Pastorală Paști 1997
Învierea lui Hristos – puterea credinţei
„Dumnezeu s-a făcut om pentru ca să-l îndumnezeiască pe om“
(Adagiu patristic)
Iubiţi credincioşi,
Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (Iacob 1, 17), să ajungem să ne bucurăm încă o dată de minunatele sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou (Tăierea Împrejur) şi Bobotezei, atât de dragi sufletului creştin. După un an de osteneli, la care s-au adăugat pentru mulţi suferinţe fizice sau sufleteşti, pricinuite de încercări de tot felul, iată-ne ajunşi ca şi corăbierii de pe o mare învolburată în portul odihnei şi al mântuirii. Astăzi, toţi ce sunt ai lui Hristos, care cred şi trăiesc după voia Lui, se simt uşuraţi, mângâiaţi, întăriţi şi încurajaţi. Pentru că harul Domnului se revarsă cu deosebire în aceste zile de sărbătoare peste cei ce-şi deschid inima spre El, lăudându-L şi cântându-I împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oamneni bunăvoire“ (Luca 2, 14). Slujbele din aceste zile de sărbătoare ca şi Colindele sunt expresia bucuriei negrăite adusă de îngeri păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor care este Hristos Domnul“ (Luca 2, 10). Ce dar mai mare putea să facă Dumnezeu oamenilor decât acela de a trimite în lume pe Fiul Său pentru ca să vindece orice rană şi orice neputinţă, să şteargă lacrima de pe toată faţa şi să răscumpere din moarte! i atunci cum să nu ne bucurăm de Naşterea lui Hristos! Cum să nu ne liberăm astăzi de toată povara păcatelor noastre, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sf. Taine; să uităm toate relele pricinuite de semenii noştri şi să ne împăcăm unii cu alţii; să ne despovărăm de grijile cele mai îndreptăţite, punându-le pe toate înaintea icoanei lui Hristos şi rugându-L să le primească cum a primit darul magilor! Căci ce putem să-I aducem Domnului decât neputinţele şi slăbiciunile noastre, grijile de fiecare zi şi chiar păcatele noastre pentru ca El să ne slobozească de toate acestea! i astfel, cu sufletele uşurate să ne bucurăm din plin de Praznicul de astăzi şi să-i pătrundem înţelesurile adânci, mântuitoare pentru fiecare din noi.
Iubiţi credincioşi,
Sf. Părinţi din primele secole ale Bisericii au exprimat scopul Întrupării Domnului într-o frază celebră, care a fost reluată din generaţie în generaţie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască!“. Aceiaşi Sf. Părinţi, tâlcuind Scripturile în lumina Întrupării, învaţă că de fapt îndumnezeirea omului şi a lumii (cosmosului) este scopul însuşi al creaţiei. Dumnezeu a creat pe om după chipul Său în vederea asemănării sale cu El „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt Sfânt“ (Levitic 19, 2). Numai că primii oameni au abdicat de la această chemare şi au preferat păcatul, adică înstrăinarea de Dumnezeu, în locul comuniunii cu El, singura cale care duce la sfinţenie, adică la asemănarea cu Dumnezeu sau la îndumnezeire. Pentru a-i salva pe oameni din păcat şi a-i atrage la Sine, Dumnezeu a ales calea supremei iubiri: a înomenirii Fiului Său de care El este nedespărţit. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Astfel, Fiul lui Dumnezeu „s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor … s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). În persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-o unire neamestecată şi nedespărţită. Fiecare îşi păstrează propria fire şi calităţile ei, dar nu juxtapuse una faţă de cealaltă, ci într-o perfectă întrepătrundere sau sinergie: Dumnezeu se smereşte şi lucrează toate ca om iar omul se înalţă şi se umple de energiile divine, devenind el însuşi „Dumnezeu după har“. Iisus Hristos Domnul este astfel Chipul (Modelul) suprem al omului. Sf. Părinţi spun chiar că Dumnezeu a creat pe Adam după chipul Fiului Său întrupat, deşi Naşterea Domnului este posterioară în timp. Creaţia lumii şi mântuirea ei prin Iisus Hristos se află deci într-o legătură tainică, iar omul nu poate fi înţeles decât raportat la Iisus Hristos – Omul perfect sau Omul îndumnezeit – , al cărui chip îl purtăm fiecare din noi în adâncurile fiinţei noastre. Un chip divin, dinamic prin natura sa; acel „omul lăuntric“ care suspină după veşnicie, după adevăr şi sfinţenie, după pace şi linişte sufletească. „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine!“, a zis Fericitul Augustin. Singurul regret este acela de a nu fi ajuns la sfinţenie sau la odihna în Dumnezeu. Regretul de a ne ţine departe de Dumnezeu, deşi „în El trăim, ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 17, 28), El fiind mai aproape de noi decât sufletul nostru însuşi. Regretul, deci, al unei vieţi de schizofrenie, de înăbuşire în noi a vieţii divine şi trăire împotriva firii. Căci cine nu se lasă modelat de Hristos pentru a ajunge la asemănarea cu El va fi pervertit de păcat până la distrugerea firii în moarte sufletească şi apoi moarte veşnică.
Iubiţi credincioşi,
Când auzim vorbindu-se de îndumnezeire, de desăvârşire sau de sfinţenie, termeni sinonimi, nu trebuie să ne imaginăm că sfinţii care au ajuns la această stare au fost în vreun fel „supra-oameni“ sau că au avut haruri cu totul speciale pentru a atinge sfinţenia, care este participare nesfârşită la sfinţenia lui Dumnezeu. Nu. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, cu tot ce ţine de firea şi viaţa omenească: neputinţe, greutăţi, lupta cu ispitele şi păcatele care împresoară pe tot omul ce vine în lume. Numai că ei s-au străduit să se conformeze în toate situaţiile şi momentele vieţii lor cu Hristos Domnul, pe care L-au iubit mai presus de oricine şi de orice în lume şi i-au urmat exemplul de blândee şi de smerenie (Matei 11, 29), de post şi rugăciune (Luca 18, 1), de iertare şi de dragoste pentru semeni, până la jertfa vieţii Sale. Sfinţii au fost blânzi şi smeriţi faţă de toţi, au postit şi s-au rugat îndelung, curăţindu-şi astfel sufletele de păcate, au fost buni şi iertători şi şi-au pus sufletul pentru semenii lor, ca şi pentru credinţa în Hristos pentru care mulţi au pătimit mucenicia. Sfinţii s-au identificat cu Hristos şi au putut spune împreună cu Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2, 20). Astfel a rodit şi s-a înmulţit harul lui Dumnezeu în sfinţi pe măsura ostenelilor lor pentru curăţie şi sfinţenie.
Părintele Dumitru Stăniloae (+ 1993), de vrednică pomenire, scrie că îndumnezeirea omului înseamnă maxima sa umanizare. Am spus că păcatul, care în esenţa sa este egoism, închidere în sine şi căutarea plăcerilor proprii, îl perverteşte pe om şi îl dezumanizează, tocmai pentru că îl scoate din comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii săi pe care îi vede doar ca pe nişte instrumente în folosul său. De aceea, străduinţa pentru sfinţenie este o luptă continuă împotriva păcatului sub toate formele lui, cu gândul, cu cuvântul, cu lucrul sau cu simţirile. Pentru că păcatul ne închide, fără să ne dăm seama, într-o lume iluzorie, înşelătoare şi insensibilă la nevoile semenilor noştri. Or, prin harul lui Dumnezeu, care ni se împărtăşeşte prin Sf. Taine ale Bisericii, prin post şi rugăciune, cu multă stăruinţă, credinciosul depăşeşte păcatul şi devine tot mai uman, tot mai bun şi mai sensibil faţă de oameni. Raportul nostru cu semenii, defineşte în cele din urmă starea de credinţă şi de sfinţenie. Dumnezeu ne va judeca după câtă umanitate (bunătate) am arătat semenilor noştri (Matei 25).
Fie ca Hristos, care s-a pogorât din înălţimile cerului pentru a se naşte în Betleem, să se pogoare şi în sufletele noastre şi să le modeleze tot mai mult după chipul Său dumnezeiesc!
De Sfintele Sărbători, Vă fac tuturor urările cele mai calde de sănătate, de pace şi de bună sporire în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.
Binecuvântarea Domnului să fie peste noi toţi! Sărbători fericite şi La mulţi ani!
Al vostru de tot binele voitor şi pururea rugător către Domnul,
+ SERAFIM
Arhiepiscop şi Mitropolit