Sfințenia este plinirea umanului (Erkersreuth, 31.10.2023)
Cuvânt de învățătură ținut în biserica „Zum Guten Hirten” din Erkersreuth, cu ocazia Zilei Tuturor Sfinților, 31 octombrie 2023
Biserica este „comuniunea sfinților“, a sfinților din „Biserica triumfătoare“ din cer și a sfinților din „Biserica luptătoare“ de pe pământ. Biserica face distincție netă între adorare și cinstire. Numai lui Dumnezeu închinat în Sfânta Treime i se cuvine adorare. Pe sfinți îi cinstim, adică ne aducem aminte de viața lor curată, ne silim să le urmăm exemplul și îi chemăm în rugăciune.
Cuvântul „sfânt“ apare de peste 450 de ori în Sfânta Scriptură și se referă în primul rând la Dumnezeu, sfințenia absolută și izvorul a toată sfințenia, dar și la oamenii ascultători de Dumnezeu și împlinitori ai voii Lui care este tocmai „sfințirea voastră“ (cf. I Tesaloniceni 4,3): „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt“ (I Petru 1,16). A fi sfânt este posibil pentru că omul este creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. El are în natura sa toate atributele lui Dumnezeu: dragostea, sfințenia, libertatea, înțelepciunea, puterea de a săvârși binele… Un teolog și filozof român, Nichifor Crainic, spune că „sfințenia este plinirea umanului“ și că „singura suferință este aceea de a nu fi sfânt„. „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne și neliniștit este sufletul în mine până nu se va odihni întru Tine„, spune și Fericitul Augustin. Omul tinde prin natura sa însăși după asemănarea cu Dumnezeu, adică după sfințenie și se desâvârșește pe sine prin sfințenie!
În limba ebraică, cuvântul „sfânt” are și sensul de „separat“, considerat sacru, mai ales deoarece e curat și pur. De aceea Sf. Ap. Pavel spune: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Cor 6,17). Creștinii s-au numit dintru început sfinți tocmai pentru că s-au separat de masa păcătoșilor care se închinau la idoli. „Dumnezeul lor este pântecele„, scria Sf. Ap. Pavel Filipenilor (3,19). Fără să părăsească lumea și fără să urască pe păcătoși, adevărații creștini se silesc din toate puterile să nu săvârșească răul și să-și sfințească viața, trăind după poruncile lui Dumnezeu, între care cea mai mare este iubirea: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Despre ucenicii Săi, Mântuitorul spune: „Voi sunteți sarea pământului… Voi sunteți lumina lumii… Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 5, 13-16). Iar noi suntem ucenicii lui Hristos, dacă ascultăm de poruncile Lui și urmăm exemplul vieții Lui!
Omul modern, puțin credincios sau necredincios, când aude de poruncile lui Dumnezeu are o reacție mai degrab negativă. Cuvântul însuși de „poruncă” sau „lege” are pentru el o rezonanță neplăcută. Omul vrea să fie liber față de orice constrângere exterioară; orice poruncă i se pare că-i limitează libertatea. În realitate, nu suntem liberi decât în măsura în care ne ridicăm deasupra păcatului care înseamnă tocmai „fără-de-lege”, adică încălcarea legii sau a poruncii (cf. I Ioan 3,4). „Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8,34). Libertatea se câștigă tocmai prin ascultare și supunere față de Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit în creația Sa legi după care totul se conduce și a dat omului porunci pentru ca să-l ferească de degradare. Astrele respectă legile înscrise în natura lor și de aceea în cosmos domnește armonia. (Cuvântul cosmos, în limba greacă, are și sensul de armonie). Psalmisul zice: „lege le-a pus și nu o vor trece” (Psalm 148,6). Numai omul, creat liber, încalcă legile lui Dumnezeu, iar drept urmare în sufletul lui și în umanitate domnește mai mult haosul decât armonia!
Păcatul primilor oameni a avut consecințe cosmice. El a afectat natura lor și a tuturor oamenilor descendenți din ei. De la Adam și Eva, moștenim cu toții înclinarea spre neascultare și spre mândrie sau autonomie față de Dumnezeu. Vrem să fim ca Dumnezeu, cum le-a făgăduit șarpele primilor oameni, dar nu ascultând de El, ci independent față de El. Dar independența față de Dumnezeu duce la dependența față de creație; inima omului se împătimește de bunurile materiale care n-o pot satisface tocmai pentru că el a fost creat pentru Dumnezeu.
Sfântul înțelege această ispită a diavolului și se luptă pentru a-și birui mândria și egoismul, deschizându-și inima tot mai mult spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii săi. Părinții Bisericii spun că omul este un microcosmos, adică un comos în mic, pentru că în inima lui se recapitulează mistic, ca într-un focar, toată umanitatea și toată creația, De asemenea toate puterile (energiile) fizice și psihice care străbat ființa omului și a universului se concentrează în inimă. Dumnezeu însuși locuiește în inima omului. De aceea, toată osteneala noastră este de a ne câștiga o inimă bună sau o „inimă compătimitoare care este semnul sfințeniei”, cum spune Sf. Isaac Sirul (sec. VII), adică o inimă sensibilă la prezența lui Dumnezeu în ea, precum și a tuturor oamenilor și a întregii creații.
După Sf. Isaac Sirul, inima milostivă este „inima care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru pasări, pentru dobitoace…, pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare, care-i stăpâneşte inima şi din suferinţa cea multă, inima omului se întristează şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea ca vreo făptură să fie păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din marea şi nemăsurata milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată” (Cuvântul LXXXI).
Inima milostivă este rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul credinciosului. Dar harul nu lucrează în noi fără efortul de a birui egoismul prin rugăciune, prin asceză și prin facerea de bine. Pe cât de mult ne silim să ne rugăm, chiar neîncetat, cum ne îndeamnă apostolul, acasă, la biserică, pe drum, la lucru; pe cât de mult ne silim să trăim o viață simplă și cumpătată în toate privințele; pe cât de mult ne silim să facem bine semenilor noștri, chiar și celor ce ne urăsc, pe atât sporește lucrarea harului în sufletul nostru care ne transformă încetul cu încetul inima, o sensibilizează și o umple de iubire față de Dumnezeu, față de semenii noști și față de toată creația. Astfel Dumnezeu restaurează în noi unitatea ontologică cu toată umanitatea și cu toată creația.
Sfinții pe care Biserica ni recomandă ca să-i cinstim și să-i chemăm în ajutor, n-au fost supaoameni, ci oameni ca și noi, cu multe neputințe, chiar păcătoși, dar care s-au pocăit de păcatele lor, oameni care au suferit prigoane sau au fost chiar omorâți pentru credința lor, alții care s-au retras în pustie, nu fugind de semenii lor, ci pentru ca să se roage pentru ei și pentru toată lumea, oameni deci care au biruit egoismul sau iubirea pătimașă față de sine și s-au pus în slujirea semenilor sub diferite forme.
Astăzi Biserica îi cinstește pe toți, pe cei cunoscuți și pe cei necunoscuți și ne îndeamnă să urmăm exemplul vieții lor. Cinstindu-i pe sfinți, care sunt „casnicii lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19), îl cinstim pe Dumnezeu Însuși Care i-a sfințit prin harul Său.
Lui fie slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin
Mitropolitul Serafim
,