Părintele Paisie Pustnicul de la Sihla
Cuvânt rostit de ÎPS Serafim la Sărbătoarea Sfântului Nicolae, Nürnberg, 6 Decembrie 2005
Părintele Paisie de la Sihla (+1990) încheie într-un fel şirul marilor pustnici şi duhovnici de tradiţie paisiană, instaurată la noi de Sfântul Paisie Velicikovski de la mănăstirea Neamţ (+1794). Sfântul Paisie, pe urmele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (+1767), a reuşit să înnoiască monahismul ortodox prin redescoperirea marii tradiţii isihaste descrisă de Filocalie şi introducerea ei în viaţa de obşte. În marile obşti paisiene de la Dragomirna, Secu şi Neamţ, călugării trăiau după regulile vieţii de obşte, însă în spirit isihast, urmărind în toate zidirea lăuntrică prin purificarea de patimi şi rugăciunea inimii. De fapt, acesta este spiritul monahismului dintotdeauna. Numai că istoria a cunoscut din păcate şi epoci de decădere de la idealul monahal.
Desigur, ispita risipirii monahului în cele exterioare este permanentă. Atunci când rugăciunea obştească, adică cele şapte Laude şi Sf. Liturghie ca şi rugăciunea personală făcută la chilie sunt reduse doar la un ritual exterior, arid şi împovărător, care nu produce nici o schimbare lăuntrică este vorba cu siguranţă de o decădere de la idealul monahal şi creştin, în general. Pentru că Tradiţia ortodoxă nu cunoaşte distincţia făcută în Apus între spiritualitatea diferitelor ordine monahale şi spiritualitatea mirenilor. Există un singur ideal: desăvârşirea, sfinţenia, iar măsura rugăciunii este aceeaşi pentru toţi: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes 4,17).
Înnoirea vieţii monahale s-a făcut întotdeauna prin revenirea la spiritul isihast al monahismului care pune accentul pe rugăciunea făcută cu atenţia concentrată în inimă sau „cu mintea coborâtă în inimă”. Unirea minţii cu inima, în timpul rugăciunii este esenţială pentru progresul duhovnicesc. Şi aceasta nu numai când se practică „rugăciunea lui Iisus”, ci orice altă rugăciune. Este adevărat că cine practică rugăciunea lui Iisus, va trăi altfel şi rugăciunea obştească, în sensul că aceasta va pătrunde mai uşor în inima sa, mintea fiind deja obişnuită să se închidă în cuvintele rugăciunii şi să coboare în inimă.
Paisianismul nu este în fond altceva decât împletirea armonioasă a „rugăciunii lui Iisus” cu rugăciunea obştească, pentru ca aceasta să câştige în calitate. Progresul duhovnicesc de pe urma rugăciunii făcută cu mintea unită cu inima este tocmai vindecarea omului lăuntric al cărui centru este inima, de boala împrăştierii şi divizării. Inima va recapitula în ea şi va armoniza toate puterile fizice şi psihice ale omului. Astfel, mintea care este o energie a inimii, se va obişnui să nu mai coboare în simţuri pentru ca să le incite la păcat, ci numai în inimă, unde este locul ei natural. Aşa se realizează unitatea omului lăuntric care este totodată unitatea cu întreaga umanitate şi cu tot cosmosul. Căci toată creaţia se recapitulează în omul duhovnicesc, iar semnul vizibil al acestei realităţi lăuntrice este iubirea compătimitoare faţă de toţi oamenii şi faţă de întreaga creaţie. Pentru că omul duhovnicesc trăieşte drama păcatului şi suferinţa întregii umanităţi, din iubire faţă de semenii săi, care au redevenit în modul cel mai real propriile sale mădulare, el este gata să ia asupra sa păcatul şi suferinţa lor pentru ca să le uşureze.
