Pastorală la Sfintele Paşti, 2018

 „Crucea și Învierea Neamului” – Pastorala Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Serafim la Sfintele Paști, 2018

 

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

 Hristos a înviat!

 Învierea Domnului pe care o sărbătorim astăzi cu entuziasm şi cu bucurie, în cântări de laudă şi de biruinţă este piatra de temelie a credinţei creştine. Sfântul Apostol Pavel scrie credincioşilor din Corint: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17). Prin învierea Sa, Mântuitorul pecetluieşte pentru totdeauna adevărul propovăduit timp de trei ani şi jumătate, precum şi minunile săvârşite, care altfel s-ar fi uitat cu totul în generaţiile următoare. Apostolii Domnului, din oameni fricoşi, care s-au ascuns de teama iudeilor când Învăţătorul lor a fost prins şi răstignit pe cruce, au devenit cei mai curajoşi oameni văzându-L pe Iisus înviat şi au plecat să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, până la marginile pământului. Întăriţi de puterea Sfântului Duh care a coborât asupra lor, la Rusalii, sub formă de limbi de foc, Apostolii şi-au pus, zi de zi, viaţa în pericol, înfruntând nenumărate greutăţi, pentru ca să predice lumii Evanghelia – Vestea cea bună a învierii Domnului.

Răstignirea şi moartea pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos n-au însemnat nici pe departe o înfrângere, cum se aşteptau cei care l-au răstignit. Dimpotrivă, moartea pe cruce a Domnului, din dragoste nesfârşită faţă de oameni, a devenit cea mai mare biruinţă pentru că El n-a rămas în mormânt ca un simplu om, ci a înviat ca Dumnezeu! După moartea Sa, Mântuitorul S-a pogorât cu sufletul la iad pentru ca să vestească şi celor adormiţi mântuirea, iar odată cu învierea Sa, a înviat pe toţi cei morţi întru credinţă, de la începutul lumii şi până atunci. Icoana Învierii Domnului reprezintă tocmai coborârea Sa la iad şi învierea lui Adam cu tot neamul lui.

 

Iubiţi credincioşi,

 Crucea şi învierea, în viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi în viaţa noastră a creştinilor, sunt două realităţi de nedespărţit. În cruce se ascunde învierea, iar învierea urmează după cruce. Prin cruce, înţelegem nu numai moartea, ci şi pătimirile şi suferinţele de-a lungul vieţii pământeşti a Mântuitorului, care a fost urmărit, pas cu pas, iar apoi prins şi răstignit. Totuşi Mântuitorul, „ocărât fiind, nu răspundea cu ocară şi dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar, mai ales, Domnul se ruga Tatălui ceresc ca să-L întărească în încercările Sale. Ziua mergea din cetate în cetate, învăţa pe oameni şi-i vindeca, iar „noaptea se retrăgea în locuri pustii şi se ruga” (Luca 5, 16). Încredinţându-Se Tatălui şi rugându-Se Lui, Mântuitorul primea putere ca să-şi continue misiunea pentru care a fost trimis în lume. Astfel, în crucea de zi cu zi a Domnului se ascundea şi puterea biruinţei sau a învierii. Desigur patimile şi moartea pe cruce au fost pentru Domnul suprema încercare, cea mai mare suferinţă, aceea a părăsirii nu numai de către oameni, ci chiar şi de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Totuşi Dumnezeu a fost şi mai prezent în aceste momente de disperare şi L-a întărit ca să moară senin şi împăcat. „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34) şi „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), au fost ultimele cuvinte ale Mântuitorului înainte de a-Şi da duhul. Domnul moare pe cruce, iertând pe cei ce L-au răstignit şi cu conştiinţa că totul în viaţa Lui s-a săvârşit după planul şi voia lui Dumnezeu Tatăl.

 

Iubiţi credincioşi,

 Viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos care a recapitulat şi unit în firea Sa omenească pe toţi oamenii este exemplară pentru fiecare creştin şi pentru fiecare om. Nu există om în lume care să nu întâmpine, de-a lungul vieţii, încercări, suferinţe sau nereuşite de tot felul. Acestea ţin de condiţia noastră umană, supusă păcatului şi fac parte din crucea pe care trebuie s-o purtăm, zi de zi. Mântuitorul spune: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Oamenii credincioşi îşi dau seama că suferinţele şi pătimirile lor au un sens mântuitor şi de aceea îşi încredinţează viaţa lui Dumnezeu şi se roagă stăruitor şi cu nădejde ca Dumnezeu să le ierte păcatele, să-i întărească în suferinţe şi să le dea curaj şi răbdare până le biruie cu ajutorul Lui. Astfel, în crucea suferinţelor noastre se ascunde şi puterea învierii, adică biruinţa. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează zicând: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea voastră”. Şi de asemenea: „Credincios este Dumnezeu care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13). Aceste cuvinte, inspirate de Duhul Sfânt, ne încredinţează că Dumnezeu ştie necazul nostru şi este alături de noi, dacă strigăm din inimă după ajutorul Lui. Dacă privim cu ochii credinţei ispitele şi necazurile vieţii, ne dăm seama că ele sunt o adevărată binecuvântare pentru că în necazuri şi greutăţi ne rugăm cu mai multă smerenie şi cu lacrimi de pocăinţă şi simţim ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare zice: „lucrarea cea mare a omului este să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare”. Totuşi trebuie să fim cu luare aminte ca să nu ne provocăm noi înşine ispite şi greutăţi prin faptul că trăim nepăsători în păcate, că muncim peste măsură sau exagerăm în mâncare sau băutură, că suntem nemulţumiţi cu ceea ce avem sau ne supărăm prea uşor şi nu respectăm legile firii (naturii) şi legile lui Dumnezeu. O vorbă înţeleaptă spune: „Dumnezeu iartă întotdeauna, omul iartă câteodată, natura însă nu iartă niciodată”. Să respectăm deci legile care guvernează natura umană, sufletul şi trupul nostru şi ne vom bucura de mai multă sănătate sufletească şi trupească.

 

Iubiţi credincioşi,

 Aşa cum în viaţa fiecărui om, crucea şi învierea sunt realităţi de zi cu zi, tot aşa şi în viaţa popoarelor, crucea şi învierea sunt prezente de-a lungul istoriei lor. Ca multe alte popoare, poporul român a avut o istorie dureroasă, o cruce grea pe care a purtat-o însă cu multă credinţă şi cu nădejde în izbăvirea lui. De aceea Dumnezeu ne-a salvat fiinţa şi unitatea de limbă şi de credinţă. Astăzi, asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care-l ameninţă cu pieirea prin aceea că milioane de români şi-au părăsit ţara. Din păcate, exodul românilor în străinătate nu încetează, ci dimpotrivă creşte de la an la an. Desigur fiecare poate da vina pe alţii, în primul rând pe conducători. Totuşi nu numai conducătorii au partea lor de vină, ci şi fiecare dintre noi care am părăsit prea uşor ţara în căutarea unei vieţi mai bune sau a unei cruci mai uşoare. Se întâmplă însă adeseori că vrând să ne uşurăm crucea, dăm peste o cruce şi mai grea. Căutând, departe de ţară, o viaţă mai bună din punct de vedere material, am dat peste suferinţe sufleteşti mult mai mari decât cele pe care le-am îndurat la casa părintească. Aici intervine rolul de neînlocuit al Bisericii care singură ne poate alina, prin rugăciunea ei, suferinţele sufleteşti şi trupeşti. Dacă suntem încadraţi conştient în parohiile de care aparţinem, participând cu evlavie în fiecare duminică la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dacă ne spovedim şi împărtăşim des cu Trupul şi Sângele Domnului, dacă ne rugăm mult şi ne ferim de păcate, Dumnezeu ne binecuvântează viaţa şi ne dă o inimă bună şi compătimitoare faţă de suferinţa neamului şi a oamenilor, în general.

Fiecare dintre noi, cât de mici şi neînsemnaţi am fi, putem contribui la renaşterea poporului nostru, la învierea lui. În primul rând, prin rugăciunea noastră smerită şi stăruitoare. În fiecare zi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru poporul nostru, pentru conducătorii lui, pentru toţi cei ce suferă în diferite feluri. Apoi, să încercăm să ajutăm fiecare, cât de puţin, pe cei de acasă, să ne ducem cât mai des în ţară şi să îndemnăm şi pe alţii să viziteze România. Să încercăm, de asemenea, să fim mai uniţi şi să constituim Asociaţii profesionale care să sprijine efectiv Ţara noastră. Şi mai ales, să insuflăm copiilor noştri dragostea faţă de Biserica şi Ţara părinţilor şi bunicilor lor, ca și față de limba română.

 În ce priveşte organizarea noastră aici, în Diaspora, ne bucurăm că şi în anul care a trecut am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înfiinţăm mai multe parohii noi şi că parohiile din Traunreut şi Bonn au încheiat lucrările de construire a bisericilor lor, parohia din Heilbronn a cumpărat o biserică, iar parohia din Chemnitz și-a procurat un centru parohial cu o frumoasă capelă. Ne bucurăm, mai ales, că au început lucrările de construire a mânăstirii şi centrului bisericesc din München. Aceasta este o lucrare mare şi de importanţă deosebită pentru toţi românii din Mitropolia noastră, care cere jertfa noastră a tuturor. De aceea, vă pun la inimă să deveniţi cu toţii ctitori ai mânăstirii din München.

 Chemând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toţi credincioşii noştri: părinţi, copii, tineri şi vârstnici, vă îmbrăţişez în Hristos Domnul, Cel înviat şi vă adresez, încă odată, salutul pascal: „Hristos a înviat” şi urarea: „Sărbători fericite”!  Să fiţi cu toţii sănătoşi şi bucuroşi de marele praznic al Învierii Domnului!

Al vostru, de tot binele voitor şi rugător smerit către Domnul,

Mitropolitul Serafim