Rugăciunea lui Iisus – inima spiritualităţii ortodoxe (Viena, 12.11.2013)

Conferință susținută de ÎPS Serafim la Universitatea din Viena, 12.11.2013

1. Rugăciunea lui Iisus, rugăciune a Numelui divin. Aşa numita „Rugăciunea lui Iisus”, cunoscută şi practicată astăzi sub forma: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul“ are o lungă istorie care urcă până în primele veacuri creştine. Rădăcinile ei sunt biblice şi pornesc de la strigătul plin de credinţă al orbului din Ierihon: „Fiul lui David, fie-Ți milă de mine” (Luca 18,39), respectiv de la rugăciunea smerită a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca 18, 13). Repetarea ei deasă, chiar neîncetat, se inspiră din rugăciunea „Doamne miluieşte”, rostită de 40 de ori la toate cele 7 Laude din zi. Rugăciunea lui Iisus se concentrează pe numele lui Iisus, Dumnezeu făcut om. Primii creştini ştiau că „nu există sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi“ (Faptele Apostolilor 4, 12) decât numele lui Iisus care înseamnă Mântuitor. De aceea ei invocau des numelui lui Iisus. Cartea Faptele Apostolilor care poate fi numită „Cartea numelui lui Iisus” ne spune că Apostolii botezau în numele lui Iisus Hristos şi făceau minuni invocând acest Nume. Numele exprimă persoana, ne pune în legătură cu ea, ne transmite puterea ei. Astfel invocarea numelui lui Iisus  ne uneşte cu El, ne face una cu El în măsura în care ne silim să ne golim de noi înşine pentru ca în inima noastră să locuiască El. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

2. Rugăciunea lui Iisus – mărturisire de credinţă. Rugăciunea lui Iisus este şi o mărturisire de credinţă trinitară, concentrată. În ea mărturisim pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat; îl mărturisim pe Dumnezeu – Tatăl ca Tată al Domnului nostru Iisus Hristos şi-L mărturisim pe Duhul Sfânt, căci nimeni nu poate să spună că Iisus este Dumnezeu decât în Duhul Sfânt (cf. I Corinteni 12, 3). De fapt Duhul Sfânt se roagă în noi şi pentru noi cu suspinuri negrăite (cf. Romani 8, 26). Rugăciunea lui Iisus, ca orice altă rugăciune, este o rugăciune în Duhul Sfânt. Dacă, bineînţeles, suntem conştienţi de aceasta şi nu întristăm pe Duhul Sfânt prin gânduri sau fapte care contrazic sfinţenia Lui. Altfel, din respect faţă de libertatea noastră, Duhul Sfânt ne părăseşte, iar rugăciunea devine seacă, monotonă… La fel ca şi viaţa. Duhul Sfânt revine totuşi când ne dăm seama de greşalele noastre şi ne îndreptăm.

