Bucuria de a fi creștin (Regensburg, 12 mai 1998)

Sunt încredinţat că trăsătura fundamentală a creştinului este bucuria, ca rod al lucrării Duhului Sfânt în viaţa lui. De aceea, nu-mi pot imagina sfinţi trişti sau care să nu inspire curajul şi dorinţa de viaţă, chiar dacă aceasta implică schimbarea, prin multe suferinţe, a felului de a trăi. Iar sfântul nu-i decât creştinul autentic. Nietzche avea dreptate, cerând creştinilor din vremea sa să fie mai bucuroşi pentru a (re)deveni el însuşi creştin.

Bucuria creştină nu este doar o emoţie psihologică de moment, pe care o poate crea omul prin propria-i voinţă, şi cu atât mai puţin produsul unor plăceri senzuale păcătoase care, cu timpul, slăbănogesc firea omului şi o conduc spre moarte. Bucuria creştină nu este nici numai rezultatul unor împliniri (realizări) personale, familiale sau sociale de care au parte, mai mult sau mai puţin, toţi oamenii, chiar şi cei necredincioşi.

Bucuria creştină este rodul Duhului Sfânt (Gal. 5, 22) în însăşi natura pe cale de îndumnezeire a creştinului. Ea ţine de inima omului: „Bucuria inimii este viaţa omului” (Înţelepciunea lui Isus Sirach 30, 22). Ea este deci o stare naturală, ontologică a omului restaurat în Iisus Hristos. Toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi primesc harul Duhului Sfânt în momentul Botezului şi al Mirungerii (Cincizecimea personală a fiecăruia) ca pe un germene pe care Dumnezeu îl seamănă cu nădejde de rodire în pământul inimii noastre. Harul divin este ascuns de la botez în inima omului, pentru că inima reprezintă, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, locul central al fiinţei noastre „rădăcina facultăţilor active ale minţii (intelectului) şi voinţei, locul de unde provine şi spre care converge toată viaţa spirituală” (V. Lossky). După Sf. Ignatie Briancianinov, „inima” este izvorul sentimentelor şi al intuiţilor duhovniceşti prin care omul cunoaşte pe Dumnezeu în mod direct, fără participarea minţii, în timp ce „capul” (creierul) este sediul gândirii clare a inteligenţei. Dar şi aceasta îşi are izvorul tot în inimă. Căci mintea (intelectul, gândirea) este, în fond, o energie a inimii.

Păcatul fărâmiţează unitatea naturii umane al cărui centru este inima. El separă mintea de inimă şi o face să se risipească într-o lume care-i este exterioară, în timp ce propria lume interioară, simbolizată de inimă, îi rămâne tot mai străină. Astfel, omul, care şi-a pierdut echilibrul interior, este supus angoasei şi fricii. El nu se mai poate bucura de viaţă, pentru că nu mai trăieşte o viaţă plenară, ci una diminuată, desfigurată, separată de izvorul ei autentic care este Dumnezeu.

Remedierea acestei stări nenaturale, conflictuale (păcatul este împotriva naturii şi sursă permanentă de conflicte interioare şi cu lumea înconjurătoare) nu se poate realiza decât prin restaurarea echilibrului lăuntric sau a „omului interior”, prin „întoarcerea” minţii în inimă. Sfinţii ne spun că mintea este asemenea omului plecat departe, în călătorie. Atâta timp cât lipseşte de acasă, se gândeşte mereu la ai săi: soţie, copii, prieteni şi îşi face tot felul de griji în legătură cu ei. Dar odată întors acasă, se linişteşte şi se bucură de a fi din nou împreună cu ai săi. La fel şi mintea, a cărei „casă” este inima. Numai la ea „acasă” se simte bine, împăcată, liniştită. Atunci toate gândurile „străine” dispar şi rămâne doar gândul la Dumnezeu. Singurul lucru necesar (Lc. 10, 22).

Toată viaţa creştină este, în fond, o călătorie spre locul inimii, o întoarcere neîncetată „acasă”, o interiorizare permanentă, care ne leagă direct cu izvoarele harului. Numai atunci viaţa adevărată, care este „bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Rom. 14, 17) va pulsa plenar în noi, numai atunci vom fi cu adevărat vii. Cunoaşterea cea mai vastă, inclusiv cea religioasă, nu valorează nimic dacă nu cultivă inima, dacă nu serveşte interiorizării, umplerii de viaţa cea adevărată în Duhul Sfânt.

„Întoarcerea acasă” se realizează în primul rând prin rugăciune, însoţită de asceză, adică de lupta împotriva păcatului, de înfrânare a simţurilor prin post şi de săvârşirea binelui faţă de semenii noştri. De altfel, rugăciunea însăşi este o asceză; cea mai mare asceză, până când ea nu se înrădăcinează în inimă pentru ca să ţâşnească apoi neîncetat ca apa limpede şi vie a unui izvor de munte. La început, rugăciunea presupune deci osteneală: trebuie să-ţi impui să te rogi, căci altfel, mintea răspândită în simţuri şi în cele din afară, n-o va face niciodată fără imboldul voinţei, venit din credinţă. Dar, încetul cu încetul, mintea se va deprinde cu rugăciunea, eliberându-se de mulţimea gândurilor şi accentuând doar gândul la Dumnezeu. Sf. Ioan Scărarul ne îndeamnă ca, în timpul rugăciunii (acasă sau în Locaşul Domnului), să ne închidem mintea în cuvintele ei sau ale cântării (adică să nu ne mai gândim la nimic altceva) şi s-o „coborâm” în inimă, pentru ca rugăciunea să nu rămână doar un act intelectual, ci să devină un act existenţial. Astfel omul se roagă cu toată fiinţa sa, din tot sufletul, din toată inima. Numai atunci el simte bucuria rugăciunii. Căci a te ruga (cu rugăciunea curată, neamestecată cu alte gânduri) este cea mai mare bucurie.

