aprilie 25 1999

Îndrumări către preoți (1999) cu privire la slujirea liturgică în Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxembugtului

Sfânta şi Marea Luni, 1999

Prea Cucernici Părinți,

La întrunirea preoţească de la Regensburg, din 19 feb. a.c., cu tema „Slujirea preoţească într-o lume secularizată“, s-au desprins o serie de concluzii pe care socotesc că este bine să vi le reamintesc pentru a ţine seama de ele în slujirea la Sf. Altar şi în toată lucrarea pastorală pe care o desfăşuraţi.

1. Eparhia, cu episcopul canonic în fruntea ei, reprezintă Biserica lui Hristos în locul respectiv. Biserica se concretizează în slujirea Euharistiei care ne constituie pe toţi – episcop, preoţi şi credincioşi – în Trupul Domnului, făcându-ne mădulare unii altora. Viaţa acestui organism este dragostea, care vine de la Dumnezeu şi ne uneşte unii cu alţii pentru ca împreună să creştem spre zidirea Bisericii (I Cor. 14, 12).

De aceea, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că tot ceea ce facem, începând cu slujirea la Sf. Altar, are ca scop final creşterea noastră în dragoste, adică în comuniune cu semenii noştri, prin care Biserica creşte şi se întăreşte. Fără dragoste, credinţa, rugăciunea, postul şi orice altă faptă bună n-au nici o valoare (cf. I Cor. 13). Dar nici dragostea adevărată nu-i posibilă fără credinţă, fără rugăciune, post şi fapte bune.

Mărturia dragostei noastre este şi mai necesară în lumea secularizată de astăzi, sfâşiată de triumful idividualismului asupra comuniunii, principiul fundamental al vieţii. Or, Biserica este tocmai acest loc al comuniunii şi al dragostei, unde învăţăm să ne iertăm unii pe alţii, să ne ajutăm reciproc, să formăm o obşte cu o singură inimă şi un singur suflet (Fap. Ap. 4, 32). Iar forţa Bisericii vine din rugăciune, îndeosebi din Sf. Liturghie.

2. Omul modern, însingurat şi fragil, lipsit în general de educaţie religioasă, nu poate fi atras spre Dumnezeu, deci spre Biserică, decât prin mărturia autentică a dragostei care domneşte între cei credincioşi care frecventează deja biserica. „Priviţi-i cât de mult se iubesc; să le urmăm exemplul!”, spuneau păgânii despre primii creştini. De asemenea, prin crearea, în locaşul de cult, a unei atmosfere mistice de rugăciune profundă, care să atingă cu adevărat inima. Tot omul suspină (uneori fără să-şi dea seama) după Dumnezeu. Iar atunci când o cântare, o rugăciune, o icoană, o predică … îi „ating” inima, el face cu adevărat o experienţă religioasă şi devine încetul cu încetul practicant; biserica nu va mai fi doar un loc de întâlnire între oameni, ceea ce este deja important, ci, înainte de toate, locul întâlnirii fiecăruia cu Hristos. Iar prin Hristos şi cu semenii.

Sf. Liturghie şi, în general, cultul Bisericii este „expresia cea mai înaltă a culturii umane” (Christos Yannaras). Cultura (cuvântul provine din cult) are menirea să-l cultive pe om, să-l înnobileze, să-l ajute să se desăvârşească. Or, nici o altă cultură, mai mult decât cultul Bisericii, decât Sf. Liturghie, nu cultivă pe om pe linia aspiraţiei sale fundamentale spre desăvârşire, spre unirea cu Dumnezeu, Prototipul său!

Sf. Liturghie, aşa cum am primit-o de la sfinţii ei autori este o creaţie desăvârşită. Ea ne implică pe toţi, preoţi şi credincioşi, în marea dramă a vieţii Mântuitorului, pe care ne-o împărtăşeşte pentru a ne ajuta să depăşim viaţa banală, fără orizont a lumii acesteia. În Sf. Liturghie învăţăm şi primim putere să fim ca Hristos: smeriţi, blânzi, buni, iertători, darnici fără să sărăcim…

De felul în care slujim Sf. Liturghie împreună – preoţi şi credincioşi – depind roadele ei în sufletele noastre. Numai slujirea cu evlavie şi cu pregătirea necesară, prin spovedanie deasă şi citirea canonului şi rugăciunilor înainte de Sf. Împărtăşanie, ne va ajuta să trăim cu adevărat taina Sf. Liturghii, să simţim cu adevărat că în Biserică cerul coboară pe pământ.

