Sfântul Duh în Tradiţia Ortodoxă (Fribourg, 20.06.2017)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim în cadrul congresului internațional „Komm, Heiliger Geist!” organizat de Facultatea de Teologie Catolică a Universității din Fribourg, Elveția, 20 iunie 2017

Introducere

Mai întâi aş dori să mulţumesc organizatorilor acestei întâlniri internaţionale de la Universitatea din Fribourg pentru invitaţia de a participa cu o contribuţie ortodoxă privitoare la tema Conferinţei: „Vino Duhule Sfinte”. Deja prin rostirea acestor cuvinte în duh de rugăciune ne plasăm sub umbrirea Sfântului Duh. Totuşi, la începutul cuvântului, meu aş dori să invoc pe Sfântul Duh, şi prin cea mai populară rugăciune din Tradiţia ortodoxă adresată Lui: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre“.

Zilele acestea încercăm să descriem aici percepţia Bisericilor noastre despre Sfântul Duh şi felul în care Îl „trăim” sau „experimentăm” în Tradiţiile noastre spirituale. Totuşi ne dăm seama că cuvântul nostru este insuficient şi că încercările de sistematizare prezintă pericolul de a ne închide într-o lume conceptuală, abstractă, cu puţin impact asupra vieţii concrete. Este pericolul oricărei teologii, sigură de ea însăşi, care nu se lasă inspirată continuu de duhul  rugăciunii şi al ascezei. Tocmai de aceea teologul rus Vladimir Lossky spune că deşi conceptele teologice despre Dumnezeu sunt necesare, totuşi, după ce le folosim, trebuie să le minăm pentru a nu-L închide pe Dumnezeu în ele. Absolutizarea conceptelor este un păcat grav care conduce la certuri teologice. Dogmele devin idoli dacă sunt golite de iubire. „Litera ucide, iar Duhul face viu”! Pe de altă parte, ştim că „Duhul suflă unde vrea” şi că nimeni nu poate pune limite lucrării Sale. Cu această încredinţare îndrăznesc să spun câteva cuvinte despre  lucrarea Sfântului Duh în Biserică şi în viaţa credincioşilor care este atât de importantă încât unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Tradiţiei răsăritene, Sfântul Serafim de Sarov, spune că „scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh”.

1. Biserica Duhului Sfânt

Unul dintre marii teologi ai Diasporei ruse, Nicolaj Affanasief, profesor la Institutul Saint Serge din Paris (+1966), a sintetizat rezultatul cercetărilor sale în domeniul ecleziologiei într-o carte pe care a intitulat-o „L’Eglise du Saint Esprit“ (ultima ediţie: Cerf, 2002). Cred că nu se putea găsi un titlu mai inspirat ca acesta care să spună într-un cuvânt adevărul fundamental al Ortodoxiei, conştiinţa ei de a fi Biserica Sfântului Duh. Părintele Affanasief a ajuns la această concluzie pornind de la constatarea că Biserica veche se înţelegea pe sine ca şi comunitate euharistică locală, în frunte cu episcopul, în care se actualizează Biserica universală. Biserica (adunarea credincioşilor) săvârşeşte Euharistia, iar Euharistia, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, îi transformă pe credincioşi în Biserică („trupul lui Hristos”). Această transformare tainică este operată de Sfântul Duh, Euharistia fiind toată plină de foc şi de Duh, după expresia Sfântului Efrem Sirul (sec. IV). Se ştie importanţa pe care creştinii orientali o dau epiclezei euharistice, adică invocării Sfântului Duh peste credincioşi şi peste darurile de pâine şi de vin pentru ca ele să devină trupul şi sângele lui Hristos. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, epicleza are următorul conţinut: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”!

De fapt întreaga desfăşurare a Liturghiei euharistice este o epicleză continuă care culmină cu sfinţirea darurilor şi cu zeon-ul, apa caldă, simbol al „credinţei plină de Duhul Sfânt“, care se pune în Potir înainte de împărtăşire. „De acum înainte,spune Sfânt Efrem, veţi mânca Paştile preacurate, neprihănite, o pâine dospită şi desăvârşită, frământată şi coaptă de Duhul Sfânt şi un vin amestecat cu Focul şi cu Duhul“.

 Biserica este plină de Duhul Sfânt pentru că toate le împlineşte Duhul. O stihiră de la Vecernia Rusaliilor spune: „Pe toate le dă Duhul: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat, toată rânduiala Bisericii o plineşte“. Rânduiala Tainelor, a Ierurgiilor, a Laudelor, toată rugăciunea şi lucrarea Bisericii sunt inspirate de Sfântul Duh, în toate lucrează Duhul lui Dumnezeu. De aceea, în Tradiţia Ortodoxă  rugăciunea Bisericii, ca şi rugăciunea particulară a credincioşilor începe întotdeauna cu rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, citată mai sus. Prin chemarea Duhului Sfânt la începutul oricărei rugăciuni suntem  conştienţi că nu noi, cu propriile noastre puteri, săvârşim rugăciunea, ci Duhul Însuşi care se roagă în  noi cu suspine negrăite (cf. Romani 6, 26). Tradiţia răsăriteană n-a majorat niciodată rolul Fiului în detrimentul Duhului, ci a avut în vedere întotdeauna lucrarea comună a Persoanelor Sfintei Treimi. Aproape toate rugăciunile Bisericii, indiferent că sunt adresate Tatălui sau Fiului sau Sfântului Duh, Maicii Domnului sau sfinţilor se încheie cu o doxologie trinitară. Chiar şi Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru“ se încheie cu cuvintele: „Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh“. Cu o doxologie trinitară începe şi ritualul Tainelor Bisericii, în frunte cu Liturghia euharistică : „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin“.

Un adagiu patristic spune că „toate le lucrează Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt“. Aceasta ar fi mişcarea „descendentă“ a harului treimic. Există însă şi o mişcare „ascendentă“ a harului. Despre aceste două mişcări, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Drumul cunoaşterii lui Dumnezeu porneşte de la Duhul cel unul, prin Fiul cel unul, la Tatăl cel unul. Şi invers, bunătatea, sfinţenia şi demnitatea împărătească pornesc de la Tatăl, prin Fiul cel unul şi ajung la Duhul“. Iar Duhul le împărtăşeşte credincioşilor. Sfântul Duh este purtătorul harului treimic care sfinţeşte toată făptura. „Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele harului care adapă toată făptura spre rodire de viaţă”, spune o cântare de la Utrenie. Tradiţia Ortodoxă îl numeşte pe Tatăl, Făcătorul, pe Fiul, Mântuitorul, iar pe Sfântul Duh, Sfinţitorul.

2. Sfântul Duh – Sfinţitorul

Sfântul Duh este cea mai misterioasă Persoană a Sfintei Treimi. Dacă Tatăl s-a revelat prin Fiul Care s-a făcut om şi a putut fi văzut de oameni („Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 13, 8),Sfântul Duh nu şi-a revelat Faţa. Cum ştim, în Noul Testament, El apare la Botezul Domnului sub chip de porumbel, iar la Cincizecime sub formă de limbi de foc. Teologul Vladimir Lossky spune că Faţa Duhului se revelează pe faţa tuturor celor care se apropie de sfinţenie. Faţa sfântului este Faţa Duhului! Şi aceasta pentru că Sfântul Duh este cel care operează sfinţenia în cei credincioşi, îşi întipăreşte chipul pe faţa lor. Deşi sfinţenia este în exclusivitate darul Duhului, ea nu este numai lucrarea Lui. Duhul aşteptă participarea noastră  prin credinţă şi lupta împotriva păcatului şi a patimilor pentru a dobândi virtuţile. Este vorba de un misterios sinergism între lucrarea Duhului şi voinţa credinciosului, pe tot parcursul vieţii sale. „Căci noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem” (I Corinteni 3, 9). Aici este necesar să amintim două maxime din Tradiţia ascetică răsăriteană, şi anume: „totul este har” (iar harul este gratuit) şi „dă-ţi sângele pentru ca să primeşti harul”.Două afirmaţii care se contrazic logic, dar care în planul  credinţei sunt şi una şi cealaltă adevărate. Ele depăşesc raţiunea şi nu pot fi primite decât prin credinţă. Iar credinţa presupune „crucificarea raţiunii” faţă de modul pur natural de a înţelege şi ridicarea ei pe un plan superior de gândire. Este vorba de moartea şi învierea sau transfigurarea raţiunii.

„totul este har” este un adevăr fundamental al credinţei creştine verificat de experienţa duhovnicească a credincioşilor, cu deosebire a monahilor. Sfântul Apostol Pavel spune: „În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). De asemenea: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să credeţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13). Şi iarăşi: „Ce ai care să nu-l fi primit?” (Romani 4, 7). Iar Domnul zice: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

În rugăciunea „Împărate Ceresc”, citată mai sus, Sfântul Duh este numit „Dătătorul de viaţă” ca şi „Plinitorul sau Desăvârşitorul” a toate, pentru că viaţa vine de la El şi tot El conduce omul şi lumea, pe căi nebănuite, spre desăvârşire. Credinciosul ajunge, încetul cu încetul, să conştientizeze acest mare adevăr şi să-şi dea seama de lucrarea harului în toate întâmplările vieţii sale, mari sau mici, pozitive sau negative. Se poate întâmpla ca el să înţeleagă lucrarea Duhului mai târziu, privind retroactiv la evenimente din viaţa sa a căror semnificaţie n-a înţeles-o la vremea lor. Mai mult, el îşi dă seama că Duhul este lucrător chiar şi în starea lui de păcat sau de patimă, încercând să-l întoarcă la pocăinţă prin trezirea conştiinţei păcatului şi a recunoaşterii neputinţei proprii. „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). Astfel credinciosul ajunge la concluzia că totul este har, că Dumnezeu este prezent în toată viaţa sa prin lucrarea misterioasă a Duhului.

Totuşi prezenţa şi lucrarea Duhului în sufletul omului şi în lume sunt insondabile şi nu se impun omului pentru a nu-i viola libertatea. În faţa libertăţii, Duhul se retrage pentru a-l lăsa pe om să aleagă. Omul însuşi trebuie să facă efortul pentru a ajunge la concluzia că în viaţa sa şi a lumii nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Pe de altă parte, viaţa de zi cu zi ne duce la constatarea că trebuie să ne dăm sângele pentru ca să primim harul, adică trebuie să facem tot efortul de care suntem capabili pentru a ne lupta împotriva păcatului care alungă harul din inima noastră sau îl face nelucrător. „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până la sânge …” (Evrei 12, 4). În acest sens, teologul martir Bonhöffer vorbeşte despre harul care trebuie plătit.El spune: „Harul ieftin este duşmanul de moarte al Bisericii » şi că: „Astăzi, lupta noastră se dă pentru harul care costă scump”. La fel se exprimă şi un autor ortodox contemporan: „Scoateţi crucea din Evanghelie şi veţi avea o Evanghelie pentru consumatori cucernici” (Vladimir Zielinsky).

Toţi Părinţii duhovniceşti subliniază cu insistenţă necesitatea efortului (ascezei) în procesul mântuirii, al sfinţirii sau îndumnezeirii omului. Nimeni nu se mântuieşte fără a-şi aduce contribuţia sa proprie la acest misterios proces în care harul lucrează mână în mână cu voinţa liberă a credinciosului.  Părinţii vorbesc de „simţirea” sau „conştientizarea harului” primit la botez. Altfel trăim în „insensibilitate spirituală”. Este adevărat că harul însuşi trezeşte conştiinţa la lucrarea poruncilor, dar el nu lucrează decât pe măsura împlinirii poruncilor. Sfântul Marcu Ascetul (sec. IV) spune: „Harul lucrează pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns, dar atârnă de noi să facem binele pentru care avem putere”. 

 Poate că nici un alt scriitor duhovnicesc n-a insistat mai mult pe nevoia „simţirii” sau „conştientizării” harului ca Sfântul Simeon Noul Teolog. Dobândirea „simţirii harului” este pentru el un imperativ pentru fiecare creştin. Taina nu este suficientă decât cu participarea conştientă a credinciosului. Din scrierile Sfântului Simeon am putea conclude că nu suntem creştini decât în măsura în care punem în lucrare harul botezului prin efortul propriu de a trăi după poruncile lui Dumnezeu. De asemenea nu suntem diaconi, preoţi sau episcopi decât în măsura în care fructificăm harul primit la hirotonie prin slujirea specifică la care am fost chemaţi. În fiecare Taină a Bisericii primim un har deosebit care trebuie pus în lucrare pentru edificarea Bisericii, iar Euharistia, ca izvor al Tainelor, înnoieşte şi înmulţeşte mereu în credincios harurile primite în celelalte Taine. Astfel trăim din har şi prin har! Iar harul sporeşte în noi puterea de a ne angaja tot mai mult în lupta duhovnicească împotriva păcatului care întunecă în noi chipul lui Dumnezeu şi ne împinge spre insensibilitate şi moarte sufletească.

 3. Rugăciunea şi asceza ca mijloace de luptă împotriva păcatului şi pentru dobândirea Sfântului Duh.    

Păcatul este cea mai tragică realitate a vieţii omului şi a universului. Căderea primilor oameni a avut consecinţe cosmice care se extind până la sfârşitul veacurilor. Ele se resimt în viaţa fiecărui om şi în mediul înconjurător ca distrugere a armoniei sădite de Dumnezeu în firea omului şi a lucrurilor. Cosmos înseamnă armonie. El se recapitulează în inima omului, se degradează sau se sfinţeşte odată cu inima. Toată făptura suspină aşteptând  libertatea fiilor lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani 8, 21). Sfinţii Părinţii numesc pe Hristos „Adam total” sau „Adam universal” pentru că, fiind fără de păcat, a recapitulat în firea Sa omenească întreaga umanitate şi întreg cosmosul, restabilind  armonia originară. Iar firea Domnului este sămânţa care dospeşte toată frământătura umanităţii. Toţi cei care se unesc cu Hristos se pot ridica deasupra păcatului şi restabilii astfel armonia pierdută prin păcat. Aceasta este sfinţirea, mântuirea sau îndumnezeirea omului pe care o operează în sufletul credinciosului harul Sfântului Duh primit la botez şi în celelalte Sfinte Taine. Totuşi, cum am spus, harul nu lucrează fără participarea credinciosului prin credinţă şi asceză. Asceza urmăreşte, în fond, deschiderea tot mai largă a inimii spre lucrarea harului. Inima este un adânc insondabil tocmai pentru că în ea sălăşluieşte harul. Ea este centrul cel mai central al fiinţei umane, locul în care se recapitulează ca într-un focar toate energiile sale psiho-fizice.

De aceea spiritualitatea ortodoxă se concentrează asupra inimii, ţinteşte sfinţirea inimii, căci prin sfinţirea inimii se sfinţeşte omul întreg, ca şi universul care se concentrează în el. Iar rugăciunea este o „călătorie spre locul inimii”, spre care trebuie să se îndrepte toate energiile fiinţei noastre. Prin rugăciune, harul face ca nenumăratele energii care străbat fiinţa să se concentreze în inimă, de unde izvorăsc şi unde trebuie să se întoarcă permanent pentru ca să ne bucurăm de armonie şi echilibru sufletesc. Mintea însăşi este o energie a inimii. Ea trebuie să „coboare” mereu în inimă prin rugăciune. Numai astfel gândurile se pot opri din împrăştierea lor şi limpezi pentru ca inima să simtă pacea şi bucuria ca roade ale lucrării harului.

