Pastorală Paști 2004

Paştile – sărbătoarea împăcării

„Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere” (Din cântările Învierii)

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm astăzi cu bucurie negrăită că am ajuns cu pace şi cu sănătate la cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii, Învierea Domnului. Bucuria noastră este sporită de faptul că anul acesta toţi creştinii sărbătoresc împreună, fiecare după tradiţia sa, Sfintele Paşti precum şi Înălţarea Domnului şi Rusaliile. Faptul acesta este o mărturie credibilă dată lumii că toţi avem acelaşi Domn şi Mântuitor, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om, a murit de bună voie pe cruce, a înviat şi S-a înălţat la Tatăl de la Care ne-a trimis pe Duhul Sfânt.

Toţi suntem conştienţi că Învierea Domnului nu este doar un eveniment istoric trecut pe care-l comemorăm prin simpla aducere aminte, ci evenimentul fondator al credinţei creştine şi al Bisericii, „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (Cor. 15, 14). De fiecare dată când ne aflăm în biserică la rugăciune şi cu deosebire când săvârşim Sf. Liturghie, ne împărtăşim de darurile Învierii prin care moartea a fost omorâtă, puterea diavolului şi a răului distrusă, iar raiul deschis pentru toţi. Hristos Cel înviat pe care-L primim în Biserică prin Sf. Taine este unul şi acelaşi cu Hristos pe Care-l purtăm în noi de la botezul nostru. Numai că Hristos din noi se află deseori la strâmtorare (conf. II Cor. 6, 12) datorită indiferenţei şi păcatelor noastre şi de aceea nu poate să-şi manifeste în noi din plin puterea Învierii Sale. Trebuie să ne deschidem mereu fiinţa noastră lăuntrică prin post şi rugăciune şi mai ales prin primirea Sfintei Împărtăşanii pentru ca să devenim una cu Hristos, pentru ca El să poată lucra în noi în toată libertatea, făcându-ne oameni noi şi „fii ai Învierii”.

Numai uniţi mereu cu Hristos ne putem bucura de darurile Învierii Sale, adică vom reuşi să biruim păcatul şi răul din noi şi din jurul nostru; nu ne vom mai înfricoşa în faţa ispitelor şi necazurilor care vin asupra noastră, ci le vom răbda cu bărbăţie şi cu curaj până ce le vom birui şi vom ajunge de asemenea să iubim cu adevărat, chiar şi pe cei ce ne urăsc, devenind astfel oameni de pace, care răspândesc în jurul lor bucuria şi speranţa de care lumea are atâta nevoie.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început acest cuvânt pastoral cu un citat dintr-o cântare care se repetă mereu în zilele acestea de sărbătoare, la Utrenie şi la Vecernie: „Să zicem: Ťfraţilorť şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere.” Această cântare ne aduce mai întâi aminte că Hristos, prin moartea şi învierea Sa, „surpând zidul cel despărţitor al vrajbei” (Efes. 2, 14), ne-a făcut pe toţi fraţi. În Hristos toţi suntem fraţi şi surori prin legătura spirituală a credinţei şi a dragostei care ne uneşte unul cu altul şi pe toţi cu Hristos. Această legătură duhovnicească n-are comparaţie cu nimic; ea este mai puternică decât rudenia de sânge şi chiar decât moartea. Să ne amintim că primii creştini îşi vindeau averile, punându-le la dispoziţia Apostolilor pentru ca aceştia să le împartă după trebuinţa fiecăruia (Fap. Ap. 4, 34).

