Pastorală Crăciun 2015

„Şi venind un tânăr la Iisus l-a întrebat: Învăţătorule bun, ce să fac ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19,16)

 

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem cu pace la marele praznic al Naşterii Domnului sau al Crăciunului, cum îl numim în vorbirea populară. Mulţi dintre credincioşii noştri sărbătoresc Crăciunul în România, alături de părinţi şi de cei dragi ai lor. Este o mare binecuvântare pentru toţi care de marile sărbători reuşesc să fie împreună cu cei pe care i-au lăsat acasă, în Ţara noastră dragă. Mai cu seamă că Naşterea Domnului este o sărbătoare a familiei creştine, care are ca model Familia Sfântă în care S-a născut Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.

Aşa cum mărturisim în Crezul pe care-l rostim la fiecare Sf. Liturghie, Domnul Iisus Hristos „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. El S-a născut în orăşelul Betleem de lângă Ierusalim, la 8 zile a fost tăiat împrejur şi a primit numele de Iisus, care înseamnă „Mântuitor”, iar la 40 de zile a fost dus la Templul din Ierusalim şi închinat Domnului. Până la vârsta de 30 de ani, a trăit la Nazaret în casa bătrânului Iosif, o rudenie a Maicii Domnului. Ca şi copil, adolescent şi tânăr, Mântuitorul a trăit în ascultare de Maica Domnului şi de dreptul Iosif, rugându-se împreună cu ei, acasă şi la sinagogă şi împlinind toate rânduielile Legii lui Moise şi ale tradiţiei iudaice. De mic copil, a învăţat de la bătrânul Iosif meseria de dulgher şi l-a ajutat pe acesta la lucrul său.

La 30 de ani, vârsta majoratului în vremea aceea, tânărul Iisus a mers la Iordan şi a primit botezul de la Sfântul Ioan, după care a petrecut 40 de zile în post şi rugăciune, în pustie, pregătindu-Se pentru începerea misiunii Sale publice, aceea de a-i chema pe oameni la pocăinţă şi la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu Care este dragoste. Timp de trei ani şi jumătate, cât a durat propovăduirea şi activitatea Sa pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos n-a încetat să dovedească oamenilor dragostea lui Dumnezeu pentru ei, descoperindu-le voia lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Tim. 2,4). Sfintele Evanghelii ne redau o parte din învăţăturile dumnezeieşti date de Mântuitorul oamenilor şi din minunile pe care El le-a săvârşit, vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii, potolind furtuna de pe mare, înmulţind pâinile în pustie şi înviind pe Lazăr, pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica mai-marelui sinagogii. Mântuitorul şi-a pecetluit propovăduirea şi lucrarea Sa mesianică de mântuire, lăsându-Se răstignit pe Cruce, după ce a fost condamnat pe nedrept că instigă mulţimea şi că este împotriva Cezarului. Dar a treia zi a înviat. Iar prin Învierea Sa, Domnul a biruit moartea şi a redeschis raiul încuiat prin greşeala primilor oameni, Adam şi Eva.

Dobândirea raiului sau a vieţii veşnice, care este comuniune cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii şi drepţii, este scopul vieţii noastre. Cine nu se gândeşte la viaţa care urmează după moarte şi nu se străduieşte s-o câştige prin ascultare de Dumnezeu, prin smerenie şi fapte bune, acela trăieşte în zadar. Gândul la viaţa veşnică ar trebui să-l avem în fiecare zi. Acest gând nu ne împiedică să ne împlinim datoriile de zi cu zi, ci dimpotrivă ne ajută să le facem pe toate după voia lui Dumnezeu, să reuşim şi în viaţa aceasta şi să câştigăm şi viaţa cea veşnică. Mântuitorul spune: „ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26).

 

Iubiţi credincioşi,

Am început această Pastorală cu întrebarea adresată Domnului de un tânăr preocupat de mântuirea sa: „Învăţătorule, ce să fac ca să am viaţa veşnică”? Mântuitorul îi răspunde că trebuie să păzească poruncile şi îi aminteşte cu deosebire poruncile care au legătură cu oamenii. Ştim că, din cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, patru se referă la cinstirea lui Dumnezeu, iar şase la semenii noştri.  Mântuitorul îi spune deci: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu minţi, să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 16, 18-19). Când tânărul i-a răspuns că toate acestea le-a păzit din copilăria sa, Mântuitorul S-a bucurat şi „l-a privit cu dragoste” (cf. Marcu 10, 21). S-a bucurat Domnul, ca un Părinte care se bucură de copiii săi ascultători!

Astăzi, când lumea este aşa cum o ştim cu toţii, ne putem întreba dacă mai sunt copii ascultători şi tineri care împlinesc poruncile lui Dumnezeu, ca tânărul din Evanghelie. Cu siguranţă că mai sunt, deşi aceştia sunt puţini la număr. Îi întâlnim în toate parohiile noastre, angajaţi în viaţa Bisericii, adeseori mai mult decât cei în vârstă. Şi este normal să fie aşa, căci tinerii de astăzi sunt dornici de cunoaştere, mai ales de cunoaşterea sensului vieţii şi, dacă reuşesc să găsească un duhovnic bun care să-i călăuzească îndeaproape, ajung repede cu elanul lor tineresc să îndrăgească Sfânta Liturghie, tradiţia şi sărbătorile bisericeşti, rugăciunea şi postul, pe care le respectă cu cea mai mare stricteţe. În toate acestea ei descoperă viaţa cea adevărată care-l împlineşte pe om.