Totuşi atenţia şi concentrarea minţii la rugăciune nu se realizează uşor, mai cu seamă dacă credinciosul nu are o practică îndelungă a rugăciunii. Mintea fiind obişnuită să se ocupe mai mult cu cele din afară, se concentrează cu greu în inimă atunci când se roagă. De aceea ne trebuie silinţă spre rugăciune. Părinţii care au câştigat experienţa rugăciunii spun că diavolul nu urăşte nimic mai mult ca rugăciunea şi de aceea face totul pentru a ne împiedica să ne rugăm curat. Fiecare constată cât de greu voinţa se lasă aplecată spre rugăciune şi cât de mult mintea este războită de gânduri străine, chiar şi în timpul rugăciunii. Aşa se face că nu simţim pacea inimii şi bucuria rugăciunii. Părinţii ascetici cunosc şi descriu cu precizie „războiul gândurilor”, ca lucrare demonică în om, care-l tulbură neîncetat. Cuvântul însuşi „diavol”, în limba greacă (diabolos), înseamnă „dezbinătorul”, cel care distruge unitatea şi armonia prin tulburarea şi vrajba pe care le seamănă în inimă. Dacă lucrarea diavolului este prin excelenţă dezbinarea, lucrarea Duhului este contrariul ei, armonia şi comuniunea.

Rugăciunea este susţinută de viaţa cumpătată în toate şi cu deosebire de înfrânarea de la mâncare şi băutură. Postul alimentar este o practică ancestrală, prezentă în toate religiile sub diferite forme. Biserica Ortodoxă a păstrat Tradiţia postului din primele secole creştine; mai mult, ea a  adăugat cu timpul zile şi perioade de post pe parcursul anului.

Unitatea tainică dintre trup, suflet şi duh (cf. I Tesaloniceni 5, 23) presupune participarea trupului la toate actele spirituale, după cum sufletul şi duhul participă la toate actele trupului. Credinciosul este chemat să devină spiritual până în trupul său, de teama de a nu deveni trupesc (carnal) până în sufletul şi duhul său.

 Trupul este stăpânit mai cu seamă de lăcomia pântecelui care este „maica curviei”. Traiul bun moleşeşte sufletul şi atrage mintea în simţuri, aprinzându-le de pofta trupească. De aceea, cum spun Părinţii, nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin şi că Sfântul Duh nu poate sălăşlui în inima tulburată de pofte trupeşti. Fără înfrânare severă de la mâncare şi băutură şi alte nevoinţe ascetice este cu neputinţă să ţinem în frâu şi să biruim mişcările pătimaşe ale trupului. Sfântul Ioan Scărarul spune că: „cel ce voieşte să biruiască dracul curviei cu lăcomia pântecelui şi cu săturare, este asemenea celui ce voieşte să stingă focul cu gaz”. Iar despre post spune că este: „curmarea aprinderii (trupeşti), alungarea gândurilor rele, eliberarea de visări, curăţia rugăciunii… paza minţii… sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”. Şi dând cuvântul lăcomiei pântecelui, „tirană a tuturor muritorilor”, aceasta îşi prezintă odraslele astfel: „ fiul meu cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea e somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri, valuri de patimi, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite”.

Deşi Tradiţia duhovnicească ortodoxă nu dispreţuieşte în nici un fel trupul, care este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19) şi nu opune sufletul trupului, chemate împreună la sfinţire, totuşi ea nu ignoră că, în starea de păcat, trupul se împotriveşte duhului, ca şi cum ar exista în noi două „legi”, cea a trupului şi cea a duhului, care se luptă una împotriva celeilalte (cf. Romani 7, 15-25). Totuşi harul, ajutat de rugăciune şi asceză, biruie acest dualism şi covârşeşte trupul de Duh. Experienţa covârşirii treptate a simţurilor trupului de har este semnul înaintării duhovniceşti pe calea sfinţirii. „Omul trupesc” devine tot mai mult un „om duhovnicesc” (cf.I Corinteni 2, 13-15).

Aşa se ajunge la spiritualizarea sau transfigurarea trupului şi a materiei, scopul final al omului şi al creaţiei!

 4. Singură crucea este teolog: răbdarea necazurilor.

Viaţa creştină, asemenea vieţii pământeşti a Mântuitorul Iisus Hristos, este o continuă purtare a crucii. „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Nimeni nu poate să urmeze lui Hristos fără voinţa şi curajul de a purta zilnic crucea pe care Dumnezeu i-o rânduieşte, cu încredinţarea fermă că în cruce se ascunde în chip tainic şi învierea sau biruinţa. Crucea şi învierea sunt atât de intim legate încât nu pot fi separate. Pentru omul credincios nu există cruce în care să nu se ascundă învierea şi nu există înviere fără cruce. Prin purtarea zilnică, de bună voie şi cu credinţă, a crucii, credinciosul face experienţa morţii; moare puţin câte puţin, faţă de lumea păcatului şi a robiei şi câştigă tot mai mult gustul vieţii veşnice. Rostul crucii este tocmai de a birui în noi patimile şi poftele care ne leagă de lumea aceasta şi de a trezi în noi dorul după lumea cealaltă. Astfel în necazurile şi greutăţile vieţii facem experienţa neputinţei noastre ontologice şi ne încredinţăm întru totul lui Dumnezeu, singurul nostru Mântuitor. În fond, toată viaţa credinciosului este făcută din „morţi parţiale” şi „învieri parţiale” până la moartea trupului şi învierea definitivă. Iar în aceste „morţi” şi „învieri” este permanent prezent şi lucrător harul care ne conduce prin ele la biruinţa finală.

„Singură crucea este teolog”, spun Părinţii. Acesta este un adevăr fundamental al credinţei! Într’ adevăr numai crucea, adică suferinţa acceptată cu credinţă şi pusă pe seama păcatelor proprii îl uneşte pe credincios cu Hristos. Căci în suferinţă  descoperim iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru om şi pentru lume şi ne rugăm cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele proprii şi ale lumii întregi. Iar Dumnezeu ne răsplăteşte cu mângâierea Sa divină, care este mai dulce decât toate plăcerile lumii, ne dă pacea inimii şi curaj ca să ne luptăm până la capăt. Astfel suferinţa se face pricină de întoarcere la Dumnezeu, de aprofundare a sensului vieţii şi de mântuire. O suferinţă neacceptată prin credinţă rămâne o suferinţă fără sens, chinuitoare, disperată, ne mântuitoare.

Totuşi puţini sunt cei ce înţeleg taina suferinţei. Cei mai mulţi refuză suferinţa care este pentru ei pricină de sminteală şi chiar de  revoltă împotriva lui Dumnezeu. Şi totuşi harul nu încetează a lucra pe căi nebănuite chiar şi în viaţa acestora. 

Încercând să pătrundă în tainele suferinţei, Părinţii Tradiţiei ascetice spun că Dumnezeu îl conduce pe om spre mântuire şi desăvârşire fie pe calea pozitivă a providenţei, fie pe calea negativă a judecăţii. Providenţa îl atrage pe om să se angajeze pe drumul desăvârşirii punându-i înainte frumuseţea binelui, raţiunile divine din creaţie sau prin îndemnurile lăuntrice ale conştiinţei. Calea judecăţii constă din suferinţele şi încercările dureroase care vin asupra noastră drept consecinţe ale păcatelor. „Iubitorul de Dumnezeu este îndumnezeit prin providenţă, în timp ce iubitorul de trup şi de lume este oprit de judecată să ajungă la osândă”. Calea providenţei şi calea judecăţii alternează în viaţa omului după cum el se hotărăşte pentru săvârşirea binelui sau a răului. Nimeni totuşi nu se poate mântui fără suferinţă. Purtată cu încredere şi nădejde, suferinţa se dovedeşte a fi cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu în viaţa omului. De aceea în Tradiţia răsăriteană se vorbeşte mereu de suferinţa pricinuitoare de bucurie sau de „bucuria suferinţei”.

5. Slujirea semenilor

Rugăciunea, asceza şi, mai ales, purtarea cu credinţă a crucii necazurilor şi încercărilor vieţii ajută credinciosului să dobândească o „inimă compătimitoare” (Sf. Isaac Sirul) care este rezultatul lucrării harului în sufletul credinciosului. Inima compătimitoare, iubitoare sau milostivă este semnul restaurării fiinţei umane în unitatea ei originară. Ea recapitulează în sine în modul cel mai real unitatea ontologică a umanităţii şi a cosmosului. Totul trăieşte în inima compătimitoare: oamenii, animalele, plantele, toată materia organică şi anorganică. Astfel credinciosul devine persoană după chipul Persoanelor divine, „om universal”, „Adam total”. Ca şi Hristos, el nu mai este despărţit de nimeni şi de nimic, căci poartă totul în sine. Nimic nu-i mai este exterior, nimic nu-i mai este indiferent. El se simte responsabil pentru toţi şi pentru tot ce se petrece în umanitate şi în Univers.

Aici avem fundamentul ontologic al slujirii semenilor care nu sunt doar indivizi separaţi de noi sau alături de noi, ci mădulare proprii ale trupului nostru şi mădulare ale Trupului lui Hristos (vezi I Cor 10,17; 12.13,17). Credinciosul care şi-a câştigat o inimă compătimitoare se va pune în modul cel mai firesc în slujirea semenilor cu care Hristos se identifică. Capitolul 25 din Evanghelia de la Matei este un impresionant tablou al judecăţii din urmă tocmai după criteriul slujirii aproapelui care nu se reduce nici pe departe la simple acte de caritate, ci îmbrăţişează suferinţa sub toate aspectele ei, între care cel spiritual este cel mai important. Orice suferinţă este mai întâi o suferinţă spirituală care pentru a fi uşurată se cere împărtăşită. Or este imposibil să poţi împărtăşi durerea cuiva dacă nu ai o inimă bună, compătimitoare.

O inimă compătimitoare se câştigă şi prin slujirea însăşi a semenilor. Căci cu cât ne punem mai mult în slujirea semenilor, cu cât facem mai mult bine, cu atât mai mult creşte în noi iubirea. Iar a sluji pe semeni, înseamnă a fi mereu prezent pentru ei, a-i ajuta la nevoie, a te ruga pentru ei, a-i povăţui pe calea binelui… Părinţii pustiei, de la care avem faimoasele „Apoftegme” (învăţături sub formă de maxime), deşi au părăsit lumea pentru a se sfinţi pe ei înşişi şi prin aceasta lumea, socoteau totuşi slujirea bolnavilor mai presus chiar decât rugăciunea şi postul. Iată o „Apoftegmă” în acest sens: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci al cărui lucru este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”.

Se poate întâmpla deci ca chiar şi unii din cei mai fervenţi creştini la rugăciune să nu fie capabili de iubirea semenilor manifestată în faptele milei creştine despre care se vorbeşte în Evanghelia de la Matei, 25. Aceasta înseamnă că rugăciunea lor n-a „coborât” încă în inimă pentru a o transforma. Există deci pericolul real de a ne obişnui cu o rugăciune formală care nu transformă inima tocmai pentru că nu ajunge în inimă, ci rămâne doar pe buze sau în cap.

Concluzie

 Biserica Ortodoxă se numeşte pe bună dreptate Biserica Sfântului Duh. Teologia şi spiritualitatea ei sunt inspirate de Sfântul Duh. Totuşi în viaţa concretă, de-a lungul secolelor, slujitorii Bisericii, ierarhii şi preoţi, n-au reuşit să păstreze un just echilibru între Biserica-Instituţie şi Biserica-Eveniment duhovnicesc. De multe ori ei au stins Duhul în favoarea instituţiei, a regulii şi canoanelor. Este adevărat că Biserica nu poate exista fără reguli şi canoane, dar ea trebuie să aibă mereu în vedere că acestea sunt date nu pentru a închide Duhul în ele, ci pentru a-I uşura manifestarea şi lucrarea. Aceasta este de fapt o provocare permanentă a fiecărui credincios, preot sau episcop în viaţa personală, dar şi în viaţa Bisericii ca Instituţie. Sfântul Duh este o prezenţă atât de delicată, încât, din respect faţă de libertatea umană, se retrage la cea mai mică opoziţie din partea omului, dar şi revine când acesta se smereşte şi se pocăieşte. 

Mitropolitul Serafim, Universitatea din Fribourg, 20 iunie 2017.