Creştinii dintru început trăiau într-o aşa de mare unitate şi armonie încât „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fap. Ap. 4,32). Acesta este idealul vieţii creştine, şi anume ca fiecare comunitate creştină, fiecare parohie să constituie o familie de credincioşi care se iubesc atât de mult încât fiecare este în stare să sacrifice totul pentru semenul său. Dar cât de departe suntem noi de acest ideal, de care cei mai mulţi nici măcar nu sunt conştienţi, iar alţii îl socotesc pur şi simplu utopic. Şi atunci, cum putem aştepta să fie pace şi armonie în parohiile noastre, în familiile noastre, în lume, dacă cei mai mulţi creştini nu se străduiesc să-L urmeze pe Hristos, fiind creştini doar cu numele? Nimeni nu poate să iubească cu adevărat decât în Hristos. Pentru că a iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, dar nu de dragul de a ne chinui pe noi înşine, ci pentru ca să-i câştigăm pe cei ce nu ne înţeleg sau ne urăsc.

Foarte adeseori ne plângem că semenii noştri nu ne înţeleg sau că ne urăsc. Dar să ne întrebăm: Noi îi iubim cu adevărat? Suntem în stare să zicem „frate” sau „soră” celor ce ne urăsc? Iertăm noi toate pentru Înviere? Dacă suntem sinceri cu noi înşine vom constata că de fapt în multe din neînţelegerile pe care le avem cu semenii noştri, răul sau cel puţin o parte din rău porneşte de la noi şi că, deci, suntem şi noi vinovaţi. Şi chiar dacă am fi cu totul nevinovaţi, ceea ce se întâmplă extrem de rar, credinţa şi dragostea faţă de Mântuitorul Hristos nu ne dau voie să urâm. De ce? Pentru că noi am primit de la Dumnezeu puterea să iertăm chiar şi pe vrăjmaşii noştri, cum i-a iertat Domnul Hristos pe vrăjmaşii Săi şi cum ne iartă mereu pe toţi, care-I greşim atât de mult. Iar dacă El ne iartă şi noi suntem datori să iertăm.

Nu trebuie să uităm niciodată faptul că în noi se ascunde puterea formidabilă a iertării, la care trebuie să apelăm de fiecare dată când apare o neînţelegere în familie, în parohie, în societate. Dar cum să activăm în noi această putere a iertării? Desigur rugându-ne mult şi cu durere în suflet că suntem prinşi în cursa diavolului care învrăjbeşte pe oameni; de asemenea pomenindu-i în rugăciunea noastră personală şi în rugăciunea Bisericii pe cei care ne necăjesc sau ne urăsc, desigur cu dorinţa fierbinte ca Dumnezeu să-i ierte şi să-i întoarcă de la calea cea rea; postind, de asemenea, în mod special, câteva zile sau săptămâni pentru împăcarea noastră şi pe deasupra aşteptând cu răbdare şi cu pace în suflet ca Dumnezeu să lucreze, schimbând în bine inimile tuturor. Un mare duhovnic ne povăţuieşte zicând: „Când vrei ca Dumnezeu să-ţi împlinească o dorinţă, roagă-te mai întâi pentru vrăjmaşii tăi. Roagă-te aşa: ŤDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robul tău … şi mă miluieşte şi pe mine păcătosulť. Zi aceasta de câteva sute de ori pe zi cu inimă smerită”.Să nu uităm că Dumnezeu lucrează cu timpul şi nu se grăbeşte ca noi. El răsplăteşte fiecăruia după faptele sale. Dar iarăşi, cu timpul. Când nu ne gândim şi când nu ne aşteptăm! Ceea ce este extrem de important în împrejurările de neînţelegere dintre oameni este ca cel credincios sau cei credincioşi să evite cu orice preţ cearta, retrăgându-se din orice confruntare. Mântuitorul nu s-a opus răului, n-a polemizat cu vrăjmaşii săi, ci a acceptat de bună voie moartea pentru ca tocmai prin moartea Sa să biruie răul, inclusiv moartea, înviind a treia zi. Dacă-L avem cu adevărat pe Hristos de partea noastră, pentru că încercăm să ne identificăm cu El, atunci nu putem fi decât biruitori, chiar dacă biruinţa noastră poate apărea ca slăbiciune în ochii celor necredincioşi sau puţin credincioşi.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la moartea „binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Domn al Moldovei între 1457-1504. Pe tot parcursul anului au loc în Ţara noastră manifestări de cinstire a Sfântului care, pe linie bisericească, vor culmina cu şedinţa solemnă a Sfântului Sinod şi a Adunării Naţionale Bisericeşti din 16 iunie şi cu festivităţile de la Mânăstirea Putna din 2 iulie, ziua de pomenire a Sf. Ştefan. Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a ridicat, după tradiţie, 47 de biserici şi mânăstiri. El a avut relaţii cu Papa Sixtus al IV-lea, care l-a numit pe viteazul domn al Moldovei „scut al creştinătăţii” pentru angajarea sa întru apărarea întregii creştinătăţii europene. Părinţii de la Mânăstirea Putna, ridicată de Sf. Ştefan în 1466, unde se află şi mormântul său, străjuit de o candelă nestinsă din 1504, ne cheamă pe toţi în pelerinaj la această minunată mănăstire, mai ales cu prilejul pomenirii sfântului în 2 iulie.

