Miron Mihăilescu – Un duhovnic al trezviei
Mă bucur din toată inima de apariţia în pestigioasa editură „Deisis” a acestui Florilegiu din cuvintele de învăţătură ale Părintelui Miron Mihăilescu, unul din puţinii mari duhovnici ai României de astăzi, trecut de curând la Domnul (17 sept. 1998).
Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Miron şi chiar să-i destăinui sufletul în Taina Spovedaniei încă de pe vremea când studiam Teologia la Sibiu, cu treizeci şi mai bine de ani în urmă. De la prima întâlnire cu Sfinţia Sa m-a pătruns relaţia caldă şi foarte personală pe care a ştiut să o creeze între duhovnic şi penitent. De la această spovedanie nu mai reţin decât că am plecat foarte uşurat şi, deasemenea, îndemnul Părintelui, la despărţire: „La mine să vi, dragă, oridecâte ori ca la o fereastră deschisă”. La duhovnic mergem, într-adevăr, pentru ca să respirăm, ca la o fereastră deschisă spre Cer, aerul Duhului curăţitor şi dătător de viaţă. Aşa a fost Părintele Miron, din prima zi a preoţiei sale: o fereastră mereu deschisă prin care Duhul Sfânt s-a reversat în inimile celor care l-au căutat cu interes şi au acceptat să devină împreună lucrători cu Dumnezeu la propria lor înnoire.
Nimeni nu poate spune îndeajuns disponibilitatea Părintelui pentru fiecare suflet care-l căuta, delicateţea sa, gingăşia cu care îi trata pe toţi. În preajma lui te simţeai cu adevărat într-o lume a purităţii, a păcii, a iubirii, pentru că el, deşi trăia pe pământ şi nu ignora nimic din cele ale lumii acesteia, era cu totul răpit de Împărăţia ce va să fie, care în el era deja actualizată. Chipul Părintelui, vorba lui tremurândă, dar hotărâtă, blândeţea şi bunătatea sa, totul în el trăda prea plinul inimii sale de iubirea lui Hristos. O iubire care-l ardea şi consuma pentru că se dorea împărtăşită. Iar Părintele o împărtăşa slujind zilnic Sf. Liturghie (şi aceasta toată viaţa sa de preot) şi învăţându-i pe oameni să se apropie de Hristos din Sf. Euharistie, împărtăşindu-se cu Sf. Taine cât mai des. Toată viaţa a insistat pe împărtăşirea deasă a credincioşilor, deşi mărturiseşte cu durere că n-a fost înţeles şi ascultat, decât de foarte puţini. Îi învăţa, de asemenea, să-şi ia credinţa în serios („vă propun cu toată cutremurarea, să-L luăm în serios pe Mântuitorul”), în fiecare zi, începând cu trezirea din somn, care este „învierea lui Hristos în omul credincios” şi să trăiască toată ziua cu El. Cu El care este „viaţa noastră”, „mintea noastră”, „lumina ochilor noştri”. Pentru că se identifica cu totul cu Hristos, ca şi Sf. Apostol Pavel, Părintele putea spune: „suflarea noastră este suflarea Lui în noi”; ochii noştri sunt ochii Lui cu care vedem lumea înconjurătoare”; „inima Lui este inima cu care iubim pe toţi semenii noştri”, şi câte alte expresii asemănătoare, pe care le întâlnim în cartea de faţă, toate de un realism cutremurător.
