Preasfințitul Visarion, om al rugăciunii și al faptei (Nürnberg, 1.08.2019)

Contribuție a ÎPS Serafim la un volum colectiv, dedicat împlinirii a 10 ani de arhierie a PS Visarion la Tulcea.

Ca unul care îl cunosc îndeaproape pe Preasfințitul Visarion al Tulcii încă de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut când am slujit împreună timp de patru ani la Arhiepiscopia Sibiului, mă bucur să-i adresez, prin intermediul acestui Volum omagial, un cuvânt de cinstire și de apreciere cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Ceea ce am apreciat întotdeauna la Preasfinția Sa a fost râvna și dragostea pentru rugăciune și slujirea liturgică, ca și mila față de cei săraci. Mi-amintesc că fiind adeseori împreună în vizite pastorale, Părintele Visarion, pe atunci doar diacon, rostea în mașină Paraclisul Maicii Domnului pe de rost; de asemenea nenumărați Psalmi, dovadă că era atât de obișnuit cu rugăciunea încât i se imprimase în inimă și în minte și se realiza ca de la sine.

Am aflat de la preoți din Eparhia Tulcii cât de mult insistă episcopul lor ca fiecare preot să slujească frumos și cu evlavie, după toată rânduiala, căci numai astfel credincioșii vor câștiga dragoste de rugăciune și vor veni cu bucurie la biserică. Acolo unde slujbele se săvârșesc frumos, iar preotul urmărește implicarea tuturor la rugăciune prin cântarea comună și împărtășirea regulată cu Sfintele Taine, credincioșii fac experiența unirii lor cu Hristos și între ei, astfel încât „sufletul și inima mulțimii devin una” (cf. Faptele Apostolilor 4, 32).

Prin rugăciune cu deosebire, Preasfințitul Visarion și-a câșigat o inimă compătimitoare, sensibilă față de oamenii aflați în suferință și în diferite nevoi. De aceea se străduiește să inspire și preoților dragostea slujirii concrete a păstoriților lor. Biserica, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos cu care ea se identifică, îmbrățișează viața omului în realitatea sa de trup, suflet și duh (duhul omului este partea superioară a sufletului prin care acesta intră în legătură cu Dumnezeu, făcându-l capabil de a trăi o viață duhovnicească). Privindu-l pe om în totalitatea sa, Biserica se îngrijește nu numai de sufletul lui, ci și de trupul său de care sufletul nu poate fi despărțit atât timp cât trăiește în această lume. Criteriul judecății din urmă va fi tocmai acela al slujirii semenilor în nevoile lor cele mai concrete (vezi Matei 25, 31-46). De aceea Liturghia din biserică trebuie continuată în viața de toate zilele cu Liturghia slujirii semenilor pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o numește „Taina fratelui”. „Taina Altarului” sau Sfânta Liturghie în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, se desăvârșește în „Taina fratelui”, zice același Sfânt. Aceste două Taine nu pot fi despărțite, ele fiind legate ca și capul de trup. Aceasta înseamnă că preotul ca și Părinte al credincioșilor trebuie să se îngrijească nu numai de hrana duhovnicească a fiilor săi, ci și de cea trupească prin inițiative și programe care să-i angajeze pe credincioși să practice faptele milei creștine. Așa au procedat primii creștini și creștinii adevărați de-a lungul istoriei Bisericii! Cartea Faptele Apostolilor ne vorbește despre întrajutorarea dintre credincioși, instituția diaconilor apărând tocmai din necesitatea slujirii la mesele oferite celor săraci. Sfântul Apostol Pavel și – fără îndoială – și ceilalți Apostoli, făceau mereu colecte pentru cei săraci, tocmai pentru a împlini porunca iubirii față de aproapele aflat în suferință. Numai slujindu-i pe oameni în nevoile lor sufletești și trupești, Biserica devine credibilă în fața lumii și își va împlini rostul ei mântuitor.

Mă bucur că Preasfințitul Visarion îmbină în viața sa rugăciunea cu fapta cea bună, făcându-se astfel pildă preoților și credincioșlor încredințati de Dumnezeu spre păstorire.

Mă rog Mântuitorului Hristos, Marele Arhiereu, să-i hărăzească Preasfințitului Visarion „arhierie curată și neprihănită” și să-i înnoiască și înmulțească mereu puterea întru slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

 

+Mitropolitul Serafim