I. Din istoria Bisericii Ortodoxe Române
Biserica Ortodoxă Romană este o Biserică autocefală în rang de Patriarhie. Ea constituie împreună cu celelalte Biserici ortodoxe surori familia Ortodoxiei, în care toate Bisericile se găsesc într-o comuniune desăvârşită. Aceasta însemnează că Bisericile ortodoxe mărturisesc aceeaşi credinţă, respectă aceeaşi disciplină bisericească şi celebrează aceeaşi Liturghie. În maniera în care Evanghelia este trăită şi exprimată de diferitele Biserici în parte, prin intermediul diverselor culturi, constă şi specificul fiecărei Biserici ortodoxe. Din acest punct de vedere, o Biserică poate fi greacă, rusă, sârbă sau română. Bisericile ortodoxe din sud-estul Europei au însoţit şi asistat poporul de-a lungul istoriei lui şi foarte adeseori, ea a adus şi o contributie importantă la păstrarea identitătii etnice şi a unitătii naţionale.
Informaţiile istorice ca şi dovezile arheologice, lingvistice şi istoric-logice demonstrează răspândirea foarte timpurie a creştinismului pe teritoriul României de astăzi. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+ 330) ştie de la Origen (+ 254) că Sf. Apostol Andrei a predicat Evanghelia la sciţi (Hist. Eccl. III, 1 PG 12, 91-92). Acelaşi lucru aflăm şi din Sinaxarion ecclesiae Constantinopolitanae, iar Tertulian, un cunoscut apologet (+ 240), afirma că în timpul său creştinismul era răspândit printre sarmati, daci, germani şi sciţi (Adv. Iud. 7, PL 2,650A). Din istoria Bisericii desprindem faptul că Bisericile din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, şi din nordul Dunării au stat tot timpul în comuniune cu Biserica universală. De asemenea, istoria Bisericii numără printre participanţii la Sinoadele ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) sau la Sinoadele particulare din sudul Dunării episcopi din Scythia Minor şi păstrează în memorie relaţiile Bisericilor din această regiune cu Constantinopolul. La începutul secolului VI, Biserica din Scythia Minor număra alături de Tomis (Constanţa de astăzi) încă alte 14 scaune episcopale şi ea a fost patria unor cunoscuţi teologi ca Ioan Casian (+ 431), Dionisie Exiguul (+ 545) sau a aşa numitilor „călugări sciţi” din secolul VI (Leontiu, Ioan Maxentiu şi Petru diaconul).
Descoperirile arheologice cu caracter creştin din secolul IV, împreună cu inscripţiile lor latine dovedesc convertirea timpurie a populaţiei daco-romane la creştinism, dar şi continuitatea ei pe teritoriul României după retragerea administraţiei şi a armatei romane la sud de Dunăre (27 l/275). Tăbliţa votivă cu inscriptia „ego Zenovius votum posui” (Biertam, Jud. Sibiu), gema de la Potaisa (Turda, Jud. Cluj), biserica din Slăveni (Jud. Olt), toate din secolul IV, constituie doar câteva exemple despre continuitatea şi convertirea populaţiei daco-romane.
Prezenţa martirilor în nordul Dunării (de ex. Sf. Sava, Jud. Buzău) demonstrează că aici exista o Biserică organizată. Schimbul de scrisori dintre Sf. Vasile cel Mare şi guvernatorul Scythiei Minor, în legătură cu Sf. Sava, constituie o probă indubitabilă despre existenţa unei vieţi creştine organizate în Gothia. Este vorba de acelaşi teritoriu din nordul Dunării, în care episcopul Ulfila şi-a desfăşurat activitatea printre goti până la persecuţia creştinilor din partea regelui got Avrich (348). Aceleaşi dovezi istorice, lingvistice sau arheologice demonstrează existenţa unei vieţi creştine organizate pe teritoriul României şi în evul mediu. Viaţa creştină a constituit deci mediul de formare a poporului român. Acest lucru dă dreptul românilor ca urmaşi ai daco-romanilor, să susţină că ei au apărut în istorie ca şi creştini şi, din acest motiv, lor le lipseşte o dată precisă a încreştinării lor, aşa cum întâlnim la popoarele vecine.
Notarul anonim (Anonymus) al regelui maghiar Bela II (sec. XII) notează, în legătură cu invazia ungurilor la est de Tisa şi în Transilvania, existenţa unor formaţiuni politice româneşti pe acest teritoriu. Este vorba de Gelu „dux Blacorum”, în apropiere de Cluj, ca şi de Menumoruth în Bihor sau Glad în Banat, care au condus pe români în luptele contra ungurilor.
După întemeierea celor două Principate române, vechea structură bisericească a celor două ţări a fost recunoscută de Patriarhia ecumenică în rang de mitropolie (Muntenia 1359, Moldova 1401). Constituirea mitropoliilor româneşti din Principatele dunărene apare ca o consecintă a întemeierii celor două state româneşti. Cu toate că primul arhiepiscop al Transilvaniei ne este cunoscut abia în 1377, urmele unei structuri bisericeşti în această veche provincie, în majoritate locuită de români, sunt mult mai vechi. În Transilvania, viaţa românilor ortodocşi a fost marcată de lupta contra prozelitismului reformat şi catolic. Acceptarea Reformei din partea românilor era sprijinită de Principii unguri din Transilvania secolului XVII, iar apropiere de Roma a stat sub influenţa părinţilor iezuiţi în aceste împrejurări şi sub presiunea curţii din Viena, o parte a românilor din Transilvania au acceptat unirea cu Roma (1698-1701).
La început, limba serviciilor divine a fost limba vorbită a poporului, adică latina populară, care era vorbită în partea răsăriteană a imperiului roman. Acest lucru se poate dovedi cu noţiunile de bază ale credinţei creştine din limba română, care sunt toate de origine latină. Acest lucru însemnează că atunci când au venit slavii, încreştinarea românilor a fost deja terminată. Limba slavă s-a impus în cult începând din secolul X, ea a rămas însă pentru popor necunoscută. Din acest motiv se consideră ca sigur faptul că pentru predică, cateheză şi spovedanie s-a folosit în continuare limba înţeleasă de popor. Diaconul Coresi s-a angajat foarte conştient, prin traducerea şi tipărirea cărţilor de cult (1560-1581, Braşov), pentru reintroducerea limbii române în serviciul divin „pentru ca să fie popilor rumâneşti să înţeleagă”. Introducerea limbii române în Liturghie se continuă în secolul XVII prin tipărirea Cazaniei lui Varlaam (1643), a Noului Testament (1648), a Psaltirii (1673), a Liturghierului (1679 şi 1683) şi a Bibliei de la Bucuresti (1688).
După Unirea Principatelor române (Muntenia şi Moldova, 1859) şi a cuceririi independenţei (1877/78), Biserica Ortodoxă Română primeşte din partea Patriarhiei ecumenice recunoaşterea autocefaliei (1885), iar după Unirea Transilvaniei şi a Basarabiei cu România (1918), ea este ridicată la rang de Patriarhie (1925) cu sediul la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Română s-a angajat în Mişcarea ecumenică şi este, începând din 1961 (New Delhi), membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. De asemenea, ea este membră şi în Conferinţa Bisericilor Europene. Biserica Ortodoxă Română are 19,8 milioane de membri (86,7% din populaţia ţării) şi este considerată ca a doua mare Biserică ortodoxă din lume.