 Dar ce să zicem despre ceilalţi tineri care nu-şi pun întrebări existenţiale, care nu ţin legătura cu Biserica, nu participă la Sf. Liturghie, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine? Să-i judecăm pentru că, în loc să vină la biserică se duc în alte părţi unde-i poate pândi moartea? În nici un caz! Pentru că noi, ca şi creştini, n-avem dreptul să judecăm pe nimeni, decât pe noi înşine pentru ca să ne îndreptăm. Atâta timp cât trăim în lumea aceasta, Dumnezeu Însuşi nu judecă pe nimeni! Dimpotrivă, aşa cum am spus mai înainte, „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Tim. 2, 4). De asemenea, „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33,11). În loc să-i judecăm pe aceşti tineri, mai degrabă să ne judecăm pe noi înşine şi să ne întrebăm: cum i-am crescut şi educat noi, părinţii lor trupeşti şi părinţii lor duhovniceşti? Toţi împreună, părinţi trupeşti şi părinţi duhovniceşti, suntem responsabili de viaţa copiilor noştri. Ştim prea bine: copiii sunt icoana părinţilor. Cum sunt părinţii aşa sunt şi copiii. Cum sunt episcopii şi preoţii, aşa sunt şi credincioşii lor! Dacă ne preocupăm prea mult de cele materiale şi le neglijăm pe cele spirituale, atunci şi copiii vor face la fel. Însă căutând mai întâi pe cele duhovniceşti, rugându-ne mult şi silindu-de din toate puterile să ne facem datoria faţă de copiii noştri, Dumnezeu ne va da copii cuminţi şi ascultători.

 

Iubiţi credincioşi,

Mircea Eliade, recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare istoric al religiilor, studiind fenomenul religios la toate popoarele lumii, a ajuns la concluzia că omul este o fiinţă religioasă prin însăşi natura sa. Nimic nu-l caracterizează mai mult pe om ca religia sau credinţa în Dumnezeu. Toţi oamenii au nevoie de credinţă cum au nevoie de mâncare şi de băutură pentru ca să trăiască. Fără credinţa în Dumnezeu omul se denaturează, iar viaţa societăţii devine imposibilă. Dar, deşi credinţa este sădită în fiinţa noastră, ea trebuie totuşi cultivată prin educaţie încă de când suntem mici, pentru ca s-o conştientizăm tot mai mult şi s-o  trăim în viaţa de zi cu zi.

Dacă nu ne cunoaştem credinţa şi nu ne angajăm conştient în trăirea ei, credinţa moare în noi. De aceea educaţia religioasă este absolut necesară pentru ca omul să se dezvolte armonios şi să se bucure de viaţa pe care o are de la Dumnezeu. Fără o educaţie religioasă corespunzătoare, omul apucă pe căi greşite care-l duc la pierzanie şi-l fac cu totul nefericit. Educaţia este necesară cu atât mai mult cu cât în societatea de astăzi, nimic nu încurajează credinţa în Dumnezeu şi trăirea după preceptele evanghelice. Dimpotrivă! Toate valorile morale sunt nesocotite, chiar călcate în picioare.

Ştiind deci cât de importantă este educaţia religioasă pentru copiii şi tinerii noştri, am insistat mereu, de la începutul existenţei Mitropoliei noastre (din 1994), ca preoţii să se ocupe în mod special de catehizaţia copiilor şi a tinerilor. În toţi aceşti ani am constatat că acolo unde preotul este activ şi este ajutat de părinţi, catehizaţia se face cu mult succes şi se dovedeşte a fi o mare binecuvântare pentru întreaga familie. Din păcate, sunt şi parohii unde părinţii copiilor nu-l ajută pe preot să-şi împlinească chemarea sa cea mai importantă, aceea de învăţător, pentru că nu-şi aduc copiii la catehizaţie. De aceea, vă pun la inimă şi vă rog pe toţi, preoţi şi părinţi, să vă îngrijiţi permanent de educaţia religioasă a copiilor, ştiind că toţi vom da seama înaintea lui Dumnezeu de felul în care i-am crescut. Tocmai de aceea, Sfântul Sinod al Biserici noastre a declarat anul 2016 ca an omagial al educaţiei religioase şi al tineretului, cu dorinţa de a intensifica în parohii educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor, necesară astăzi mai mult ca oricând, pentru că şi provocările lumii în care trăim sunt mai mari ca oricând.

Ne bucurăm şi binecuvântăm pe toţi copiii şi tinerii care-l iubesc pe Dumnezeu şi iubesc Biserica în care ne întâlnim cu Dumnezeu! Ne bucurăm şi binecuvântăm pe toţi părinţii care-şi pun sufletul pentru creşterea în credinţă a copiilor lor! Ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi în aceste vremuri de încercare pentru toată lumea şi să ne înmulţească dragostea faţă de semenii noştri care se află în mari nevoi.

Punându-vă la inimă aceste îndemnuri duhovniceşti, cu nădejdea că le veţi urma, vă îmbrăţişez pe toţi în Hristos – Domnul, născut în Peştera Betleemului, şi vă urez

Sărbători fericite şi La mulţi ani!  

Al vostru Părinte duhovnicesc, doritor de tot binele şi rugător pentru toţi,

+SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit