Prelegere de Duminica Ortodoxiei (Kassel, 9.03.2025)
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Suntem astăzi în prima duminică din Postul mare, numită în calendarul ortodox, „Duminica Ortodoxiei”. Ea a fost stabilită în 843 de un Sinod de la Constantinopol, pentru a sărbători biruința Ortodoxiei asupra luptătorilor împotriva icoanelor (iconoclasm), dar și asupra ereziilor din primele 8 secole. Ortodoxie înseamnă dreaptă credință și dreaptă cinstire a lui Dumnezeu. Erezie înseamnă abatere de la credința Bisericii. Biserica Ortodoxă are conștiința că este Biserica „una, sfântă, sobornicească și apostolicească”, cum mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan. Ea este Biserica celor 7 Sinoade ecumenice din primul mileniu (325-787) și a Sfinților Părinți care au definit credința ortodoxă, delimitându-o de rătăcirile eretice. Istoria Bisericii a cunoscut multe erezi referitoare la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, la Persoana Sfântului Duh, la Biserică, la Maica Domului și la sfinți, la icoane etc.
Astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește, deci, biruința asupra tuturor ereziilor și dă slavă lui Dumnezeu pentru credința pe care a păstrat-o de-a lungul secolelor ca pe o „comoară de mare preț” (Matei 13,44) de care se bucură toți cei ce se străduiesc s-o descopere.
Care sunt trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei?
- Fidelitatea față de Tradiție. Adevărurile dogmatice stabilite de Sinoadele ecumenice sunt faruri călăuzitoare pe „calea cea strâmtă care duce la viață” (Matei 7,14). De aceea ele n-au rămas doar în Analele Sinoadelor, ca adevăruri abstracte pentru cercetători și teologi, ci au fost preluate imediat în cultul Bisericii și exprimate în imne și rugăciuni care hrănesc pentru totdeauna viața duhovnicească a credincioșilor. Orice schimbare a adevărurilor de credință are repercusiuni imediate asupra vieții și a moralei creștine.
- Spiritualitatea ortodoxă este prin excelență o spiritualitate mistică. Prin spiritualitate înțelegem viața creștină, adică „viața în Hristos” și „viața în Duhul Sfânt”. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24), deci o realitate tainică, mistică, prezentă în adâncul tuturor existențelor. De aceea spiritualitatea se adresează inimii, acest adânc insondabil al ființei umane, în care este prezent Dumnezeu și în care se concentrează ca într-un focar întreaga ființă cu toate puterile (energiile) ei fizice și psihice. În inima fiecărui om se recapitulează, de asemenea, toată umanitatea și toată creația. Astfel persoana umană, păstrându-și identitatea proprie, este una cu Dumnezeu, una cu toată umanitatea și una cu toată creația. Misterul acesta îl exprimă Sfântul Apostol Pavel prin imaginea trupului: „voi toți sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12,27). Iar Părinții Bisericii vorbesc de „Adam total” sau de „omul universal”, care nu este despărțit de nimeni și de nimic, ci poartă în sine totul. De aici, responsabilitatea fiecărui om pentru toată umanitatea și pentru toată creația. Aceasta este starea naturală, firească, de la care omul a căzut prin păcatul neascultării lui Adam, repetat de fiecare până astăzi. Păcatul distruge unitatea puterilor fizice și psihice concentrate în inimă și-l dezbină pe om în el însuși – „numele meu este Legiune căci mulți demoni intrase în el” (Luca 8,30). Dacă în Adam toți au păcătuit și toți mor, prin credința în Hristos toți se mântuiesc și trăiesc veșnic (cf. Romani 5,12-15). Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să vindece firea lui Adam, firea umană și să-i redea unitatea primordială prin refacerea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii. Scopul spiritualității creștine este tocmai acesta: vindecarea firii umane de păcatul care o dezbină și o ridică împotriva sa și împotriva semenilor și a creației.
- Rugăciunea ca mijloc pentru refacerea unității lăuntrice și dobândirea păcii inimii. Se știe că Biserica Ortodoxă este o Biserică liturgică și rugătoare pentru că numai prin rugăciune putem coborî în adâncul inimii unde sălășluiește Dumnezeu. Locașul bisericii împodobit cu icoane și Liturghia cântată de toți credincioșii, creează o atmosferă mistică, coboară cerul pe pământ. „În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta”, spune o cântare. Încă din primele veacuri, Biserica a rânduit ca zilnic Dumnezeu să fie preamărit prin șapte Laude, potrivit cuvântului psalmistului David: „De șapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine pentru judecățile Tale, Doamne” (Psalm 118,164). Aceste Laude sunt: Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu ceasul I, ceasul III, ceasul VI și ceasul IX. Liturghia euharistică nu se numără printre Laude; ea este coroana lor. Pe lângă rugăciunea liturgică, Biserica recomandă credincioșilor rugăciunea de acasă (casa credinciosului este numită de Sfântul Ioan Gură de Aur „biserica cea mică”), precum și rugăciunea de toată vremea și din tot locul: în călătorie și la locul de muncă. Pretutindeni să avem gândul la Dumnezeu prin rugăciuni scurte, repetate neîncetat, precum „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, practicată mai ales de monahi, dar și de credincioșii fervenți. Ținta rugăciunii este unirea cu Dumnezeu în adâncul inimii. Prin rugăciunea deasă, „neîncetată”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5,17), făcută cu atenția concentrată în inimă sau, cum zic Părinții, cu „mintea unită cu inima” sau cu „mintea coborâtă în inimă” se ajunge treptat la „simțirea inimii”, adică la „simțirea lui Dumnezeu” prezent în inimă. Inima se încălzește, se aprinde de dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, se „dilată” și cuprinde în ea pe toți oamenii și toată creația. Mintea este o energie a inimii, ea izvorăște din inimă și se exprimă prin gânduri, cuvinte și fapte. „Din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile…” (Marcu 7,21). În starea de neglijență, de neluare aminte la sine însuși, omul uită de inima sa. Mintea (gândul) lui se răspândește în lucrurile lumii acesteia care cu timpul îl stresează, îl obosește și epuizează. De aceea este nevoie ca mintea să se întoarcă „acasă”, în inimă, pentru aș găsi (regăsi) odihna și echilibrul sufletesc. Dar, cum am spus, în inimă nu se poate intra decât prin rugăciune, prin citirea cu credință și evlavie a Cuvântului lui Dumnezeu, prin meditarea la tainele lui Dumnezeu. Totuși a te ruga nu este lucru ușor. Toți facem experiența dureroasă că până și în timp ce ne rugăm, mintea (gândul) se răspândește uneori în altă parte. De aceea este nevoie de un efort de concentrare la rugăciune. Când mintea este atentă la cuvintele rugăciunii, se închide în ele și nu mai gândește la nimic altceva. Astfel ea „coboară” în inimă și se bucură de pace. „Dobândește pacea inimii și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, zice Sfântul Serafim din Sarov.
- Asceza sau „lupta până la sânge împotriva păcatului” (Evrei 12,4). Spiritualitatea ortodoxă pune un accent deosebit pe asceză, pe lupta împotriva păcatului și a patimilor. „Asceză” înseamnă exercițiu, stil de viață bazat pe abstinență. Sfântul Apostol Pavel aseamănă viața creștină cu a sportivilor care aleargă pe stadion. „Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceea ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi una nestricăcioasă… De aceea îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9,25-27). Păcatul robește pe om și îi pervertește viața. „Adevărat, adevărat zic: oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8,34). Omul modern nu înțelege ce este păcatul și nici nu vrea să audă de păcat. El se crede liber și refuză orice supunere, chiar și față de Dumnezeu. Într-adevăr Dumnezeu ne-a creat liberi și respectă întru totul libertatea omului. Dar suntem liberi numai când trăim potrivit naturii bune create de El. În acest sens, Părinții Bisericii spun că omul este liber cu adevărat când nu mai poate face răul. Libertatea așa cum și-o imaginează omul modern este în fond robie față de trup, robie față de bunurile materiale sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „robie față de stihiile acestei lumi” (Galateni 4,3). Adevărata libertate se câștigă prin luptă! Și încă prin „luptă până la sânge”. Păcatul nu trebuie privit juridic, ca pedeapsă pentru greșelile săvârșite, pentru că Dumnezeu, fiind iubire, nu pedepsește pe nimeni. Există însă o legătură strânsă între păcat și suferință ca legătura dintre cauză și efect. Păcatul este cauza tuturor suferințelor, pentru că orice păcat este împotriva naturii, slăbește natura, tulbură sufletul și trupul. Iar „natura nu iartă niciodată”. Ea se răzbună prin tot felul de boli și suferințe care culmină cu moartea. Omul modern nu vrea să știe de păcat, dar suferă cumplit din cauza păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) vorbește de cercul vicios al plăcerii și al durerii: Plăcerea cu care este împreunat păcatul, te aruncă în brațele durerii și voind să scapi de durere te arunci din nou în brațele păcatului. De aceea este nevoie de luptă împotriva păcatului și mai ales împotriva patimilor, adică a păcatului repetat care devine obișnuință rea, a doua natură a omului. Patima ne chinuie cumplit atâta timp cât nu ne vindecăm de ea prin rugăciune și asceză. Postul alimentar este o formă de asceză foarte recomandată de Biserica Ortodoxă. Miercurea (ziua trădării Domnului de către Iuda) și vinerea (ziua Răstignirii Domnului) din tot anul, cu puține excepții, sunt zile de post. De asemenea se postește înainte de Învierea Domnului (șapte săptămâni), înainte de Nașterea Domnului (șase săptămâni), înaintea sărbătorii Adormirea Maicii Domnului,15 august (două săptămâni) și înaintea sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, 29 iunie (una până la trei săptămâni, în funcție de data Paștilor). În timpul postului se mănâncă numai vegan. Patimile se hrănesc mai cu seamă prin mâncare și băutură. De asemenea, „nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Postul ajută minții (gândului) să se concentreze la rugăciune și să coboare în inimă pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Postul este în același timp izvor de sănătate pentru trup. Cum știm, medicina modernă recomandă mâncarea vegetariană și chiar vegană.
- Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate a Învierii și a bucuriei. Cea mai mare sărbătoare a Bisericii Ortodoxe este Învierea Domnului. Slujba din noaptea Învierii este o adevărată explozie de entuziasm și bucurie. Credincioșii cu lumânări în mână cântă de nenumărate ori troparul Învierii: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte, viață dăruindu-le” și se îmbrățișează cu salutul pascal: „Hristos a înviat”-„Adevărat a înviat”. Orice bucurie vine în suflet după un efort. Cu cât efortul este mai mare, cu atât și bucuria este mai mare. Credincioșii au postit șapte săptămâni, L-au însoțit pe Domnul pe drumul Golgotei și s-au răstignit împreună cu El, iar acum înviază împreună cu El. „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase. Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta” (Canonul Învierii, cântarea a treia). Iar Apostolul Neamurilor zice: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Bucuria Învierii se prelungește până la Înălțare, dar și după aceea, căci în fiecare duminică sărbătorim Învierea. Mesajul fundamental al Creștinismului este Învierea prin care Hristos Domnul a biruit moartea și a dat lumii viață veșnică. „Căci dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credința voastră” (I Corinteni 15, 14). Sfântul Serafim din Sarov saluta în tot cursul anului pe credincioșii care-l vizitau cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat”! Învierea Domnului este și învierea noastră dacă ne facem una cu El, biruind păcatul care ne desparte de Hristos. Credinciosul angajat în credință trăiește realitatea Învierii în fiecare zi, prin curajul în lupta cu păcatul și cu greutățile vieții. Cineva a zis: credinciosul face experiența morții și a învierii cu Hristos în fiecare zi. În încercările zilnice facem experiența unei „morți parțiale”, pentru că ne simțim viața împuținată, dar și a unei „învieri parțiale”, dacă-L chemăm pe Hristos în ajutor. Și aceasta până la moartea trupului și învierea definitivă. Creștinul adevărat nu-și pierde niciodată nădejdea oricât de grele ar fi încercările vieții. El știe că biruința finală aparține lui Hristos Care trăiește în el. Nu ne putem imagina creștini triști, lipsiți de curaj și de nădejde, în orice împrejurare a vieții. „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic. Bucurați-vă”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4,4).
Încheiere
Fericitul Augustin a zis: „Iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe tine însuți nu mai poți păcătui. Iar o maximă ascetică spune: urăște păcatul, dar iubește pe păcătos. Aceasta este atitudinea creștinului care a ajuns prin harul lui Dumnezeu să-și câștige o inimă milostivă care nu judecă și nu condamnă pe nimeni, ci se roagă pentru toți.
„Ce este o inimă milostivă?”, se întreabă Sfântul Isaac Sirul (sec.VII). Ca tot el să răspundă: „Este o inimă care arde de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, păsări, animale, pentru toate creaturile. Cel care are o astfel de inimă nu poate vedea şi nici nu-şi poate aduce aminte de o vietate fără ca ochii săi să nu fie plini de lacrimi datorită milei nesfârşite care îi pune stapânire pe inimă,o inimă care este înduioşată şi care nu mai poate suporta să vadă sau să audă de la alţii de vreo suferinţă, chiar şi de cea mai mică durere care a fost pricinuită vreunei creaturi. De aceea, un astfel de om nu încetează niciodată să se roage pentru animale, pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-i fac rău, pentru ca aceştia să fie apăraţi şi purificaţi. Unul ca acesta se va ruga chiar şi pentru reptile, mişcat de nemăsurata milă care domneşte în inimile acelora care au ajuns una cu Dumnezeu”.
Să ne rugăm Domnului ca să ne dea tuturor o astfel de inimă milostivă!
Vă mulțumesc pentru atenție și chem binecuvântarea Domnului peste voi toți!
Mitropolitul Serafim
Kassel, 16 martie 2025