Starea sa de identificare cu Hristos se vede din numeroasele referinţe la cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelii pe care adeseori nu le citează textual, ci le dezvoltă cu mare libertate duhovnicească, punând totul în gura Mântuitorului Însuşi. Astfel cuvintele Părintelui apar ca o dezvoltare a Revelaţiei. Ceea ce nu-i de mirare căci Mântuitorul a promis ucenicilor pe Duhul Sfânt care îi va învăţa toate şi îi va călăuzi la tot adevărul (cf. In. 14, 26; 15, 13). Acest fel unic de substituire cu Hristos este caracteristic numai marilor mistici. Dacă ar fi să-l asemănăm pe Părintele Miron cu unul dintre sfinţii Bisericii, cel mai apropiat modului său de slujire şi de predică este, fără îndoială, Sf. Simeon Noul Teolog. Ca şi Sf. Simeon, Părintele Miron a vorbit numai din experienţa sa personală. El nu citează decât din Sf. Scriptură. Şi aceasta, aşa cum am spus, într-un mod foarte personal. Din scrierile Sf. Părinţi nu citează aproape niciodată. Nu pentru că nu i-ar fi cunoscut. Ci pentru că i-a asimilat atât de mult încât s-a confundat cu ei, devenind el însuşi un Părinte al Bisericii. Deşi n-a lăsat nimic scris. Moştenirea sa este, întreagă, orală. Părintele a vorbit, cu timp şi fără timp, pornind totdeauna de la textul Sf. Scripturi. Predicile sale sau convorbirile duhovniceşti cu grupul de tineri care l-a cercetat ani de-a rândul cu regularitate sunt meditaţii adânci, existenţiale, ale Sfintelor Evanghelii citite în biserică, la Sf. Liturghie. Căci Sf. Liturghie şi Sf. Scriptură, adică Cuvântul lui Dumnezeu întrupat (Euharistia) şi Cuvântul lui Dumnezeu rostit, au constituit hrana zilnică a vieţii sale. Rari sunt cei ce au ajuns la o înţelegere atât de profundă a Euharistiei şi a Scripturii ca Părintele Miron!
Accentul Părintelui era pus mereu pe trezvia spirituală, pe atenţia la clipa prezentă, căci la Dumnezeu nu există decât prezentul. „Vă spun, nu fac nici o rugăciune specială alta decât silinţa de a face apel, în toată clipa, în taină, la prezenţa Lui, adică să mă prind de prezenţa Lui ca să nu-mi fie silă de nimic, să nu-mi mai fie frică de nimic, decât de uitarea că El este; să nu mă mai afecteze nimic, orice văd sau aud, pentru că El este”.
Această trezvie ne mijloceşte experienţa prezenţei permanente a lui Hristos în inima noastră şi ne conduce la desăvârşire, adică la dragostea Sfintei Treimi în noi care se revarsă fără nici o piedică în semenii noştri. „Viaţa dacă nu-i perfectă n-are nici o valoare”. „Dragostea dacă nu-i perfectă, n-are nici o valoare”, zicea Părintele. Iar perfecţiunea se arată în calitatea relaţiilor noastre cu semenii.
Despre Sfânta Treime, izvorul supremei iubiri, Părintele Miron teologhisea cum rar se poate auzi din gura unui preot. E adevărat că despre Sfânta Treime extrem de puţini se încumetă să vorbească. Dacă el îndrăsnea să abordeze o Taină atât de mare, o făcea pentru că devenise un „casnic” (familiar) al Treimii. Când l-am auzit pentru prima dată vorbind în Catedrala mitropolitană din Sibiu (1992) despre lucrările specifice celor trei Persoane divine şi relaţia dintre Ele, îmi părea că-l aud pe Sf. Grigorie Teologul predicând în biserica Învierii din Constantinopol. Celebrele „Cuvântări telogice” ale Sf. Grigorie sunt tocmai predicile sale despre Treime ţinute în această biserică din capitala Imperiului. Se ştie că la plecarea sa din Constantinopol (381) credincioşii îl plângeau şi ziceau: „Duce cu el Treimea. Nimeni nu ne va mai vorbi despre Treime!”
Să-mi fie îngăduit să spun şi eu împreună cu ucenicii Părintelui Miron că prin plecarea sa dintre noi a dus cu el Treimea şi atâtea comori de învăţături sfinte cu care ne-a hrănit ani de-a rândul. Oare va ridica Dumnezeu pe altcineva în locul său care să-i continuie slujirea şi propovăduirea la măsura Sfinţiei Sale?
Nürnberg, Acoperământul Maicii Domnului, 1 octombrie 2002