Mi-am permis să fac această lungă introducere la ceea ce aş dori să spun despre Părintele Paisie Pustnicul pentru că sfinţia sa a trăit în mod exemplar viaţa monahală, în duhul Sf. Paisie Velicikovski, descris mai sus, atingând cele mai înalte măsuri duhovniceşti. Deşi Părintele Paisie a trăit întotdeauna în obşti monahale mai mici sau mai mari: schitul Cozancea, mănăstirea Slatina, mănăstirea Sihăstria, schitul Sihla, credincioşii au văzut în el un ascet de talia marilor pustnici. De aceea l-au numit mereu „Părintele Paisie Pustnicul”. Şi nu s-au înşelat, pentru că Părintele Paisie a fost cu adevărat prin felul său de vieţuire un pustnic în diferitele obşti monahale în care a trăit. Însuşi chipul său ascetic îl recomanda lumii ca pe un mare nevoitor, aşa cum numai pustnicii trăiesc. Pe faţa Părintelui se putea citi uşor durerea pe care el o purta în suflet pentru păcatele oamenilor. Şi fiindcă era şi preot, se simţea cu atât mai mult chemat să mijlocească neîncetat înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi uşurarea durerilor credincioşilor care veneau în număr tot mai mare să-l întâlnească. De aceea, rar putea fi surprins în chilie fără epitrahil după gât, asemenea unui soldat care este permanent la datorie. Numai Dumnezeu ştie nevoinţa ascunsă şi lacrimile Părintelui Paisie pentru oameni. Cu siguranţă, Părintele a ajuns la acea unitate ontologică a omului lăuntric, la nivelul inimii, de care am vorbit mai sus. Altfel nu se poate explica iubirea lui pentru oameni, disponibilitatea sa permanentă de a-i primi la sine, de a se ruga pentru ei, de a-i mângâia şi întări duhovniceşte. Şi fiindcă se făcea una cu cei care veneau la Dânsul să se spovedească sau să-şi spună necazurile, nimeni nu pleca de la el aşa cum a venit, ci fiecare se simţea uşurat, mângâiat şi încurajat în purtarea crucii proprii.
La Părintele Paisie totul era natural, nimic prefăcut. Simplitatea lui, înţelegerea faţă de neputinţa omenească, blândeţea şi vorba lui blajină, specific moldovenească, atrăgeau mulţimi de credincioşi ca şi predica plină de har a Părintelui Cleopa. De fapt, cei doi mari duhovnici ai Sihăstriei se completau în chip minunat: Părintele Cleopa era neîntrecut în arta cuvântului, iar Părintele Paisie neîntrecut în arta duhovniciei. De aceea, o vizită la Sihăstria rămânea parcă neîmplinită dacă nu-l ascultai pe Părintele Cleopa şi nu te mărturiseai sau nu primeai binecuvântare, cum numai el ştia s-o facă, de la Părintele Paisie.
Nu cred că Părintele Paisie a predicat vreodată în biserică. Predica lui era rugăciunea şi cuvintele simple, dar cu atât mai preţioase, pe care le adresa fiecăruia la spovedanie sau la diferite dezlegări. Îmi răsună până astăzi în inimă cuvintele din rugăciunea Părintelui, auzită de fiecare dată când îl căutam, fie la Sihăstria, fie la Sihla: „Domnul Dumnezeu Iisus Hristos să-ţi rânduiască un colţişor de rai în Împărăţia Sa!”
Scriind aceste rânduri, îmi amintesc de impresia profundă pe care mi-a făcut-o dialogul Părintelui Ioanichie cu Părintele Paisie din „Convorbiri duhovniceşti”.
Răspunsurile Părintelui Paisie sunt de o simplitate şi profunzime cu adevărat evanghelică! Ele nu sunt construite de minte, ci curg ca un izvor limpede din inimă. Dovadă că mintea lui era întru totul unită cu inima. De aceea, cuvintele Părintelui sunt calde, pline de har, o adevărată prelungire a fiinţei sale, o expresie a inimii sale. Când mintea noastră nu-i în armonie cu inima, cuvântul, (predica, discursul) poate fi frumos, adevărat, dar fără căldură, raţional, neziditor. Aceasta este de fapt boala omului modern: divorţul dintre minte şi inimă, cultivarea excesivă a minţii şi uitarea inimii.
Exemplul Părintelui Paisie şi puţinele cuvinte rămase de la el ne pot fi tuturor de mare ajutor împotriva duhului împrăştierii în cele din afară şi pentru o cultură a inimii de care lumea are atâta nevoie.
Prin nevoinţa sa, Părintele Paisie a câştigat cerul. Locul lui este în calendar împreună cu sfinţii.
Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Mitropolitul Serafim