3. Rugăciunea lui Iisus – Rugăciune a inimii. Rugăciunea lui Iisus se mai numeşte în Tradiţia ortodoxă şi Rugăciunea inimii pentru că se săvârşeşte cu mintea coborâtă în inimă. Ce înseamnă aceasta? În Tradiţia duhovnicească a Răsăritului creştin, inima este centrul fiinţei umane, locul în care se concentrează ca într-un focar toate puterile psiho-fizice ale omului, adică energiile care-i străbat alcătuirea sa unitară de: trup, suflet şi duh (cf. I Tesaloniceni 5, 23). Ceea ce noi numim „minte” (gr. noûs) este tot o energie a inimii. În general noi credem că gândurile sunt produsul minţii care şi-ar avea sălaşul în creer. Spunem că gândim cu mintea, că realizăm planurile pe care le avem cu mintea … Și aşa este. Totuşi nu trebuie să uităm că mintea se înrădăcinează în inimă, că gândurile izvorăsc din inimă şi ajung în creier care este doar instrumentul gândirii. Mântuitorul zice: „…din inimă ies gânduri rele, ucideri, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…” (Matei 15, 19). Totodată inima este şi organul vieţii duhovniceşti pentru că harul primit la botez se ascunde în străfundurile inimii şi lucrează în inimă în măsura în care participăm la lucrarea lui prin credinţă şi fapte bune, între care rugăciunea este cea mai importantă. Dificultatea în a ne ruga constă în faptul că  în timpul rugăciunii, mintea, adică gândul nostru, se împrăştie în cele din afară şi nu reuşeşte să coboare în inimă pentru a se întâlni cu harul şi a simţi bucuria rugăciunii. Dar de ce este atât de greu minţii să coboare în inimă? Pentru că mintea este atrasă  tot timpul de lucrurile exterioare. Noi nu gândim practic decât la lucrurile sensibile care ne satisfac nevoile sau plăcerile vieţii pământeşti. Trăim mereu cu grija zilei de mâine, deşi Mântuitorul ne spune: „Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca? ori: Ce vom bea? ori Cu ce ne vom îmbrăca? Că de toate acestea se îngrijesc neamurile“ (Matei 6, 31-32). Or o condiţie esenţială pentru a ne ruga cu mintea în inimă, adică cu o rugăciune curată (neîntinată de gânduri străine) este tocmai lipsa de griji exterioare. Se întâmplă deasemenea ca chiar şi atunci când ne gândim la Dumnezeu sau vorbim de El, s-o facem în mod pur raţional, adică la nivelul raţiunii rupte de inimă, tocmai pentru că mintea nu este obişnuită cu rugăciunea şi cu meditaţia Tainelor lui Dumnezeu.  Și aceasta pentru că trăim departe de inimă sau uităm pur şi simplu că avem o inimă care recapitulează sau rezumă în ea întreaga noastră fiinţă. Ceea ce ne conduce uşor la stres, la o stare de neîmplinire şi de nemulţumire.

4. Omul ca microcosmos. Am spus că inima recapitulează întreaga fiinţă umană care se concentrează în ea ca într-un focar. Părinţii Tradiţiei Răsăritene spun că inima recapitulează în ea nu numai toată natura umană, ci şi întreg cosmosul; că omul este un microcosmos sau un cosmos în mic. Aceasta înseamnă că omul se află în centrul universului care se concentrează în inima sa. Într’adevăr persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, reflectă în sine Taina lui Dumnezeu cel Unul, dar întreit în Persoane. În Dumnezeu se întâlneşte Taina unităţii şi a diversităţii absolute. Unitatea fiinţei (naturii) lui Dumnezeu, comună celor trei Persoane şi întreagă în fiecare Prsoană, nu desfiinţează diversitatea şi unicitatea fiecărei Persoane. Tot aşa, fiecare om, ca persoană, recapitulează în sine întreaga natură umană, comună tuturor oamenilor, după cum recapitulează în sine întreg universul care nu este decât o prelungire a naturii umane. În acelaşi timp, fiecare om este unic, trăieşte şi manifestă în mod absolut personal natura umană. Aceasta este taina Omului – Persoană, dar nu şi a Omului – Individ. Căci individul, prin păcat, se rupe de unitatea cu semenii săi şi se închide în sine. Prototipul Omului – Persoană, al omului adevărat este Iisus Hristos pentru că numai El a recapitulat în Sine cu adevărat toată umanitatea şi toată creaţia. Și aceasta pentru că El este singurul om fără de păcat. El nu este separat de nimeni şi de nimic. Totul trăieşte în El. De aceea nimeni nu se poate realiza ca persoană în afara relaţiei cu Iisus Hristos pentru că nimeni nu poate birui păcatul care fărâmiţează şi distruge natura umană decât prin Iisus Hristos, Biruitorul păcatului. Totodată persoana se realizează prin comuniunea de dragoste cu semenii săi în umanitate prin jertfelnicie faţă de ei. Cu cât ne jerfim mai mult pentru semenii noştri, cu atât ne îmbogăţim de viaţa lor şi ne realizăm ca persoane care nu mai sunt separate de nimeni şi de nimic pentru că poartă totul în sine.

