Sfântul Serafim de Sarov: „Scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh” (Fribourg, 19.06.2017)

Prelegere susținută de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim în cadrul congresului internațional „Komm, Heiliger Geist!” organizat de Facultatea de Teologie Catolică a Universității din Fribourg, Elveția, 19 iunie 2017

Sfântul Serafim de Sarov (1759 – 1833) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Tradiţiei ascetice răsăritene. Părinţii acestei Tradiţii, de la care ne-au rămas renumitele „Apoftegme” şi o mulţime de alte scrieri, sunt unanimi în a afirma că pentru a pune în lucrare harul botezului care îl sfinţeşte pe credincios, acesta trebuie să se angajeze într-o luptă aprigă împotriva păcatului şi a patimilor care fac nelucrător harul şi-l degradează pe om până la moartea sufletească şi trupească. Mari cunoscători ai sufletului omenesc, Părinţii întemeiază asceza pe cuvintele biblice: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit până la sânge” (Evrei 12, 4). De aici, maxima ascetică: „Dă-ţi sângele pentru a primi harul”.

Totuşi ei erau conştienţi că despătimirea şi sfinţirea nu sunt rezultatul luptelor ascetice, ci exclusiv darul lui Dumnezeu căci, potrivit unei alte maxime ascetice, „totul  este har”. Harul este însă exigent. El aşteptă conlucrarea cu el. El se înmulţeşte sau se retrage în funcţie de angajarea noastră în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Există deci o misterioasă dialectică între harul primit la Botez şi în celelalte Sfinte Taine, îndeosebi în Euharistie şi lucrarea omului: Harul se înmulţeşte pe măsura angajării credinciosului în nevoinţele ascetice, după cum şi angajarea lui, susţinută de har, este tot mai deplină şi fără rezerve, mergând până la vărsarea sângelui în lupta cu patimile.

 Cele două realităţi antinomice: „totul este har” şi „dă-ţi sângele pentru a primi harul”, se regăsesc cu o evidenţă deosebită în viaţa Sfântului Serafim de Sarov. La 7 ani, copilul Prochor (numele lui de botez) cade de pe turla bisericii orăşelului său natal Kursk fără să i se întâmple nimic. La 10 ani, se îmbolnăveşte grav şi este salvat prin atingerea de icoana Maicii Domnului   „Snamenija”. În mânăstirea Sarov, unde intră la vârsta de 19 ani, Maica Domnului i se arată de două ori şi-l tămăduieşte de boli grave. Totuşi prin voia lui Dumnezeu sănătatea lui rămâne mereu precară. Fără îndoială, Sfântul a experimentat lucrarea harului în toate nevoinţele sale ascetice, deosebit de aspre, ca rugăciunea de 1000 de zile pe o piatră din apropierea chiliei sale din pustie. Părinţi ai mânăstirii şi credincioşi l-au văzut adeseori, când slujea Sf. Liturghie, învăluit în lumină. Sfântul a primit de la Dumnezeu şi darul de a tămădui bolnavi şi de a cunoaşte gândurile oamenilor. Unui credincios pe nume Motovilov, pe care l-a tămăduit de paralizia picioarelor, i-a descoperit chipul său transfigurat de har, spunându-i că „scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh”. Aceasta înseamnă că toate eforturile ascetice, postul, rugăciunea, faptele bune şi slujirea semenilor trebuie săvârşite cu smerenie şi cu conştiinţa că nu noi le săvârşim prin propriile puteri, ci harul lui Dumnezeu este cel ce pe toate plineşte în viaţa noastră şi a lumii. Astfel ne umplem tot mai mult de Duhul Sfânt.

 Prin nevoinţele sale extreme, harul Duhului Sfânt i-a modelat fiinţa încât Sfântul a dobândit o „inimă compătimitoare”, adică o inimă plină de iubire faţă de semeni. Mii de credincioşi alergau spre Sarov pentru a-l vedea, a-i cere rugăciunea  şi pentru a fi ajutaţi în necazurile lor. Părintele Serafim întâmpina pe fiecare cu cuvintele „Bucuria mea, Hristos a înviat”! Simpla întâlnire cu el însemna o binecuvântare pentru pelerini. Fiecare se întorcea acasă cu pace şi bucurie în suflet. De aceea Sfântul le spunea: „Câştigaţi-vă pacea inimii şi mii de oameni se vor mântui în jurul vostru”.

 Spiritualitatea ortodoxă este unitară şi se adresează întregului popor al lui Dumnezeu, indiferent de statutul pe care-l are fiecare în Biserică: episcopi, preoţi, diaconi sau simpli credincioşi. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie  care este darul exclusiv al Sfântului Duh. Totuşi Sfântul Duh nu-l sfinţeşte pe credincios fără participarea lui prin rugăciune, asceză şi fapte bune. Monahii cu deosebire sunt aceia care s-au angajat să trăiască maximalismul evanghelic fără nici un compromis. Ei au avut experienţa „războiului nevăzut” al demonilor care se împotrivesc împlinirii voii lui Dumnezeu Care este sfinţirea noastră (cf. I Tesaloniceni, 4, 3). De aceea viaţa multor monahi este exemplară şi pentru creştinii care trăiesc în lume, iar scrierile lor sunt deosebit de preţuite în Tradiţia ortodoxă.