dr. Rauch, prieten de peste 30 de ani al ortodoxiei româneşti. Ne-a fost alături de-a lungul celor zece ani cât a durat procesul anevoios de recunoaştere.

Pentru noi este îmbucurător că evanghelicii şi catolicii germani şi austrieci au recunoscut că bisericile româneşti, care şi-au dublat numărul în ultimii ani, reprezintă, alături de cele greceşti şi bulgăreşti, răspunsul pe care creştinismul răsăritean îl dă omului modern extrovertit, suprasolicitat intelectual de dezvoltarea tehnică fără precedent şi stresat de ritmul trepidant al vieţii şi al problemelor cotidiene. Într-un moment în care multe biserici sunt lăsate în părăsire sau devin săli de expoziţii internaţionale, noi am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu să edificăm, aproape fără nici un fond de pornire, o adevărată catedrală care atrage numeroase grupuri de germani care vin să vadă pictura şi să cunoască spiritualitatea Ortodoxă..

Care este reacţia publicului occidental la urmărirea unei slujbe ortodoxe?

Oamenii sunt impresionaţi de prioritatea acordată rugăciunii, şi anume rugăciunii făcute cu „mintea în inimă” sau cu „mintea unită cu inima”, pentru ca prin rugăciune să ajungem la pacea inimii, la blândeţe, la bunătate, la dragoste – care este împlinirea tuturor poruncilor. Sunt fascinaţi de mistica ortodoxă, de importanţa pe care o acordăm postului. Îşi dau seama că că se poate ajunge încetul cu încetul la libertatea duhovnicească, adică la momentul când fac totul în modul cel mai natural. Constată că rugăciunea, postul, biserica, oamenii devin o bucurie.

„Liturghia ortodoxă şi în general slujbele noastre sunt expresia cea mai înaltă a culturii umane”

S-a spus că marele nostru atu european, după aderare, este cultura (arta, literatura, filosofia, arhitectura, muzica, tradiţiile), dar se pare că Biserica ortodoxă a luat-o înaintea tuturor.

Dar nu există nici o separare între cultură şi Biserică. Hristos nu este acultural, ci fundamentul culturii adevărate! Însuşi cuvântul „cultură” vine de la cultul religios, expresia primordială a oricărei culturi umane. Cultura trebuie să-l cultive pe om, să-l ajute în tinderea sa spre desăvârşire, sădită de Dumnezeu în fiinţa noastră. Or, nimic nu-l cultivă pe om mai mult decât cultul Bisericii. Christos Yannaras, un mare filosof grec contemporan, scrie că „Liturghia ortodoxă şi în general slujbele noastre sunt expresia cea mai înaltă a culturii umane”, a ceea ce omul a putut crea mai frumos pentru cultivarea sa. Cultul este deci centrul de foc al culturii, iar în centrul cultului este Hristos Dumnezeu şi om. Astăzi, în Occident, dar şi la noi acasă, sunt atâtea creaţii care se cred culturale, dar care în fond sunt sub-culturale sau chiar anti-culturale, căci ele în loc să-l cultive pe om, îl distrug, cultivându-i patimile.

Ierarhii conservatori îşi arată îngrijorarea faţă de contactul ortodoxiei cu Occidentul, unde ar exista pericolul desacralizării, al pierderii sufletului bisericii noastre. Există acest pericol?

Nu cred că Ortodoxia a pierdut ceva din contactul său cu Occidentul, cel puţin în ce priveşte învăţătura ei de credinţă care este precisă şi clară, şi faţă de care nimeni nu poate face nici un rabat decât cu riscul de a se plasa în afara Ortodoxiei. Practic, însă, cred că mulţi credincioşi ortodocşi, români, greci sau bulgari, au împrumutat stilul de viaţă occidental, adică nu mai postesc, nu mai ţin legătura cu Biserica…

„Am început să consemnăm primele convertiri la ortodoxie printre germani”

Dacă mirenii slăbesc credinţa, se vor ruga călugării pentru ei? Care este situaţia monahismului ortodox în Occident?