5. Păcatul fărâmiţează natura umană, o slăbeşte şi o conduce la moarte, mai întâi, spirituală, apoi şi trupească. În starea de păcat, omul se perverteşte, se închide în sine, se izolează de ceilalţi sau denaturează relaţia cu semenii de care se serveşte pentru a-şi împlini scopurile sale egoiste. Din persoană, el decade la starea de individ. Marele teolog ortodox de origine rusă, Vladimir Lossky zice că „individul este persoana pe treptele cele mai de jos ale existenţei”. Păcatul se insinuează în inima omului prin ispita celui rău. Numele însuşi de „diavol” (diabolos) în limba greacă exprimă lucrarea acestui duh rău. Diavolul este cel care dezbină, care învrăjbeşte, care distruge unitatea, pacea, armonia… Lucrarea diavolului este diametral opusă lucrării Duhului Sfânt care este Duhul unităţii, al păcii, al armoniei… Orice păcat îşi are originea într-un gând, într-o imagine care falsifică realitatea şi ne face să credem că săvârşim binele. Aşa au crezut primii oameni, aşa credem şi noi, deşi după experienţa amară a lui Adam ar trebui să fim mai înţelepţi şi să nu ne lăsăm atât de uşor ispitiţi de cel rău. Uneori suntem atât de slăbiţi sufleteşte că nu facem binele pe care-l voim, ci răul pe care  nu-l voim (cf. Romani 7,19). Alteori suntem confuzi şi săvârşim păcatul fără să ne dăm seama sau, şi mai grav, ne obişnuim cu păcatul încât acesta ne subjugă şi ne distruge treptat.

Dar ce este păcatul? Teologia ne învaţă că păcatul este încălcarea voii lui Dumnezeu, nesocotirea poruncilor Lui, care au fost date omului tocmai ca să-l protejeze de denaturare. Păcatul este deci făptuire şi trăire împotriva naturii, violentarea naturii. Iar „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23) cu tot cortegiul de suferinţe care o precedă. Această înţelegere oarecum juridică a păcatului a condus astăzi la o reacţie contrară şi anume la negarea păcatului conform devizei: „omul este liber, nu există păcat”! Și dacă nu există păcat, nu există nici diavolul care este la originea păcatului. Continuând această logică, vom concluziona uşor că nu există nici Dumnezeu. O înşelare care ne pune într-o totală rătăcire! Căci atunci nimic nu mai are sens în viaţa noastră. Dacă negăm păcatul, nu putem totuşi evita consecinţele lui, pe care le trăim zi de zi prin atâtea suferinţe şi nemulţumiri acumulate în sufletul nostru.

6. Asceza ca mijloc de luptă împotriva păcatului şi ca susţinătoare a rugăciunii. Nimeni nu poate birui păcatul fără să se lupte împotriva lui cu ajutorul ascezei. Cuvântul asceză înseamnă exerciţiu, efort făcut pentru a atinge un anumit scop. Asceza creştină urmăreşte transformarea ontologică a omului, nu doar conformarea lui exterioară cu principiile moralei evanghelice. Asceza se referă în egală măsură atât la duh cât şi la trup, realităţi care nu pot fi despărţite. Asceza duhului priveşte în primul rând mintea care este poarta de intrare a gândurilor, bune sau rele. Pentru că orice cuvânt şi orice faptă pornesc de la un gând. De aceea toată Tradiţia duhovnicească a  Răsăritului creştin insistă asupra trezviei sau vigilenţei de a nu accepta gândurile rele, ci de a promova întotdeauna gândurile bune, pozitive. Ultimul mare duhovnic ortodox care a stăruit cu deosebire asupra ascezei gândului a fost stareţul sârb Tadei de la Vitovniţa (1914-2003). Scrierile sale au fost traduse în mai multe limbi. Concluzia lui este: „Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa”. (Acesta este chiar titlul uneia din scrierile sale). Asceza duhului priveşte de asemenea atenţia minţii la rugăciune. În timp ce ne rugăm, mintea trebuie închisă în cuvintele rugăciunii pentru a nu se împrăştia în altă parte. Atentă la rugăciune, mintea va pătrunde înţelesul cuvintelor rostite sau gândite şi va coborî uşor în inimă, aşa încât rugăciunea va deveni o rugăciune a inimii, adică o rugăciune caldă care angajează întreaga fiinţă.