Anul acesta se împlinesc şi 950 de ani de la Schisma din 1054 care a dus la scindarea Bisericii, prin separarea creştinilor din Apus, grupaţi în Patriarhatul Romei, de creştinii din Răsărit grupaţi în Patriarhatele de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Şi tot anul acesta se împlinesc 800 de ani de la prădarea de către cruciaţi în 1204 a capitalei Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol, care a condus la înstrăinarea tot mai accentuată a Apusului de Răsărit.

Dar atât Schisma din 1054 cât şi, în special, prădarea Constantinopolului, au fost cauzate nu atât de factori bisericeşti, teologici, cât, mai ales, de factori politici şi economici. Controverse teologice între creştini au existat, din păcate, întotdeauna, dar ele n-au dus la schisme şi rupturi definitive decât atunci când a intervenit elementul politic şi economic. Astăzi, atât elementul politic, cât şi cel economic, detaşându-se de credinţă, nu mai au influenţă directă asupra Bisericilor. Dimpotrivă, globalizarea economică şi politică a lumii, cu toate aspectele ei negative, constituie mai degrabă un cadru favorabil pentru unirea creştinilor. Lumea de astăzi seamănă în multe privinţe cu lumea de acum două mii de ani când Imperiul roman şi-a extins graniţele în cea mai mare parte a Europei, în Asia şi în Africa, favorizând astfel apariţia şi răspândirea Creştinismului. Ar fi un păcat de neiertat dacă Bisericile astăzi ar ignora contextul istoric nou în care ne găsim pentru a-şi intensifica eforturile în vederea unirii lor. Ele care sunt chemate de Dumnezeu, prin însăşi misiunea lor, să-i înfrăţească şi să-i unească pe oameni.

Vă veţi întreba: ce putem face noi pentru apropierea şi unirea creştinilor? Foarte mult. În primul rând, conştientizând în noi drama dezbinării dintre creştini şi rugându-ne zilnic pentru împăcarea lor. Desigur, orice unitate este un dar al lui Dumnezeu. Dar darul trebuie primit prin deschiderea inimilor. Iar inima se deschide prin rugăciune. Să ne rugăm, deci, intens pentru unitatea noastră. Să însoţim, de asemenea, rugăciunea cu postul. Căci demonul dezbinării nu se lasă învins decât prin rugăciune şi prin post (conf. Mc. 9, 29). Să fim deschişi faţă de semenii noştri de alte confesiuni, împărtăşindu-le din bogăţia duhovnicească a Ortodoxiei şi învăţând de la ei ceea ce au ei mai bun.

Rugându-L pe Mântuitorul Hristos Cel înviat să vă binecuvinteze familia, şi cu deosebire pe copii, şi să vă dăruiască sănătate şi toate cele de folos sufletului şi trupului, vă urez să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi cu bucurie.

Hristos a înviat! şi Sărbători fericite!

Al vostru de tot binele doritor şi pururea rugător către Domnul Cel Înviat,