Spiritualitatea credinţei – Impulsuri pentru o împreună-lucrare ecumenică (Nürnberg, 1.02.2009)

Cuvânt rostit cu prilejul invitației primite de a participa la jubileul Uniunii Evanghelice, Nürnberg, 1 februarie 2009    

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îngăduiţi-mi ca la început să mulţumesc Domnului Reinke Detlev, preşedintele Uniunii Evanghelice, ramura Nürnberg e.V. pentru invitaţia de a ţine predica zilei cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la întemeierea Uniunii. Această invitaţie este pentru mine o cinste, dar şi o provocare. Cinste, pentru că mă fac părtaş unui eveniment atât de important la care doriţi să auziţi o voce ortodoxă, iar provocare, pentru că această voce ar putea să sune cu totul neobişnuit în inimile multora. De aceea, îl rog pe Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor să-mi dea Cuvântul Său, care este „cuvânt cu putere multă“ (Matei 7, 29) pentru ca să vorbesc nu ceea ce place oamenilor, ci ceea ce ne este necesar tuturor spre mântuire.

 Textele biblice care s-au citit acum sunt cele prevăzute pentru duminica aceasta: Evanghelia după Matei, 17, 1-9 şi II Corinteni 4, 6-10. Ele stau într-o strânsă legătură, au o unitate interioară profundă. Pe Tabor, Hristos, care este „strălucirea şi chipul fiinţial al Tatălui” (Evrei 1, 3) şi-a manifestat pentru un moment slava Sa înaintea lui Petru, Iacob şi Ioan: „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan repetă mereu că „Dumnezeu este lumină” şi că cine trăieşte în Dumnezeu trăieşte în lumină. Omul însuşi, în esenţa sa, este lumină, fiind „chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Cor. 11, 7). Iar Dumnezeu care străluceşte în inimile noastre ne luminează, ca şi pe cei trei apostoli, pentru ca să recunoaştem slava dumnezeirii pe faţa lui Hristos. Slavă, care însă, se ascunde sub chipul Său de „om al durerilor” (Isaia 53), de rob „ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce” (cf. Filip. 2, 8). La fel ca şi Hristos şi noi, ucenicii Lui, pătimim în lumea aceasta multe necazuri, dar nu suntem striviţi, suntem lipsiţi de multe, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu părăsiţi, doborâţi, dar nu nimiciţi. Purtăm mereu în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru (cf. II Corinteni 4, 8-10).

Acesta este mesajul celor două texte biblice de astăzi: să nu ne smintim de faptul că Dumnezeu se lasă şi astăzi, ca întotdeauna, batjocorit, insultat şi ucis de oamenii acestei lumi; să nu ne descurajăm în faţa necazurilor, în faţa ispitelor de tot felul, nici chiar în faţa morţii, căci în toate acestea se ascunde slava şi puterea lui Hristos care a biruit moartea tocmai prin acceptarea ei de bună voie. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântăm noi ortodocşii de la Paşti până la Înălţare. Iar învierea lui Hristos este şi învierea noastră, biruinţa lui Hristos este şi biruinţa noastră.

Aceste adevăruri şi realităţi mistice, ca toată Descoperirea dumnezeiască din Sf. Scripturi, riscă să rămână „literă moartă” dacă nu sunt însuşite printr-o credinţă vie şi experimentate în viaţa de toate zilele. De aici, tema propusă spre dezvoltare: „Spiritualitatea credinţei. Impulsuri pentru o împreună-lucrare ecumenică”.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Adevărurile credinţei, după care ne conducem viaţa, sunt adeseori antinomice, paradoxale, lasă impresia că se contrazic. Ele nu se impun logicii, ci se descoperă inimii în mod tainic, misterios. Tocmai de aceea, nu pot fi primite decât prin credinţă. Iar credinţa înseamnă „răstignirea minţii” faţă de modul pur raţional de a judeca şi acceptarea misterului care nu este de ordinul raţionalului, ci al contemplaţiei.

În cursul cuvântului meu veţi întâlni mereu astfel de antinomii, de afirmaţii care se pot contrazice la prima vedere, dar care exprimă totuşi adevăruri fundamentale ale vieţii creştine.

Titlul temei „Spiritualitatea credinţei”, subliniază deja că credinţa nu este doar o adeziune abstractă, pur intelectuală la un crez pe care-l mărturisim teoretic, ci că ea determină un mod de a fi şi de a trăi. Credinţa crează, deci, o spiritualitate, un etos care este tocmai acest mod de a fi şi de a trăi potrivit Evangheliei.

Orice crez, fie religios, fie agnostic, fie politic… determină, în mod normal, un etos, adică un anumit fel de a trăi potrivit principiilor mărturisite. Dacă viaţa nu este în concordanţă cu crezul mărturisit, înseamnă că omul trăieşte o stare de schizofrenie. Este adevărat că credinţa creştină nu trebuie redusă la principiile şi normele de vieţuire pe care le găsim în Sf. Scriptură, adică la poruncile lui Dumnezeu sau la sfaturile evanghelice. Creştinismul nu este o sumă de prescripţii şi legi morale. El nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă „criza tuturor religiilor” (Olivier Clément). El este viaţă, şi anume, viaţa cea nouă în Hristos şi în Duhul Sfânt. Creştinul care trăieşte în Hristos nu mai este rob nici unei stihii, nici unei legi sau porunci; el se bucură de „libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). În Hristos, în care ne-am botezat şi în care ne-am îmbrăcat, nu mai este nici iudeu, nici elen, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască… (cf. Galateni 3, 28).

Astfel, spiritualitatea credinţei este, în primul, rând o spiritualitate baptismală şi hristologică. Viaţa cea nouă de care vorbim îşi are fundamentul în botezul nostru. Botezul este „naştere din nou, din apă şi din duh” (cf. Ioan, 3, 4-5), este „moarte şi înviere cu Hristos” (cf. Romani 6, 2-4). În botez ne-am lepădat de Satana şi ne-am unit cu Hristos. Iar unde este Hristos este şi Tatăl şi Duhul Sfânt. Botezul a restaurat în noi unitatea cu Dumnezeu, pierdută prin păcatul strămoşesc, ca şi unitatea cu semenii noştri în umanitate şi cu întreaga creaţie. Persoana umană restaurată prin botez în Hristos a redevenit, ca Adam înainte de căderea în păcat, un microcosmos, un univers care se concentrează în inima sa. Aceasta este realitatea cea mai profundă, identitatea autentică a creştinului pe care i-o conferă botezul şi de care fiecare trebuie să fie conştient în tot momentul. Ca şi creştini, noi nu mai suntem fiinţe izolate, separate sau în vrăjmăşie cu Dumnezeu, cu semenii noştri şi cu creaţia, nu mai suntem indivizi egoişti, care caută doar interesul propriu, ci suntem persoane în comuniune cu întreaga existenţă, după chipul persoanelor Sfintei Treimi – Modelul suprem al comuniunii şi iubirii.

Spiritualitatea credinţei este în egală măsură o spiritualitate a Duhului sau în Duhul Sfânt. Termenul însuşi de spiritualitate ne trimite la Duhul Sfânt care este autorul şi susţinătorul vieţii. Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt la începutul oricărei slujiri liturgice în Tradiţia ortodoxă se adresează Duhului Sfânt astfel: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino se te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre”. Dacă creştinismul este, aşa cum am spus, „viaţa cea nouă în Hristos” trebuie să recunoaştem că nu noi înşine ne putem da viaţa, nu noi înşine ne putem schimba viaţa, ci doar Duhul Sfânt, „Dătătorul de viaţă” şi Cel care le face pe toate noi (cf. Apocalipsă 21, 5).

De la Rusalii, când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor şi i-a născut cu adevărat din nou, acelaşi Duh Sfânt este viu şi lucrător în Biserica lui Hristos şi în lume. Acelaşi Duh Sfânt operează în botezul fiecărui creştin naşterea sa din nou, conferindu-i calitate de „împărat, preot şi profet”. Împărat, pentru a-şi stăpânii pornirile pătimaşe şi a-şi orienta viaţa spre Dumnezeu, preot, pentru a se aduce pe sine însuşi ofrandă lui Dumnezeu ca şi pe semenii săi şi lucrurile lumii, profet, pentru ca să imprime în viaţa sa de zi cu zi şi a semenilor săi dimensiunea veşniciei, care dă cu adevărat sens vieţii.

Acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte în Euharistie darurile de pâine şi vin şi le transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos care se dau „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, înnoind mereu în noi viaţa lui Hristos, conformându-ne cu El până la identitatea deplină: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Acelaşi Duh Sfânt ne inspiră gânduri bune, ne ocroteşte, ne apără, ne păzeşte, ne mântuieşte. Căci toate sunt ale Duhului şi vin de la Duhul. Totul este har, repetă într-un cor, împreună cu Sfânta Scriptură, Părinţii şi asceţii Bisericii. Numai că harul Duhului, adică lucrarea Duhului Sfânt în noi, în Biserică şi în lume, trebuie mereu primită şi însoţită de efortul nostru personal, care el însuşi este, în ultimă instanţă, lucrare a Duhului Sfânt. Căci „Dumnezeu este cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni, 2, 13).

Pentru aceea, spiritualitatea credinţei este o spiritualitate ascetică, adică a efortului personal care însoţeşte mereu harul în procesul naşterii din nou, al înnoirii vieţii în Duhul lui Hristos, până la asemănarea şi identificarea noastră cu El.

Am spus mai înainte că prin botez ne-am unit cu Hristos, suntem deja sfinţi, recapitulăm în fiinţa noastră lăuntrică, al cărui centru este inima, întreaga umanitate, întreaga creaţie. Toate acestea sunt adevăruri şi realităţi potenţiale, înscrise în noi ca o pecete, semănate în inima noastră ca o sămânţă care aşteaptă să încolţească, să crească şi să rodească. De aceea toţi Părinţii Bisericii spun că viaţa creştină este o continuă actualizare a botezului care reclamă în mod necesar angajarea omului printr-un efort personal de luptă împotriva păcatului, de eliberare de patimile în care am căzut după botez, de curăţire neîncetată a inimii şi de dobândire a virtuţilor, adică a deprinderilor bune pentru a ajunge cu adevărat la „libertatea fiilor lui Dumnezeu”. Pentru ca să nu uităm, există şi o libertate greşit înţeleasă, aceea de a face orice, după gândul şi pofta fiecăruia, care duce însă la robia păcatului: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcat este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Constatăm cu toţii că inima noastră este un permanent câmp de bătălie în care vrăjmaşul se luptă pentru a ne înstrăina de Hristos, de propriul nostru botez şi a ne duce într-o cu totul altă direcţie, aceea a egoismului, a autonomiei faţă de Dumnezeu şi ignorării semenilor noştri, a ataşamentului exagerat de lumea aceasta şi de lucrurile ei prin iubirea de materie şi de stăpânire. Pentru aceea inima noastră nu are pacea şi liniştea care sunt mai preţioase decât orice. Ca şi oarecând Cain, care şi-a omorât fratele, tot astfel, cel ce săvârşeşte păcatul, nedreptatea sau răul este un „zbuciumat şi un fugar pe pământ” (Facere 4, 12). Iar pe fratele nostru îl putem ucide în nenumărate feluri, începând cu refuzul de a avea copii, cu avortul, cu calomnia, cu imoralitatea sau şi numai cu indiferenţa faţă de semenii noştri. În toate aceste cazuri fratele nu există pentru mine sau este transformat în obiect de împlinire a plăcerilor proprii. Şi când ne gândim că toate aceste păcate sunt atât de răspândite în lumea creştină, mai mult chiar decât în lumea necreştină (păgână) spre marea sminteală a necreştinilor, ne întrebăm unde poate fi cauza? Eu cred că aceasta se află în îndepărtarea de Dumnezeu, în aşa zisa autonomie a omului: omul ca măsură a tuturor lucrurilor; ea se află, de asemenea, în concepţia greşită, tocmai pentru că nu se raportează la Dumnezeu, despre drepturile şi libertăţile omului; în căutarea excesivă a confortului şi a plăcerilor, ca şi în refuzul angajării în credinţă. Creştinul modern are, în general, o idee foarte vagă despre Dumnezeu, pe care-L face adeseori responsabil de răul din lume şi de toate insuccesele sale. Dacă Dumnezeu există, dacă El este bun şi iubitor, de ce nu face El totul pentru fiii Săi? Căci am spus mai înainte că „totul este har”!

Da, „totul este har”, dar dacă harul nu este primit pentru că inima ne este împietrită, el nu poate rodi singur. Harul aşteaptă deschiderea noastră, împreună lucrarea cu noi. „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni, 3, 9). De aceea, Hristos ne cheamă să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi şi să-L urmăm (cf. Luca, 9, 23). Tot El ne spune că „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei, 11, 12). Apostolul Pavel compară viaţa duhovnicească cu viaţa sportivilor care-şi impun  multe privaţiuni. El însuşi îşi chinuia trupul şi-l supunea robiei (cf. I Corinteni 9, 24-27). Tot el ne încurajează în războiul duhovnicesc zicând: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până la sânge” (Evrei, 4, 12). De aici adagiul ascetic: „Dă-ţi sângele şi vei primi Duhul”. Iată antinomia: pe de o parte, totul este har; pe de alta, trebuie să ne dăm sângele, adică să facem tot efortul de care suntem capabili pentru ca harul să rodească în noi, să ne facă după chipul lui Hristos, să creştem până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (cf. Efeseni 4, 13), când vom gândi şi vom simţi ca Hristos (cf. I Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 5), cu alte cuvinte, când vom avea dragostea lui Hristos în noi.

Şi pentru ca să fiu scurt, pentru că timpul rezervat se apropie de sfârşit, voi aminti aici câteva puncte esenţiale spre care trebuie să ne îndreptăm efortul nostru duhovnicesc:

a). Rugăciunea privată şi comunitară, acasă şi la biserică, ca şi rugăciunea de toată vremea. Căci măsura rugăciunii este rugăciunea neîncetată (cf. I Tesaloniceni 5, 17). Rugăciunea adevărată este aceea care se face cu „mintea în inimă”, adică aceea care angajează întreaga fiinţă, nu numai mintea sau numai buzele. Trebuie să ştim că mintea nu este decât o energie a inimii. Pentru ca ea să-şi găsească liniştea, trebuie să coboare în inimă, să se unească mereu cu inima. Lucrul acesta nu se poate face decât cu ajutorul rugăciunii. În timpul rugăciunii ne închidem mintea în cuvintele rugăciunii şi ne concentrăm atenţia în inimă. Astfel, vom ajunge, încetul cu încetul, să ne simţim inima. Iar „simţirea inimii” este „simţirea lui Dumnezeu”, simţirea harului care se ascunde în inimă. Iar harul pacifică inima, o dilată şi o umple de dragostea lui Hristos pentru întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Inima devine compătimitoare, atentă la toate suferinţele şi nevoile oamenilor pentru care este în stare să-şi dea viaţa.

b). Asceza, adică postul alimentar, înfrânarea conjugală (cf. I Corinteni 7, 5), şi în general cumpătarea în toate: în mâncare, în băutură, în muncă, în odihnă… este suportul cel mai puternic al rugăciunii. Căci nu ne putem ruga cu adevărat dacă stomacul este mereu plin, dacă suntem prea obosiţi sau dacă nu ştim să ne înfrânăm instinctele. Până când vom câştiga dragostea de rugăciune, rugăciunea însăşi va fi o mare asceză. Căci diavolul nu urăşte nimic mai mult ca rugăciunea. De aceea, trebuie să ne silim să ne rugăm, să ne impunem un program de rugăciune, să mergem regulat duminica la biserică. Asceza, îndeosebi postul alimentar şi moderaţia în toate este, de asemenea, singura formă de a ne opune dictaturii consumismului specifică societăţilor moderne.

c). Răbdarea necazurilor. De asceză ţine, de asemenea şi răbdarea necazurilor. Viaţa noastră este plină de încercări şi de ispite de care nu este nimeni scutit. Acestea nu pot fi cu totul evitate, chiar dacă am duce o viaţă sfântă, după voia lui Dumnezeu. Important este să ştim cum să ne comportăm în încercări pentru ca acestea să devină adevărate binecuvântări. Credinciosul care se roagă mult, care duce o viaţă cumpătată, care stă în legătură strânsă cu parohia de care aparţine, găseşte în toate acestea izvoare inepuizabile de energii sufleteşti prin care face faţă necazurilor fără să se tulbure prea mult şi fără să deznădăjduiască. Să recitim cuvintele Sf. Apostol Pavel: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, lipsiţi fiind dar nu deznădăjduiţi: Prigoniţi fiind dar nu părăsiţi, doborâţi dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni, 4, 8-10). Iată o altă antinomie: necazul, strâmtorarea, prigoana, boala… nu ne pot distruge, ci dau o calitate superioară vieţii, ne înmulţesc curajul în lupta împotriva răului. În durere, creştinul descoperă mai uşor sensul vieţii, descoperă chiar bucuria, în moarte, descoperă viaţa: „Iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”, cântă Biserica Ortodoxă la Paşti şi în toate duminicile.

d). Slujirea semenilor, începând cu respectul necondiţionat faţă de identitatea fiecăruia, este o consecinţă firească a inimii curate, simţitoare, compătimitoare, care trăieşte în modul cel mai real unitatea sa ontologică cu întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Bunele relaţii dintre oameni nu au doar un suport moral ci unul ontologic: în Hristos toţi suntem una şi fiecare mădulare unii altora (cf. Romani 12, 5).

Dacă Biserica Ortodoxă subliniază viaţa duhovnicească, mistica, rugăciunea şi asceza, Biserica Evanghelică este angajată cu deosebire în diaconie, în slujirea semenilor. Din toate cele spuse mai înainte putem înţelege că nu există opoziţie între cele două aspecte, ci mai degrabă complementaritate. Acesta este şi îndemnul final: să învăţăm unii din experienţa altora, să ne îmbogăţim fiecare prin valorile celuilalt.

Mitropolitul Serafim