Cuvânt al hirotonia şi instalarea Î.P.S. Iosif ca arhiepiscop român pentru Europa Occidentală şi Meridională (Paris, 15.03.1998)
Majestăţite Voastre,
Înalt Prea Sfinţiile Voastre şi Prea Sfinţiile Voastre,
Excelenţele Voastre,
Domnilor Ambasadori,
Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Evenimentul de astăzi al hirotoniei şi instalării ca ierarh eparhiot al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională a Părintelui Iosif Pop este plin de semnificaţii.
Îngăduiţi-mi să amintesc aici doar trei, care vor trasa şi liniile mari ale activităţii sale pastorale.
1. Mai întâi de toate, evenimentul acesta are o profundă semnificaţie pentru preoţii şi credincioşii care aparţin de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională, cu jurisdicţia pentru Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Belgia, Olanda şi Anglia. Aceşti preoţi şi credincioşi, români sau de alte etnii, în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, îşi văd astăzi împlinită dorinţa şi eforturile de mai mulţi ani de a avea un ierarh propriu ca să le fie Părinte bun şi iubitor, povăţuitor şi îndreptător pe calea întăririi comuniunii lor cu Hristos Domnul, cu Biserica lor Mamă, cu Ortodoxia locală şi cu toţi creştinii. Pentru că episcopul, ca icoană vie a lui Hristos pe pământ în virtutea esenţei misiunii sale apostolice, este cel dintâi chemat să realizeze comuniunea, înfrăţirea şi unitatea oamenilor. Ca şi «Păstorul cel bun» din Evanghelie, episcopul adună în jurul său şi îi constituie într-o familie duhovnicească pe cei care recunosc în el trăsăturile lui Hristos, arhiereul care şi-a pus viaţa pentru oile Sale. «Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Mt. 11, 29). Oare nu suspină lumea, mai ales astăzi, când omul modern, înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat de iubirea Tatălui şi când «din pricina înmulţirii fărădelegilor dragostea multora s-a răcit» (Mt. 24, 12), tocmai după această iubire pământească? N-avem oare toţi nevoie de Părinţi care să întrupeze şi să exprime iubirea concretă a lui Dumnezeu pentru fiecare din fiii săi? Cu siguranţă, da. Or, cel dintâi Părinte, care ne constituie în Biserica lui Hristos şi prin care Hristos ne împărtăşeşte dragostea Sa în Sf. Taine este episcopul, fără de care Biserica nu poate exista. O scriere din primele veacuri creştine spune că episcopul trebuie să cunoască pe toţi preoţii şi credincioşii pe nume. Pentru ca să aibe cu fiecare o relaţie personală de iubire.
Undeva în Sf. Evanghelii se spune: «Şi văzând Iisus mulţimile i s-au făcut milă de ele pentru că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care nu au păstor» (Mt. 9, 36). Fără îndoială, aşa apare la ora actuală imaginea Diasporei române din Europa Occidentală. Zeci de mii, poate chiar sute de mii de români au fost nevoiţi să-şi părăsească fiara, fie din motive politice, fie economice, fie familiale şi să se aşeze în această parte a Europei. Început odată cu instaurarea dictaturii comuniste, Exilul românesc a continuat, deşi în condiţii extrem de grele, pe toată durata ei, până la Revoluţia din 1989, când deschizându-se graniţele asistăm la un adevărat exod spre Occident. Desigur, integrarea acestor fraţi ai noştri în societăţile occidentale s-a realizat sau este în curs de realizare în mod diferenţiat. Cine nu ştie aici de un Eugen Ionescu de la Academia Franceză, de Mircea Eliade sau de Cioran, de Părintele Virgil Gheorghiu, de Petre Dumitriu şi de atâţia alţi români care au adus un aport important culturii şi societăţii în care trăiesc? Mulţi dintre fraţii noştri români sunt deja la a doua sau la a treia generaţie în Occident, dar cei mai mulţi au venit de curând şi se confruntă cu toate problemele societăţilor de aici. Zestrea spirituală cu care fiecare a venit aici trebuie să fi fost mare, dacă ne gândim că la recesământul din 1992, după aproape 50 de ani de propagandă atee, doar 0,2 ă din populaţia României s-a declarat fără apartenenţă religioasă. Dar lipsa de educaţie corespunzătoare, îi face pe mulţi români botezaţi ortodox (şi aceştia sunt 97 ă din populaţia de origine română a ţării) să fie vulnerabili la spiritul acestui veac sau la influienţe străine. Tocmai aici interviene misiunea noului ierarh şi a preoţilor săi: Căutarea oii celei pierdute, aducerea ei în staulul Bisericii şi îngrijirea ei. O misiune extrem de dificilă în condiţiile împrăştierii în care trăiesc credincioşii noştri, a lipsei de locaşuri de cult proprii şi de mijloace materiale, dar mai ales datorită sechelelor lăsate de dominaţia comunistă atee, care a cultivat sistematic frica şi neîncrederea între oameni. În această privinţă, singur Dumnezeu, printr-o mărturie personală plină de iubire jertfelnică a ierarhului şi a preoţilor săi, poate vindeca atâtea conştiinţe traumatizate de robia comunistă.
2. Faptul că suntem aici în rugăciune, în număr atât de mare: ierarhi, preoţi şi credincioşi ortodocşi de toate jurisdicţiile este grăitor prin el însuşi despre importanţa deosebită pe care evenimentul acesta o are pentru Ortodoxia locală. În Franţa, ca peste tot în Occident, trăiesc ortodocşi de diferite origini etnice, Încă de la începuturile lor, Diasporele Ortodoxe s-au organizat pe principii etnice. Nici nu se putea altfel. Curând însă s-a ajuns la convingerea că o astfel de organizare duce la izolare şi contravine principiului teritorial practicat în toată Biserica: «un singur episcop într-o cetate». Dar mai ales, împiedică dezvoltarea normală a Ortodoxiei, punând în pericol supraveţuirea ei în generaţiile următoare primilor emigranţi. Pentru a remedia întrucâtva această situaţie, în Franţa, s-a constituit un Comitet interepiscopal încă din ani Ö60 prin strădania vrednicului de pomenire, Mitropolitul Meletios (1914-1993), iar Comisia panortodoxă pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Ortodox, întrunită al Chambesy în octombrie 1993, recomandă constituirea de «Adunări episcopale» în toate ţările sau regiunile unde există mai mulţi episcopi ortodocşi. Exemplul Franţei în această privinţă este iarăşi de remarcat.
«Adunările episcopale» ca forme interimare de sinodalitate, comparabile cu Conferinţele episcopilor catolici din diferite ţări, au datoria să promoveze colaborarea interortodoxă şi înrădăcinarea Ortodoxiei în local, respectiv crearea, în timp, de Biserici Ortodoxe locale. Tensiunile care apar în procesul de geneză al unei Ortodoxii locale sunt multiple şi uneori explicabile. Oricum, durerile naşterii nu pot fi evitate, ci doar atenuate, dacă există înţelegere şi, mai ales, dragoste. Două dificultăţi mi se par importante în acest proces: atitudinea faţă de etnic şi diferenţele mari în ce priveşte maturitatea diferiţelor jurisdicţii ortodoxe.
a). În ce priveşte etnicul, mulţi ortodocşi îl supraevaluează, reducând Ortodoxia la limba liturgică şi la tradiţiile primite de la înaintaşi. Diferenţele «mesianismele» şi hiperbolizarea trecutului propriu ţin iarăşi de supraevaluarea etnicului, cu consecinţe negative pentru înrădăcinarea ortodoxiei în local şi mărturia ei autentică. O boală pe care, iată, nici istoria atât de dureroasă a popoarelor ortoodxe n-au putut-o vindeca întru totul.
Alţii, în schimb, socotesc că etnicul este doar un element accesoriu pentru credinţă. Ceea ce importă este Ortodoxia, universală prin esenţa ei. Aceştia ignoră însă cât de mult Ortodoxia a marcat etnicul prin limbă, cultură, spiritualitate, iar etnicul Ortodoxia. Căci există fără îndoială un etos ortodox specific fiecărui popor ortodox. Atunci nu-i de mirare de ce majoritatea ortodocşilor din Occident ţin la specificul lor naţional şi vor să aibe episcopi şi preoţi numai din neamul lor. Dacă acest lucru nu este absolutizat, el n-ar trebui să constitue o frână în dezvoltarea Ortodoxiei locale. Dimpotrivă. Căci dacă Ortodoxia este cu adevărat vie şi liberă de interese minore, naţionaliste sau de întâietate ierarhică, îşi poate găsi oricând structurile necesare dezvoltării ei, conforme cu nevoile din fiecare timp. Ca organism viu, Biserica poate să-şi dea oricând canoane noi, care s-o slujească în misiunea ei.
b). În ce priveşte situaţia actuală a diferitelor comunităţi ortodoxe în Occident, trebuie să recunoaştem că ea este foarte diferită de la o ţară la alta, de la o Eparhie la alta şi chiar de la o parohie la alta. Ortodoxia în Franţa este de departe cea mai vie şi dinamică. Iar în cadrul ei, Arhiepiscopia de la Rue Daru, Institutul «Sf. Serghie» şi Fraternitatea Ortodoxă au avut şi au un rol fundamental în dinamizarea Ortodoxiei şi în crearea unei conştiinţe cu adevărat eclesiale. Din păcate, foarte multe din parohiile noastre, indiferent de jurisdicţie, n-au păşit stadiul de ghetou liturgic etnic. Adunarea episcopală va trebui să promoveze cu toată puterea această conştiinţă eclezială în toate parohiile şi la toţi ortodocşii, în interesul Ortodoxiei şi al lumii care aşteaptă mărturia noastră. Sunt sigur că Părintele Iosif, care încă de la venirea sa la Paris, în urmă cu patru ani, a lucrat cu multă râvnă în acest sens, necunoscând limite jrisdicţionale în slujirea sa, va continua cu şi mai multă putere, în virtutea harului primit astăzi, pe aceeaşi linie de consolidare a unităţii ortodoxe, atât la nivel de parohii cât şi la nivelul Adunării episcopale.
3. Hirotonia şi instalarea Părintelui Iosif ca arhiepiscop român pentru Europa Occidentală şi Meridională are, de asemenea, o semnificaţie ecumenică. Eminenţa Sa, Episcopul Gerard Daucourt, preşedintele Comisiei episcopale franceze pentru unitatea creştinilor, D-l Pastor Geoffroi de Turckheim, responsabil cu relaţiile ecumenice în cadrul Federaţiei Protestante din Franţa şi atâţia alţi prieteni catolici şi protestanţi sunt prezenţi astăzi împreună cu noi, nu doar ca asistenţi la o frumoasă ceremonie, ci ca martori la un eveniment eclezial care priveşte în egală măsură şi Bisericile pe care le reprezintă. O conştiinţă cu adevărat eclezială se simte responsabilă faţă de tot ceea ce se petrece în propria Biserică, dar şi dincolo de limitele ei confesionale. Mai mult, lumea şi cosmosul fac parte din Biserică! Atunci, totul ne priveşte pe toţi. Fiecare este responsabil de tot ce se întâmpă în jurul lui şi în lume. Nimeni nu poate arunca niciodată vina pe altul. Cu atât mai mult, în ce priveşte unitatea creştină. Noi toţi creştini trebuie să avem conştiinţa culpabilităţii faţă de tragedia dezbinării în care nu numai că ne complacem, dar pe care şi o adâncim astăzi prin prozelitism şi lupte fratricide de convertire. Ceea ce, evident, este un păcat împotriva Sfântului Duh. Datoria noastră a tuturor este de a face pe toţi să înţeleagă că nu există alternativă dialogului ecumenic decât la întoarcerea la războaiele religioase din trecut. Unitatea creştină pentru care s-a rugat Mântuitorul, nu se poate realiza decât prin rugăciune şi dialog, în duhul smereniei şi al dragostei. Ea începe cu unitatea pe care fiecare trebuie s-o realizeze la nivelul propriei sale inimi. Căci toate răutăţile şi dezbinările pornesc din inima omului care şi-a pierdut ea însăşi pacea şi unitatea (cf. Mt. 12, 34). Ea continuă cu pacea şi unitatea care trebuie să domnească în fiecare Biserică, în fiecare eparhie, în fiecare parohie, în fiecare familie, pentru a se ajunge la unitatea tuturor creştinilor şi a tuturor oamenilor. Scopul însuşi pentru care Dumnezeu s-a făcut om.
4. Înalt Prea Sfinţite Părinte Iosif,
Hirotonia întru arhiereu este fără îndoială o înălţare, dar o înălţare pe cruce. Pentru că «orice înălţare care nu este înălţare pe cruce este orgoliu căzător, salt în gol, răstignire cu capul în jos» (Andrei Pleşu). Înalt Prea Sfinţia Voastră n-aţi căutat, nici n-aţi râvnit înălţarea. Este exclusiv darul lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceea să nu aveţi nici o teamă în purtarea crucii arhieriei, care Vă va conduce, după voia lui Dumnezeu, încetul cu încetul, prin răbdarea multor necazuri şi prigoniri la lepădarea de tot ceea ce este pământesc în fiinţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre pentru ca Hristos singur să strălucească şi să se manifeste în tot ceea ce gândiţi, vorbiţi şi lucraţi. Mântuitorul ne-a prevenit că vom fi urâţi de oameni din pricina numelui Său, pentru că aceştia nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Cel ce El L-a trimis în lume (cf. In. 16, 3). Biserica în lume, va fi prigonită într-o formă sau alta, până la sfârşitul veacurilor. Este în fond condiţia ei normală (Origen). Pentru că Biserica nu este din lume şi nu se poate confunda cu lumea. Când se va confunda cu lumea, atunci lumea va iubi ce este al său şi nu va mai prigoni Biserica. Dar atunci ea nu mai este Biserică. Astăzi, după liberarea de jugul comunist, mulţi fraţi ai noştri sunt în căutarea «ţapului ispăşitor» pe care să arunce vina pentru suferinţa trecutului şi neîmplinirea prezentului. Or, acesta nu-i altul decât Biserica Ortodoxă şi slujitorii ei. Nu trebuie să uităm că, înaintea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos s-a împovărat de bună voie cu păcatele oamenilor şi cu toate învinuirile aduse de ei. Ca ucenici ai Săi, noi trebuie să-I urmăm exemplu şi să acceptăm cu smerenie toată ura şi toate calomniile oamenilor pentru a le topi în iubirea lui Hristos din noi. Episcopul nu are decât o singură putere: Dragostea şi o singură forţă de convingere: Martiriul (Mitropolitul Antonie Krapovitski), după cum o singură armă de luptă: Rugăciunea împreunată cu Postul. Numai astfel el va fi mereu biruitor, chiar dacă biruinţa lui nu se va impune la vederea oamenilor, ci este tainică, ascunsă, ca şi biruinţa lui Hristos. Această atitudine evanghelică lipsită de orice putere lumească sau forţă de constrângere este proprie în egală măsură şi preoţilor şi credincioşilor, care împreună cu episcopul formează poporul cel nou al lui Dumnezeu, chemat să dea lumii mărturie tocmai despre un alt mod de a trăi: modul trinitar, fondat pe comuniunea de iubire între toţi oamenii. Harul arhieriei primit astăzi de Părintele Iosif nu se limitează la persoana sa, ci se răspândeşte asupra Bisericii întregi pentru edificarea ei.
Îngăduiţi-mi în numele Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să îndemn cu dragoste şi smerenie pe toţi preoţii şi credincioşii Arhiepiscopiei noastre de Paris să se unească în jurul noului lor Păstor, ca în jurul lui Hristos, pentru ca împreună, în toată libertatea şi responsabilitatea, să aducă lumii mărturia credinţei şi a dragostei, care nu stă în cuvânt, ci în faptă şi în adevăr. «Să nu iubim numai cu cuvântul, ci şi cu fapta şi adevărul» zice Sf. Ap. Ioan. Cu alte cuvinte: dacă adevărul credinţei pe care o mărturisim nu trece în carnea care o mărturiseşte, pentru ca ea să se schimbe după el, transfigurându-se şi rămânând totuşi trup al naturii fizice, atunci totul este lipsit de sens (H. Patapievici). «A trăi în adevăr înseamnă a trăi cu adevărat» (acelaşi). Numai o astfel de mărturie este credibilă.
Înalt Prea Sfinţite Iosif,
Nu găsesc un îndemn mai frumos pe care să Vi-l pun la inimă acum, decât îndemnul Sf. Ap. Pavel adresat ucenicului său Timotei: «Nimeni să nu dispreţuiască tinereţele Tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia» (I Tim. 4, 12). Sunteţi tânăr, se pare cel mai tânăr episcop din lume! Dar Dumnezeu V-a rânduit să aveţi părinţi duhovniceşti şi profesori foarte buni, atât în România, cât şi aici la Paris, de la care aţi învăţat mult. Ştim cu toţii că ţineţi mai cu seamă de linia duhovnicească promovată în secolul nostru de Sf. Siluan Athonitul şi de ucenicul său, Părintele Sofronie, de fericită pomenire, de la Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia), care a marcat în ultimii 50 de ani, mai ales, Occidentul, unde scrierile lor au fost publicate în numeroase ediţii. Duhovnicul cel mai apropiat Vă este Părintele Rafael Noica, el însuşi ucenic al Părintelui Sofronie. Duhul acestor Părinţi Vă va ajuta să ţineţi cu rigoare la Ortodoxia credinţei, dar în acelaşi timp să fiţi deschis spre toţi, să Vă purtaţi identitatea românească, dar să nu Vă închideţi în ea. O astfel de pildă o va urma cu siguranţă toţi cei ce au Duhul lui Hristos.
În încheiere, îngăduiţi-mi să mulţumesc Majestăţilor lor, Regele Mihai I şi Regina Ana, pentru participarea la acest eveniment. Urăm Majestăţilor lor ani mulţi cu sănătate în slujirea înţelegerii şi unităţii tuturor românilor. Aceeaşi mulţumire o adresez Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Ieremia, care ne-a primit astăzi cu atâta dragoste în catedrala Înalt Prea Sfinţiei Sale şi a acceptat să prezideze această ceremonie, precum şi tuturor ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor prezenţi aici. Aş dori să salut în mod special pe Prea Sfinţitul Părinte Episcop Nathaniel şi delegaţie Episcopiei Române din America, din cadrul Bisericii Autocefale Americane, care au făcut un drum deosebit de lung şi obositor pentru a fi împreună cu noi.
Un cuvât deosebit de mulţumire aduc preoţilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Română pentru Europa Occidentală şi Meridională, cu care împreună am purtat, timp de patru ani, crucea mărturiei lui Hristos, pe care o încredinţez astăzi Înalt Prea Sfinţitului Părinte Iosif.
Pentru toate, slavă, cinste şi mulţumire fie lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh care lucrează totul spre binele celui ce crede.
+ SERAFIM
Arhiepiscop de Berlin şi Mitropolit al românilor ortodocşi din Germania şi Europa Centrală