Sfântul Cassian, originar din Dobrogea, a întemeiat primele două mânăstiri în Occident, în anul 415 d. Hr., la Marsilia. În prezent, în UE există mai multe mănăstiri ortodoxe, cu deosebire în Franţa, unde Ortodoxia este foarte vie, prin Institutul Sf. Serghie şi prin Fraternitatea Ortodoxă din Europa Occidentală. Nicăieri în Europa de Vest Ortodoxia nu este atât de înrădăcinată local ca în Franţa. Existenţa mânăstirilor este o mărturie în acest sens. Cele mai multe mânăstiri din Franţa ţin de Patriarhia de Constantinopol şi sunt francofone. Mitropolia noastră are şi ea vreo 5-6 mânăstiri şi schituri, dar cu foarte puţini vieţuitori. Cea mai vestită mânăstire ortodoxă din Occident este cea de la Essex (Anglia), fondată de Părintele Sofronie. În Germania, există doar 5 mânăstiri ortodoxe, între care se numără şi mânăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Centrul nostru eparhial de la Nürnberg. Din păcate, nu avem nici un tânăr român care să se fi născut în Occident şi care să fi devenit călugăr în vreo mânăstire de aici.

Numărul tot mai mare de români a impus construirea de noi biserici. Ce impact are acest lucru asupra vizibilităţii româneşti în spaţiul germanic şi nordic?

Sperăm să aibă un impact pozitiv. Acum e un fel de cernere şi printre români. Din această cernere, se aleg cei care iau credinţa în serios, şi o descoperă în dimensiunea ei personală şi o trăiesc intens în mod conştient, ajungând exemple pentru ceilalţi, români sau autohtoni. Într-un fel, retrăim vremea creştinismului timpuriu, când credinţa s-a transmis mai mult prin exemplul personal şi prin exemplul unor comunităţi mici ca număr poate, dar foarte active şi foarte fervente, unde domneşte dragostea şi deschiderea pentru semeni. Avem multe astfel de comunităţi româneşti, de aceea nu este întâmplător că am început să consemnăm primele convertiri la ortodoxie printre localnici. Aceştia, cei mai mulţi germani, au luat foarte în serios noua credinţă, fiind mai bisericoşi decât ai noştri. Astfel de situaţii se pot ivi la Viena, la Stuttgart, la Offenbach, la Salzgitter, Tübingen, Landshut şi Malmö, unde s-au construit sau s-au cumpărat biserici noi şi unde comunităţile româneşti sunt respectate pentru credinţa lor demnă de admiraţie. În anii ce vin, sfera de influenţă a ortodoxiei româneşti se va extinde la Köln, Berlin, München şi Mannheim, unde am pus sau vom pune pietre de temelie pentru noi biserici.

Pregătiţi o adevărată expansiune ortodoxă!

Aceasta nu înseamnă nici pe departe expansiune ortodoxă, căci spiritul prozelitist este cu totul străin Ortodoxiei, ci mărturia smerită a credinţei care ne mântuieşte nu numai în viaţa viitoare, ci şi acum, în viaţa de toate zilele, cu problemele şi dificultăţile ei, pe care numai prin credinţă le putem rezolva şi birui. Biserica este chemată să fie prezentă acolo unde o strigă fii neamului, unde i-au dus nevoile şi greutăţile vieţii. Doar credinţa îi inspiră, îi liberează, le dă curaj şi putere să învingă orice greutate. „Toate le pot în Hristos care mă întăreşte”, trebuie să zicem mereu împreună cu Sf. Apostol Pavel.

„Pentru noi nu este o sărăcire a identităţii noastre, ci o îmbogăţire să fim în acelaşi timp români şi europeni”

Euroscepticii spun că aderarea la UE va avea influenţe nefaste asupra identităţii româneşti în concertul european, dacă biserica ortodoxă nu-şi va îndeplini menirea. Cum comentaţi?

În bună măsură am răspuns mai sus la această întrebare. Este de adăugat următoarea precizare: chiar dacă facem cu toţii parte din UE, noi, românii ortodocşi, ca de altfel toţi ortodocşii din Occident, dorim să ne organizăm viaţa spirituală şi etnică în ţările în care trăim în conformitate cu regulile şi cerinţele acestor ţări, dar fără a ne abandona tradiţiile. Pentru noi nu este o sărăcire a identităţii noastre, ci dimpotrivă, o îmbogăţire să fim în acelaşi timp români şi europeni. Noi sperăm şi ne rugăm ca Europa unită să devină o ţară a păcii şi prosperităţii pentru toate popoarele care o compun. Desigur, din punctul nostru de vedere, lucrul acesta nu-i posibil decât prin revigorarea credinţei creştine proprii fiecărui popor.

Ion Longin Popescu în dialog cu IPS Serafim