Preasfințitul Vasile Someșanul, om al jertfei

Contribuție pentru volumul aniversat dedicat Preasfințitului Părinte Vasile Someșanul, la împlinirea a 70 de ani.

Mă bucur de inițiativa Înaltpreasfințitului Mitropolit Andrei de a edita acest volum omagial dedicat Preasfințitului Vasile Someșanul cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani și mulțumesc coordinatorilor lui pentru invitația de a participa cu un cuvânt de suflet.

Pe Preasfințitul Vasile îl cunosc de la începutul anilor 70 ai secolului trecut, fiind amândoi studenți la Teologia din Sibiu. Deși n-am fost în același an, totuși eram împreună la biserică, la cantină, precum și la diferite activități și festivități ale Institutului.

 Tânărul Vasile Fluieraș se distingea de ceilalți studenți printr-o evlavia adâncă și un zâmbet discret care-i trădau firea introvertită. Dacă cineva îl căuta în afara programului, îl putea găsi în capela Institutului cufundat în rugăciune. Chipul și zâmbetul său exprimau o stare lăuntrică de bucurie împreunată cu durere. Era bucuria izvorâtă din credință și din rugăciune, dar și durerea tânărului orfan de tată, confruntat cu greutățile vieții! Acest chip și l-a păstrat până astăzi, devenind cu anii tot mai luminos și, în același timp, tot mai plin de durere: de durerile proprii și, mai ales, de durerile oamenilor luate asupra sa de când a devenit preot și apoi episcop. Părinții ascetici vorbesc adeseori de „bucuria dureroasă“ sau de bucuria care se naște din durere; de acea stare paradoxală în care bucuria copleșește sau transfigurează durerea fără s-o desființeze. Aceasta este starea oricărui creștin angajat în credință, cu atât mai mult a preotului și a episcopului.

Ca preot, Părintele Vasile s-a identificat cu păstoriții săi în slujirea cărora s-a pus cu toată dragostea și cărora le-a luat asupra sa păcatele și durerile de pe urma păcatelor. Mai ales credincioșii și preoții care și-au încredințat sufletul lui în taina spovedaniei au simțit acest mare mister, al dezlegării și ușurării de povara păcatelor și al cuprinderii în iubirea părintească pe care toți o căutăm. Și cum lumina nu poate fi pusă sub obroc, Părintele Vasile a devenit curând duhovnicul cel mai căutat și iubit de credincioșii din Cluj. De asemenea mulți preoți și chiar episcopi îl căutau pentru a se pune sub patrafirul său și a primi iertare și dezlegare de păcate. În inima lui mare, Părintele îi cuprindea pe toți, mai ales pe cei bolnavi, pe care-i vizita la spital sau la casele lor.

Nu pot trece cu vederea pe mama Preasfințitului, Rozalia, care a fost o femeie vrednică și evlavioasă, apreciată de toți cei ce au cunoscut-o. Oamenii sfinți se nasc din mame sfinte! Casa ei din Mănăștiur, vis-a-vis de biserica „Calvaria“, era mereu deschisă pentru seminariștii și credincioșii care-l căutau pe Părintele pentru rugăciune și binecuvântare. Nimeni nu pleca fără să fie ospătat și cu un mic cadou, mai ales o carte duhovnicească, atât de rară în perioada comunistă.  

Alegându-l ca episcop vicar, mitropolitul Bartolomeu și-a dorit să aibă lângă sine un episcop duhovnicesc cu misiunea de a sluji, de a predica, de a spovedi și de a se îngriji de săraci. O misiune prin excelență duhovnicească pe care Preasfințitul Vasile a împlinit-o cu tot sufletul până la jertfa de sine. Căci nu și-a împuținat osteneala nici când sănătatea devenea tot mai șubredă. Astfel a căzut ca ostașul la datorie, în pelerinaj spre mânăstirea  Nicula!

Dacă ne întrebăm de ce Dumnezeu a îngăduit ca un om atât de  bun, dedicat cu totul slujirii Lui și semenilor, să treacă printr-a atât de mare încercare, nu vom găsi niciodată un răspuns deplin. Căci în toată încercarea și suferința se ascund tainele lui Dumnezeu care întrec puterea minții de a le pătrunde. În fața tainei, nu putem decât să cădem în genunchi și să-I mulțumim lui Dumnezeu „care toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Romani 8, 28). Îi mulțumim lui Dumnezeu că Preasfințitul Vasile este printre noi deși cu sănătatea fizică diminuată, însă cu aceeași putere duhovnicească pe care o transmite celor care-l întâlnesc. Însăși prezența lui lui printre noi este un mare dar al lui Dumnezeu pentru toți.

Cu siguranță că mulți dintre cititorii acestui volum știu că Părintele Emilianos, fostul egumen al mânăstirii Simonos Petra din Sfântul Munte, unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești ai Ortodoxiei, datorită unei boli severe nu poate comunica cu cei din jur de peste 20 de ani. Totuși prezența lui este cea mai mare binecuvântare pentru mânăstirea Ormilia unde s-a retras în 1993. Mulți pelerini merg la Ormilia și stau în preajma casei unde locuiește Părintele pentru a se împărtăși de energiile harului care se transmit din persoana sa spre cei credincioși.

Referitor la taina suferinței, n-am întâlnit până acum o reflexie mai profondă ca cea a fratelui Traian Dorz, „cântărețul Oastei Domnului”, pe care îmi permit s-o redau aici:

„În lucrarea cea tainică și sfântă a lui Dumnezeu, noi nu suntem singuratici, ci uniți ca niște mădulare în trup, după cum este scris: sunteți mădulare unii altora… Și după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putință viața, tot așa în Tainicul Trup al lui Hristos, care este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie și să se păstreze mereu un astfel de echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai ușurate, altele trebuie să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o povară, trebuie ca umărul celălalt să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alții să ispășească… De aceea trebuie să fie suferință în unii, pentru că sunt păcate în alții. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrarul ei, care s-o ridice. De aceea, când unii prea râd, trebuie ca alții să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alții să postească. Dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alții să se roage și noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alții trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alții să se înfrâneze de la toate”.

Am subliniat în acest text ceea ce cred că se potrivește cu deosebire în cazul Preasfințitului Vasile. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alții să ispășească… De aceea trebuie să fie suferință în unii, pentru că sunt păcate în alții. Cu siguranță că Preasfințitul Vasile poartă asupra sa păcatele multora, ale lumii întregi și le ispășește prin suferința și răbdarea sa!

Mă rog bunului Dumnezeu să-I înmulțească răbdarea și să-I dea putere și curaj în purtarea crucea până la capăt. Căci „cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui”. Se va mântui și el care suferă și noi pentru care el suferă!

La împlinirea vârstei de 70 de ani, urez Preasfințitului Vasile să trăiască mulți ani printre fiii să duhovnicești care-l iubesc și se roagă pentru el.

Mitropoliul Serafim