În acest sens, câteva îndrumări practice sunt necesare:

Fiecare parohie trebuie să formeze măcar un cântăreţ bun care să poată antrena la cântare pe toţi cei prezenţi, căci în biserică „toată suflarea (trebuie) să laude pe Domnul” (Psalm 150). La greci şi la ruşi, chiar în Diaspora, nu există biserică (parohie) fără un cor, care angajează în cântare pe toţi credincioşii. Este de dorit ca în fiecare parohie cântăreţul (cântăreţii) să fie hirotesiţi citeţi sau chiar ipodiaconi şi să poarte în timpul slujbei rasă sau stihar.
În vederea atragerii copiilor la Sf. Liturghie, aceştia vor fi educaţi să slujească în Sf. Altar, ca ajutori ai preotului liturghisitor. Copiii pregătesc cădelniţa, ies cu lumânări la vohodul mic şi vohodul mare, se îngrijesc de anafură, de apa caldă care se pune în Sf. Potir înainte de Sf. Împărtăşanie („Căldura Sfântului Duh”) etc. Ei vor fi îmbrăcaţi în stihare, simbolul slujirii îngereşti.
În desfăşurarea Sf. Liturghii se va ţine seama de toate îndrumările tipiconale din Liturghier. Preoţii şi credincioşii se vor îngriji cu deosebire de prescurile necesare, cu pecetea IS HS NI KA bine întipărită, şi de vin, care trebuie să fie natural, de culoare roşie (căci el va deveni Sângele Domnului) şi dulce la gust (deci din struguri bine copţi).
Întrucât „Fericirile” sunt rezumatul Evangheliei, nu este îngăduit ca în locul lor să se cânte altceva.
Citirile biblice: Apostolul şi Evanghelia se vor face cu voce clară şi suficient de înaltă, ca ele să fie înţelese de toţi cei prezenţi. Pentru ca atenţia credincioşilor să nu fie distrasă, cădirea se va face sau la sfârşitul cântării „Sfinte Dumnezeule…” sau la „Aliluia”, cântat mai rar, după citirea Apostolului.
Sensul Sf. Liturghii se descoperă din însăşi desfăşurarea ei, dacă credinciosul este atent la rostirile preotului şi la răspunsurile date de strană (obşte). În timpurile mai vechi, toate rugăciunile Sf. Liturghii se citeau cu voce tare. Astăzi există o tot mai mare tendinţă de revenire la practica veche, tocmai pentru a da credincioşilor posibilitatea să pătrundă în miezul rugăciunilor euharistice. De aceea, este bine ca cel puţin rugăciunile „canonului euharistic” („Cu vrednicie şi cu dreptate…” şi „Cu aceste fericite Puteri…”) să fie citite de preot tare, după ce strana a terminat cântările premergătoare.
În orice caz, nu este îngăduit ca rugăciunile prevăzute a fi rostite în taină să fie trecute cu vederea sau să nu fie citite la locul indicat. Altfel Liturghia este golită de sens. O deosebită atenţie trebuie avută la Liturghia Sf. Vasile cel Mare, ale cărei rugăciuni tainice sunt foarte lungi. Citirea lor se va continua chiar după încheierea cântării la strană.
O sfântă Liturghie la care nu se împărtăşeşte nimeni este aproape un nonsens, căci în fond Liturghia se săvârşeşte pentru împărtăşirea celor prezenţi. De aceea, trebuie să ne silim să avem la fiecare Sf. Liturghie măcar câţiva credincioşi de împărtăşit şi, în primul rând, toţi copiii din biserică.
Pentru aceasta este necesară o catehizare susţinută, pe care o putem realiza atât prin predica de la Sf. Liturghie, cât şi cu alte ocazii. Predica noastră trebuie să fie simplă dar însufleţită. Ea izvorăşte din inima noastră care bate pentru Dumnezeu şi pentru credincioşii pe care El ni i-a încredinţat spre păstorire şi ajunge la inima lor. Un păstor adevărat ştie, pentru că simte, lipsurile fiilor săi duhovniceşti pe care încearcă să le împlinească. Dar să nu uităm niciodată recomandarea: „Preotule să stai mai mult de vorbă cu Dumnezeu despre credincioşii tăi, decât cu credincioşii despre Dumnezeu!„. Puterea cuvântului care luminează inimile credincioşilor şi le transformă vine numai din rugăciunea personală.
Cu toate condiţiile grele ale situaţiei noastre specifice de Diasporă (împrăştiere), trebuie să ne silim să slujim Sf. Liturghie şi în sărbătorile de peste săptămână, chiar dacă participarea credincioşilor va fi mult mai redusă. Slujim pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Săi, în vederea mântuirii lumii şi a întregii creaţii!
Pentru a ne dovedi capacitatea misionară şi a asigura viitorul parohiilor noastre, vom folosi la Sf. Liturghie pe lângă limba română şi limba ţării în care trăim, mai ales pentru copiii şi tinerii care nu ştiu limba română.
Viaţa liturgică a unei parohii nu se poate limita numai la slujirea Sf. Liturghii. Specificul fiecărei zi liturgice este pus în valoare de cele 7 Laude bisericeşti. Mai ales, Vecernia de sâmbătă seara este de dorit pentru că ea ne permite pregătirea pentru Sf. Liturghie. Vecernia este timpul ideal pentru catehizare şi pentru mărturisirea credincioşilor. Iar dimineaţa, în timp ce preotul face Proscomidia, strana va citi din Psalmii şi cântările Utreniei.