Asceza creştină angajează şi trupul care prin simţurile sale face legătura cu lumea exterioară, materială. Paza celor cinci simţuri este esenţială pentru progresul duhovnicesc.  „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16). De aceea suntem îndemnaţi să nu iubim lumea, nici cele ce sunt în lume. Există o permanentă opoziţie între duhul acestei lumi marcate de păcat şi Duhul lui Hristos care ne ridică deasupra lumii, nu pentru a o condamna, ci pentru a o mântui. Tocmai de aceea este nevoie de o asceză severă a trupului pentru ca el să nu se lase biruit de duhul lumii, adică de păcat. Marele Apostol Pavel zice: „… îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”  (I Cor 9, 27). Tot el spune: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” ( Evrei 12, 4). De aici maxima ascetică „dă-ţi sângele pentru ca să primeşti  harul”. Asceza trupului constă din înfrânare de la mâncare şi băutură, continenţă conjugală (I Cor 7, 5), starea în picioare la rugăciune, privegheri de noapte, metanii şi închinăciuni… Postul  alimentar de miercurea şi vinerea, ca şi în perioadele de post de peste an, este foarte recomandat pentru că mai ales prin post pornirile pătimaşe ale trupului pot fi stăpânite şi biruite. Nimeni nu poate birui de pildă desfrânarea fără înfrânare de la mâncare şi băutură. Trebuie să subliniem că asceza trupească nu urmăreşte omorârea trupului, ci omorârea patimilor care distrug trupul. Dimpotrivă postul se dovedeşte a fi o mare binecuvântare pentru sănătatea trupului. De asemenea postul ajută minţii să se concentreze la rugăciune şi să coboare mai uşor în inimă. Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin, căci atunci mintea nu mai coboară în inimă, ci în simţuri pe care le aprinde de pofta trupească. Asceza trupească este deci fundamentală pentru interiorizarea rugăciunii şi pentru experienţa harului în inimă. Nu există viaţă duhovnicească, mistică, fără asceză pe măsură.

7. Răbdarea necazurilor sau purtarea crucii este o asceză care ne ajută să progresăm în rugăciune. Necazurile şi suferinţele ne îndeamnă la rugăciune pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu, iar rugăciunea ne întăreşte credinţa şi curajul în purtarea crucii. Nu există om care să nu poarte o cruce, al cărui sens i se revelează treptat pe măsura înaintării sale în credinţă şi în purtarea crucii cu răbdare şi fără cârtire. Sfântul Apostol Pavel spune: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Părinţii Bisericii spun şi ei că: „singură crucea este teolog”, în sensul că nu ne putem apropia de Dumnezeu şi nu ne putem uni cu El decât acceptând crucea. Numai în suferinţa purtată cu răbdare, credinciosul face experienţa neputinţei sale ontologice şi a dependenţei sale absolute de Dumnezeu. Credinţa însăşi înseamnă crucificarea minţii faţă de modul pur raţional de a înţelege viaţa şi pătrunderea în sfera supra raţionalului şi a misterului. Căci viaţa este un mare mister. Ca şi întreaga existenţă. În definitiv, totul este mister. Crucea, respectiv suferinţa, trebuie puse pe seama păcatului, chiar dacă noi, datorită păcatului în care trăim, nu putem face întotdeauna sau nu vrem să facem legătura între păcat şi suferinţă. Cert este că Dumnezeu n-a creat suferinţa, nici moartea ca şi culme, dar şi ca deznodământ final al suferinţei. Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru ca prin ea omul să părăsească păcatul şi să se întoarcă la El. Trebuie să subliniem şi faptul că suferinţa purtată cu răbdare şi nădejde nu-l degradează pe om, ci-l înnobilează şi-l sfinţeşte pentru că în ea se manifestă puterea lui Dumnezeu. Într’adevăr Dumnezeu îşi face şi mai simţită prezenţa în suferinţă. „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”, zice Domnul, iar Sf. Ap. Pavel spune: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 9, 10). Chiar şi atunci când avem sentimentul părăsirii de toţi, inclusiv de Dumnezeu, harul lucrează totuşi în adâncurile fiinţei. Dumnezeu nu îngăduie suferinţa peste puterea omenească (cf. I Corinteni 10, 13). Și apoi trebuie să ştim că nimic nu ne adânceşte mai mult în rugăciune şi nimic nu ne sfinţeşte mai mult ca suferinţa. Să repetăm marele adevăr, puţin cunoscut şi mai puţin acceptat, că singură crucea este mântuitoare! Dumnezeu Însuşi a mântuit lumea prin cruce. Iar Biserica cântă: „Iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea!”. Într’adevăr crucea şi suferinţa se transfigurează în bucurie sau se împletesc cu bucuria atunci când sunt acceptate cu credinţă şi puse pe seama păcatelor proprii.

8. Rugăciunea lui Iisus şi Biserica. Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune născută în contextul Bisericii. De aceea cel ce o practică trebuie să fie integrat în Biserică, adică să participe la Tainele Bisericii, în primul rând la Liturghia euharistică duminicală. Prin Botez, devenim membrii ai Bisericii, adică mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica şi mădulare unii altora, iar Euharistia întăreşte în noi conştiinţa comuniunii şi unităţii în Hristos şi ne face treptat una cu Hristos şi una întreolaltă. Chiar şi sihaştrii care se dedică întru totul rugăciunii lui Iisus, nu se lipsesc, sâmbăta şi duminica, de Sfintele Taine ale lui Hristos, adică de împărtăşirea cu trupul şi sângele Său. Rugăciunea prin excelenţă a creştinului este tocmai Euharistia din care îşi trage seva rugăciunea particulară de toată vremea şi din tot locul. Aceste două forme de rugăciune se completează reciproc. Rugăciunea euharistică şi cea obştească, în general, reprezintă fundamentul obiectiv al rugăciunii private, iar rugăciunea privată dă calitate rugăciunii obşteşti. Pentru cel ce se roagă mult privat, progresează în rugăciunea curată, iar rugăciunea curată îl ajută să înţeleagă şi să asimileze tot mai bine rugăciunea Bisericii. Nimeni nu poate rămâne în comuniunea trupului lui Hristos fără să se roage împreună cu semenii săi, după cum nimeni nu poate înainta în viaţa duhovnicească fără să tindă spre rugăciunea neîncetată. O rugăciune ruptă de contextul Bisericii poate dezvolta în noi sentimentul egoismului, ceea ce este contrar spiritului rugăciunii însăşi. Căci rugăciunea trebuie să întărească în noi tocmai sentimentul comuniunii.

9. Condiţiile rugăciunii lui Iisus, ca şi ale oricărei rugăciuni, sunt: pacea cu semenii, uitarea grijilor, o minimă dispoziţie sufletească, un loc liniştit… Nimeni nu se poate ruga cu o rugăciune curată, adică netulburată de gânduri străine, care se nasc în inimă din contactul cu lumea exterioară sau din amintiri, dacă nu are pace cu semenii săi. Lipsa de iertare sau ţinerea de minte a răului ne încarcă cu energii negative care tulbură inimă. Tot astfel şi mulţimea grijilor. De aceea imnul Heruvic din cadrul Sf. Liturghii ne îndeamnă: „acum, toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”. De asemenea nu ne putem ruga în stare de oboseală fizică şi psihică pentru că mintea nu este capabilă să se concentreze la rugăciune. Când suntem prea obosiţi, ascultăm mai degrabă o muzică clasică sau religioasă care poate să ne liniştească. Practicarea rugăciunii în stare de mare oboseală poate să ne obosească şi mai mult. Orele cele mai potrivite pentru rugăciune sunt noaptea, după o perioadă de somn şi dimineaţa.

De aceea în multe mânăstiri, esenţialul programului de rugăciune se desfăşoară  noaptea, până în zorii zilei. Pentru a ne ruga cu atenţia necesară, avem nevoie de o bună dispoziţie sufletească pe care ne-o poate crea odihna. Locul rugăciunii este de asemenea important. Cel mai prielnic este pustia unde s-au retras de-a lungul istoriei monahii şi sihaştrii. Mântuitorul Însuşi se retrăgea seara pentru rugăciune pe munte sau în locuri singuratice. Trăind însă în lume, nu putem să ne retragem zilnic în pustie pentru a ne ruga. În lume fiind, vom face ceea ce ne învaţă Mântuitorul: „…când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Desigur aceste cuvinte au o semnificaţie şi mai adâncă. „Cămara” este inima unde trebuie să ne retragem pentru a ne putea ruga cu atenţia cuvenită.

10. Metode psihofizice de realizare a rugăciunii lui Iisus. Din secolele XIII-XIV avem şi unele „Metode” de practică a rugăciunii lui Iisus datorate lui Nichifor Singuraticul şi Sf. Grigorie Sinaitul. O altă metodă, din aceeaşi perioadă, numită „Metodă a sfintei rugăciuni şi atenţii”, este atribuită pe nedrept Sf. Simeon Noul Teolog (sec. XI). Toate aceste Metode se aseamănă  şi urmăresc să-l ajute pe rugător să-şi concentreze mintea în inimă, împiedicându-o să nu se împrăştie în altă parte. Iată Metoda Sf. Grigorie Sinaitul: „Șezând dimineaţa pe un scaun ca de o palmă, adună-ţi mintea în inimă şi ţine-o în ea. Strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!… Înfrânează-ţi respiraţia ca să nu răsufli în voie, căci suflarea plămânilor, care porneşte de la inimă, întunecă mintea şi risipeşte cugetarea, răpindu-o de acolo… Iar de vezi ivindu-se sau luând chip în mintea ta necurăţiile duhurilor sau ale gândurilor, să nu te sperii. Chiar dacă se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă. Ci înfrânându-ţi răsuflarea, pe cât e cu putinţă, şi încuind mintea în inimă şi săvârşind neîncetat şi stăruitor chemarea Domnului Iisus, să le arzi şi să le opreşti pe acestea, iar pe ei să-i biciuieşti în chip nevăzut prin dumnezeiescul nume”[1].

Mai târziu, pe baza recomandării Sf. Ioan Scărarul (sec. VII): „Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii (isihiei)”[2], s-a ajuns la practicarea „rugăciunii lui Iisus” pe ritmul respiraţiei, şi anume: inspirând vom zice „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” şi expirând: „miluieşte-mă pe mine păcătosul”! Trebuie spus totuşi că rostirea îndelungată a rugăciunii lui Iisus pe ritmul respiraţiei nu se face fără îndrumarea unui duhovnic experimentat.

Sf. Iosif de la Văratic, ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, ne-a lăsat şi el un „Tipic al sfintei rugăciuni cea cu mintea” pentru începători în care se spune: „…strânge toate simţurile tale, pleacă-ţi capul pe umărul stâng. Apoi închide gura ta şi pune două degete la mâna dreaptă la piept în partea stângă, mai sus de inimă. Și tragi odată răsuflarea pe nas încetişor, în adâncul pieptului. Și acolo zi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Și să nu umbli cu mintea după răsuflarea nasului. Ci acolo în adâncul inimii să umbrească zicând prea doritul nume. Nici să-ţi închipui inima, nici altceva. Și să zici numai un sfert de ceas, neîngreuind mintea, fiindcă eşti începător”[3].

Toate aceste Metode de rugăciune au cert o valoare pentru că sunt născute din practica îndelungată a rugăciunii lui Iisus. Ele precizează felul în care trupul participă la rugăciunea care se face în duh. Poziţia trupului la rugăciune, în picioare sau pe un scăunel, cu ochii închişi, cu capul plecat spre inimă sau anumite gesturi, ca cel al punerii mâinii drepte deasupra inimii, ajută minţii să să se concentreze la rugăciune şi să coboare în inimă. Totuşi nu trebuie să credem că reuşita rugăciunii depinde de aceste tehnici sau metode. Toţi practicanţii rugăciunii le acordă doar o valoare relativă. Ei sunt conştienţi că rugăciunea nu este atât opera noastră, cât opera Duhului Sfânt în noi şi că Duhul Sfânt lucrează numai într-o inimă smerită, care-şi recunoaşte nevrednicia şi se pocăieşte până la moarte.

11. „Totul este har”. Am amintit mai sus de maxima ascetică: „dă-ţi sângele ca să primeşti harul”.O altă maximă ascetică spune că „totul este har” şi că harul este gratuit. Două afirmaţii care se contrazic logic, dar care în planul credinţei sunt tot atât de adevărate. În planul credinţei avem de-a face adeseori cu antinomii ca acestea, tocmai pentru că credinţa depăşeşte sfera logicii şi naturalului şi ne introduce în supranatural. Totuşi credinţa nu contrazice logica, ci o crucifică şi o transfigurează! În viaţa duhovnicească trebuie să ţinem mereu seama de aceste două maxime ascetice: pe de o parte, să fim conştienţi că în viaţa noastră totul este har, totul este lucrarea lui Dumnezeu şi că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28), iar pe de altă parte, că Dumnezeu aşteptă în toate colaborarea noastă la lucrarea Lui (cf. I Corinteni 3, 9). Dumnezeu nu face nimic fără împreuna noastă lucrare din  respect faţă de libertatea pe care El ne-a dat-o prin creaţie. Iar împreuna noastră lucrare cu lucrarea lui Dumnezeu constă tocmai în permanenta noastră disponibilitate la lucrarea harului. Or această disponibilitate n-o putem câştiga decât prin rugăciune neîncetată şi prin asceză dusă până la sânge, prin care patimile din noi slăbind, devenim întru totul transparenţi lucrării harului care ne va modela după chipul lui Hristos. În cele din urmă, totul este har! „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu este ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească” (I Corinteni 3, 6-7).

12. În loc de concluzii aş dori să subliniez faptul că Rugăciunea lui Iisus nu este specifică doar monahilor, ci tuturor creştinilor. Este adevărat că ea se practică mai cu seamă în mediu monahal fiind „rugăciunea de toată vremea a monahului”. Când un rasofor depune voturile monahale, i se dă un şir de metanii reprezentând „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura lui numele Domnului Iisus şi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”[4]. Mulţi sfinţi recomandă însă practica rugăciunii lui Iisus, tuturor creştinilor, indiferent pe ce treaptă de curăţie interioară se află. Iată ce spune Sf. Vasile de la Poiana Mărului, primul autor isihast la începutul sec XVIII-lea, secolul înnoirii isihaste în Ortodoxie: „Sf. Simeon al Tesalonicului (sec. XIV) porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi-i sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune” Căci după Apostolul Pavel: „Nu este armă mai tare nici în cer, nici pe pământ ca numele lui Iisus Hristos”[5]. Rugăciunea lui Iisus fiind scurtă ajută mai uşor minţii să se concentreze la cuvintele ei, decât o rugăciune lungă. Ea poate fi repetată uşor acasă, pe stradă, la lucru, în călătorie, făcând un mic efort de atenţie. Încetul cu încetul, mintea se obişnuieşte cu ea şi vom simţi efectele ei: liniştea lăuntrică, echilibrul sufletesc, o căldură în inimă şi în piept, dragostea pentru oameni, toate semne ale lucrării harului în sufletul nostru.  La mânăstirea Antim din Bucureşti, în primii ani de după al doilea război, a apărut Cenaclul „Rugul aprins” (cu referire la rugul din Sinai care ardea şi nu se mistuia – o prefigurare a Maicii Domnului) cu scopul de a antrena intelectualitatea bucureşteană la cunoaşterea tradiţiei isihaste şi la practicarea rugăciunii lui Iisus. Aşa au ajuns mulţi intelectuali să practice rugăciunea lui Iisus, unii chiar neîncetat, deci şi în timpul lucrului care le angaja îndeosebi mintea. Rugăciunea neîncetată este de fapt, o stare de rugăciune, dincolo de cuvinte. „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 2, 5). O experienţă contemporană care dovedeşte că practicarea rugăciunii lui Iisus este posibilă în orice condiţii.

+Mitropolitul Serafim

 

[1] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniștire și despre cele două feluri ale rugăciunii, în 15 capete, II, în: Filocalia vol. VII (traducere, introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae), Editura Institutului Biblic, București, 1977, pp. 172-173

[2] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVII, 25, în: Filocalia vol. IX, 1980, pp. 394

[3] ***, Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea, precum de la Părintele Iosif s-a primit. Scris la 1810, în: Filocalia vol. VIII, 1977, pp. 607-608

[4] *** Rânduiala tunderii în monahism, în: Molitfelnic, Editura Institutului Biblic, București, 2019, p. 191

[5] Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Cuvânt înainte sau călăuză celor care vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul…, în: Filocalia vol VIII, 1977, p. 593