Mai întâi, inima simte o căldură, care se răspândeşte în jurul ei şi în tot pieptul. Este căldura harului care începe să lucreze (să încolţească), pentru că pământul inimii s-a dezgheţat. Iată vin zile, zice Domnul, când „voi scoate din trupul lor inima cea de piatră şi le voi da inimă de carne” (Iez. 11, 19). Atunci omul îşi „simte” inima, iar „simţirea inimii este simţirea lui Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeii). Până atunci, el îşi ignora inima, trăia în afara ei, judeca şi lucra după mintea sa şi după impulsurile simţurilor. Or, inima are legile ei proprii, care sunt legile lui Dumnezeu însuşi: „Legea Ta, Doamne, este înăuntru inimii mele” (Ps. 39, 11).

După căldura inimii, vine bucuria pentru oameni, pentru animale, plante şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Pentru că, prin inima sa reunită (vindecată de fărâmiţarea ei) prin lucrarea harului, omul revine la calitatea sa primordială de centru al creaţiei sau „microcosmos“ care recapitulează în sine toată zidirea lui Dumnezeu. Acesta este „omul universal”, “Adam-ul total“, care nu mai este despărţit de nimeni şi de nimic, pentru că poartă totul în el în mod existenţial. Iar forţa, care uneşte totul, nu-i alta decât dragostea. Ea se manifestă ca şi compătimire şi mijlocire, prin rugăciune pentru întreaga creaţie supusă păcatului, inclusiv pentru demoni. Semnul sfinţeniei este o inimă compătimitoare, zice Sf. Isaac Sirul.

Dar toată osteneala, pentru a atinge rugăciunea curată care uneşte şi sfinţeşte inima, este de neconceput în afara Bisericii, pentru că ea nu este doar rezultatul unui efort ascetic omenesc, ci al sinergismului (împreună lucrării) dintre harul divin şi efortul personal. Or, Biserica este tocmai „locul” (în sens mistic) al întâlnirii şi unirii omului cu Dumnezeu prin Sf. Taine, îndosebi prin Euharistie, care ne constitue în „trupul lui Hristos”, făcându-ne mădularele Sale şi totodată mădulare unii altora (vezi Rom. 6, 5; I Cor. 6, 15; 10, 17; Efes. 4, 25; 5, 30). Măsura pe care trebuie s-o atingă creştinul este măsura lui Hristos însuşi (cf. Efes. 4, 13). De aceea, avem nevoie să ne unim mereu cu Hristos euharistic pentru ca să devenim ca şi El. Trupul şi Sângele Domnului, cu care ne împărtăşim, actualizează în noi harul botezului, întreţine efortul ascetic al rugăciunii şi înfrânării şi ne transformă treptat în Hristos însuşi. Astfel, firea noastră, păstrându-şi toate calităţile ei de natură umană creată, este străbătută de focul dumnezeirii, purificată, înălţată şi sfinţită. Ca şi fierul, care, introdus în foc, devine el însuşi foc, păstrându-şi totuşi firea sa proprie. Viaţa sacramentală a Bisericii constitue deci atmosfera „vieţii în Hristos”. Căci Biserica, în fiinţa ei, se identifică cu Hristos, este Hristos însuşi în acţiune prin Duhul Sfânt care sfinţeşte totul.

Rugăciunea Bisericii este încărcată de o forţă cu totul deosebită. Ritualul, cântările şi rugăciunile Bisericii, actualizează în modul cel mai real, prin lucrarea Duhului Sfânt, actele mântuitoare ale Domnului pentru a ne face şi pe noi părtaşi la ele. Liturghia şi sărbătorile bisericeşti nu sunt deci simple comemorări ale unor evenimente trecute, ci actualizări ale lor în Duhul Sfânt. De aceea, la Crăciun cântăm: „Hristos se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă…”, iar la Paşti: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta”. Iar la fiecare Sf. Liturghie, zicem: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat…”

Penticostarul este, prin excelenţă, Cartea imnelor bucuriei. A bucuriei pascale care covârşeşte toată mintea, pentru că Hristos a biruit prin Învierea Sa pe diavolul şi păcatul cu toate consecinţele lui nefaste, inclusiv moartea, „vrăjmaşul cel de pe urmă”. Iar biruinţa lui Hristos este şi biruinţa noastră, a celor care suntem ai Lui, uniţi cu El prin botez, prin rugăciune  şi asceză, prin post şi împărtăşirea cu Sf. Taine, prin iubire. Toate ale lui Hristos sunt şi ale noastre, viaţa creştină fiind, după Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV), retrăirea împreună cu Hristos a vieţii Sale pământeşti, de la naştere până la înălţarea la cer, trecând prin cruce, moarte şi înviere. Necazurile şi suferinţele vieţii acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele ţin de condiţia umană în starea ei de cădere şi sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca şi prin ele să ajungem la omorârea „omului vechi” din noi şi ridicarea „omului nou” în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credinţa nestrămutată în biruinţa finală, copleşeşte şi transfigurează orice necaz, orice suferinţă. Viaţa creştină este, în fond, o bucurie şi o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor, zice un tânăr filozof român (H. Patapievici), găsesc în a fi creştin sentimentul bucuriei înalte şi certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi şi că desfăşurarea ei nu are capăt”.

Regensburg, 12 mai 1998

      Sf. Ioan Valahul