Celelalte Sf. Taine vor fi săvârşite, de asemenea, după rânduiala Sf. Biserici. Din săvârşirea fiecăreia, preotul îşi va face prilej de catehizare şi de misiune, mai ales prin explicarea sensului Tainei respective.

Botezul se va săvârşi numai prin afundare. El este precedat de „Lepădările de satana”, care sunt de o covârşitoare importanţă pentru tot restul vieţii copilului.
Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi împărtăşirea cu Sfintele Taine fac parte integrantă din Tainele iniţierii creştine şi se administrează odată cu Sf. Botez.
Problemele pe care le ridică Taina Cununiei la căsătoriile mixte vor fi rezolvate în înţelegere cu episcopul locului.
Cununia a doua nu poate fi săvârşită fără dezlegarea prealabilă a primei cununii din partea episcopului. De asemenea, cununia în timpuri oprite.
Taina Sf. Maslu este una din cele mai apreciate de credincioşi pentru frumuseţea rugăciunilor ei şi pentru efectele ei tămăduitoare. De aceea, trebuie să slujim Sf. Maslu cât mai des, mai ales în Sf. Posturi.
La Taina Sf. Mărturisiri (Spovedania) fac astăzi apel tot mai puţini credincioşi, deşi ea este necesară acum mai mult ca oricând, tocmai datorită înmulţirii păcatului în lume. Nu există iertare fără recunoaşterea păcatului şi mărturisirea lui. De aceea, toţi avem nevoie de spovedanie: episcopi, preoţi şi credincioşi. Şi încă cât mai des posibil, chiar săptămânal. Spovedania poate fi o mare binecuvântare pentru cel ce înţelege necesitatea ei şi o practică des.
La Spovedanie, preotul va ţine seama de canoanele rânduite de Sf. Părinţi, care urmăresc vindecarea de boală (păcat). Păcatul este pricina tuturor bolilor. De aceea, vindecarea de păcat prin Spovedanie, împlinirea canonului rânduit şi apoi împărtăşirea cu Sfintele Taine este absolut necesară pentru sănătatea noastră sufletească şi trupească.

Ca slujitori ai Bisericii sau ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, suntem conştienţi că slujirea noastră este o permanentă luptă cu păcatul , deci cu „duhul veacului” sau duhul acestei lumi, care prin plăcerile şi bunurile trecătoare încearcă să-l abată pe om de la destinul său veşnic. De aceea, lumea are nevoie de „străjeri” sau de „profeţi” care să-i amintească mereu de destinul ei ultim (vezi Iezechiel 3, 18-21) şi totodată s-o ajute la atingerea lui. Ameninţarea proorocului: Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ieremia 47,10) să ne fie tuturor îndemn pentru o slujire cu evla-vie şi cu râvnă.

Să ne facem tuturor toate ca pe toţi să-i mântuim cu darul lui Hristos.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

† SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit